ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 469/2024

HOTĂRÂRE

05.03.2024

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2024
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 469/2024 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2024)

Ședința publică din data de 5 martie 2024

Deliberând asupra conflictului negativ de competență, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 30.05.2022 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2022, reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, au solicitat instanței să dispună următoarele: obligarea pârâtului la emiterea deciziei de soluționare a cererii de plată; stabilirea unui termen de 10 zile pentru emiterea deciziei, calculat de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești, sub sancțiunea aplicării de penalități de 1.000 RON pe fiecare zi de întârziere; aplicarea unei amenzi de 20% pe zi din salariul minim brut pe economie conducătorului F.G.A.

În drept, au invocat prevederile Legii nr. 554/2004 și ale Legii nr. 213/2015.

Prin sentința civilă nr. 1655 din 06.10.2022, Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței materiale, invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea uneia dintre secțiile civile ale Tribunalului București.

Pentru a pronunța această sentință, instanța a reținut, în esență, că, verificarea modului în care Fondul de Garantare a Asiguraților a verificat și a soluționat sau nu, cererile de plată nr. x/24.03.2022 și nr. y/24.03.2022, formulate de reclamanți la 12.01.2022, în temeiul art. 13 din Legea nr. 213/2015, revine instanței civile de la sediul Fondului, în conformitate cu norma de competență materială și teritorială exclusivă prevăzută de art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015.

În ceea ce privește dispozițiile art. VI din O.U.G. nr. 102/2021, Curtea a constatat că nu pot fi reținute în stabilirea instanței competente material să judece această cauză, având în vedere că, aceste dispoziții legale se referă numai la procedurile administrative, gestionate de Fondul de Garantare a Asiguraților pentru plata sumelor cuvenite creditorilor de asigurări al asigurătorilor pentru care a fost deschisă deja procedura de faliment, proceduri care au fost începute anterior intrării în vigoare a acestei ordonanțe de urgență și care rămân, în mod firesc, supuse legii în vigoare la data începerii acestora, situație inexistentă în cauză.

Art. VI din O.U.G. nr. 102/2021 nu este aplicabil prezentei proceduri judiciare de contestare a deciziei emise de Fondul de Garantare a Asiguraților în condițiile art. 13 din Legea nr. 213/2015, acest litigiu fiind guvernat de normele juridice de procedură în vigoare la data începerii procesului.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București – secția a VI-a Civilă.

Prin sentința civilă nr. 1421/2023 din 30.05.2023, pronunțată de Tribunalul București – secția a VI-a Civilă, a fost admisă excepția necompetenței materiale a Tribunalului, invocată din oficiu, și a fost declinată cauza în favoarea Judecătoriei Sectorului 2 București.

S-a reținut faptul că, prin decizia pronunțată în interesul legii nr. IX din 20 martie 2006, a Înaltei Curte de Casație și Justiție, s-a statuat că, față de textul legal al art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, care prevedea că decizia sau, după caz, dispoziția motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptățită la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul unității deținătoare sau, după caz, al entității învestite cu soluționarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare, rațiuni de simetrie impun ca și în cazul refuzului persoanei juridice notificate, deținătoare a imobilului, de a emite o decizie sau dispoziție motivată de restituire în natură ori de acordare de despăgubiri, potrivit Legii nr. 10/2001, să poată fi formulată cerere, împotriva acestui refuz, tot la secția civilă a tribunalului în a cărui rază teritorială își are sediul persoana juridică notificată.

Ca atare, a reținut tribunalul, având în vedere că, în materia contestației împotriva unei decizii de respingere a unei cereri de despăgubire sau de plată îndreptate către Fondul de Garantare a Asiguraților, în desfășurarea activității sale de garantare a plății de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii încheiate în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, instanțele civile de la sediul Fondului au competență materială și teritorială exclusivă, fapt ce nu poate fi înlăturat de părți, aceleași reguli de competență se aplică, din rațiuni de simetrie, și în cazul refuzului de a soluționa o cerere sau nesoluționării ei în termen rezonabil.

Referitor la obiectul cererii de chemare în judecată, tribunalul a reținut că reclamantul a solicitat obligarea pârâtului la emiterea unei decizii, adică o obligație de a face, instanța nefiind învestită cu o cerere de a stabili cuantumul despăgubirii solicitate de acesta în cadrul cererii depuse la FGA.

Astfel, instanța nu este chemată a stabili modalitatea de soluționare a cererii de despăgubire, ci doar să oblige pârâta să furnizeze un răspuns reclamantului, răspuns care poate fi pozitiv (acordarea de despăgubiri) sau negativ (respingerea cererii de despăgubire). Prin urmare, patrimoniul reclamantului nu va suferi nicio modificare în urma pronunțării instanțelor în acest litigiu, dreptul de creanță urmând a fi analizat de FGA în cadrul deciziei pe care o va pronunța, adică într-o etapă ulterioară acestui litigiu.

Tribunalul a subliniat că dreptul personal ce urmează a fi valorificat în cadrul acestui dosar este acela de a primi un răspuns din partea unei autorități (concretizat printr-o decizie), iar nu de a primi o sumă de bani, astfel că acest drept subiectiv are un caracter personal, fără conținut economic, indiferent de cuantumul pretențiilor solicitate pârâtului.

Prin sentința civilă nr. 10643 din 09 octombrie 2023, Judecătoria Sectorului 2 București a admis excepția necompetenței materiale, invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București – secția a VI-a Civilă.

Totodată, a constatat ivit conflictul negativ de competență și a înaintat cauza Curții de Apel București, pentru soluționarea conflictului.

Pentru a pronunța această soluție, Judecătoria Sectorului 2 București a reținut că, cererea reclamanților de obligare a pârâtului la emiterea deciziilor de admitere sau respingere a pretențiilor formulate în temeiul art. 13 alin. (4) din Legea nr. 213/2015 are caracter patrimonial, întrucât se urmărește valorificarea de către reclamanți a dreptului lor de creanță în cuantum de 500.000 RON.

Întrucât litigiul are caracter patrimonial, iar valoarea acestuia este de peste 200.000 RON, cererea este de competența Tribunalului București.

Prin sentința civilă nr. 107 din 10 noiembrie 2023, pronunțată în dosar nr. x/2023, Curtea de Apel București – secția a V-a Civilă a respins ca inadmisibil regulatorul de competență și a trimis cauza către instanța care a constatat conflictul, respectiv Judecătoria Sectorului 2 București, pentru a constata conflictul de competență în mod corect, anume în raport cu secția a VIII-a a Curții de apel București.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București sub nr. x/2022.

Prin sentința civilă nr. 520 din 22 ianuarie 2024, Judecătoria Sectorului 2 București a admis excepția necompetenței materiale a instanței și a declinat cauza în favoarea Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Totodată, a constatat ivit conflictul negativ de competență și a înaintat cauza către Înalta Curte de Casație și Justiție, pentru soluționarea conflictului.

Pentru a pronunța această soluție, instanța a reținut că hotărârea prin care s-a tranșat conflictul negativ de competență de către regulator are autoritate de lucru judecat și este obligatorie pentru instanța căreia i se trimite cauza, motiv pentru care a procedat în consecință și a constatat conflictul de competență în raport cu instanța precizată de regulator, respectiv cu secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București.

Înalta Curte, asupra conflictului negativ de competență, constată și reține următoarele:

Potrivit art. 133 pct. 2 teza I C. proc. civ., există conflict negativ de competență când două sau mai multe instanțe și-au declinat reciproc competența de a judeca același proces.

Verificând dacă sunt întrunite cerințele acestui text de lege în vederea emiterii regulatorului de competență, Înalta Curte constată că cele trei instanțe – Curtea de apel București, Tribunalul București și Judecătoria Sectorului 2 București - s-au declarat deopotrivă necompetente să judece aceeași cauză, declinările de competență între instanțele sesizate sunt reciproce și cel puțin una dintre cele trei instanțe este competentă să soluționeze cauza.

Fiind îndeplinite condițiile anterior evocate, Înalta Curte va proceda la soluționarea prezentului conflict negativ de competență prin emiterea regulatorului de competență.

Obiectul litigiului cu privire la care s-a ivit conflictul negativ de competență vizează cererea formulată reclamanții A. și B. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, prin care au solicitat obligarea pârâtului la emiterea deciziei de plată, în temeiul dispozițiilor art. 13 alin. (4) din Legea nr. 213/2015, coroborate cu prevederile art. 8 din Legea nr. 554/2004.

Apariția conflictului negativ de competență a fost determinată de modul diferit în care cele trei instanțe au interpretat dispozițiile art. 13 din Legea nr. 213/2015, precum și natura juridică a cererii de chemare în judecată, civilă sau de contencios administrativ. Totodată, diferențe de interpretare au fost și cu privire la caracterul evaluabil sau neevaluabil al cererii de chemare în judecată.

Cu titlu preliminar, instanța supremă reține că litigiul a fost inițiat la 30.05.2022, ulterior intrării în vigoare a O.U.G. nr. 102/2021 pentru modificarea și completarea Legii nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților și pentru modificarea altor acte normative.

Potrivit dispozițiilor art. 13 din Legea nr. 213/2015, astfel cum au fost modificate prin O.U.G. nr. 102/2021, "(4) Aprobarea sau, după caz, respingerea sumelor pretinse de petenți este de competența comisiei speciale, constituite conform art. 123; comisia specială poate dispune suspendarea soluționării cererii de plată, în condițiile art. 16 alin. (3); (5) În caz de respingere a sumelor pretinse se va emite o decizie de respingere, motivată; împotriva deciziei se poate formula contestație în termen de 30 zile de la comunicarea acesteia, sub sancțiunea decăderii, la instanțele civile de la sediul Fondului, potrivit normelor de competență generală din Legea nr. 134/2010, republicată, cu modificările și completările ulterioare; (5

) Hotărârile judecătorești pronunțate potrivit alin. (5) sunt supuse căilor de atac prevăzute de Legea nr. 134/2010, republicată, cu modificările și completările ulterioare."

Ipoteza reglementată de dispozițiile legale sus citate presupune emiterea unei decizii de respingere a despăgubirilor de către Fondul de Garantare a Asiguraților, ca atare, are în vedere cazul în care pârâtul înțelege să răspundă cererii de acordare a despăgubirilor.

În cauza dedusă judecății însă, reclamanții invocă lipsa oricărui răspuns din partea Fondului de Garantare a Asiguraților.

Având în vedere această particularitate a cauzei, Înalta Curte reține că, deși legea nu se referă explicit la ipoteza în care Fondul de Garantare a Asiguraților refuză, prin omisiune, să răspundă cererii de acordare a despăgubirilor, nu se poate concluziona, pe de o parte, că cererea ar aparține materiei contenciosului administrativ, ori, pe de altă parte, că atare conduită a pârâtului de a nu răspunde ar putea rămâne în afara controlului jurisdicțional.

Referitor la natura juridică a pretențiilor din cuprinsul cererii introductive, aceasta este una de drept civil, fiind vorba despre un drept de creanță izvorât din contractul de asigurare, în contextul producerii riscului asigurat.

Faptul că, în cazul specific al insolvabilității sau falimentului asigurătorului, creanța rămasă nesatisfăcută beneficiază de o garanție legală, fiind acoperită din disponibilitățile Fondului de Garantare a Asiguraților, nu are drept semnificație nașterea unui raport juridic nou, între creditor și Fond, distinct de raportul primar. Concluzia în acest sens este susținută de jurisprudența obligatorie a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, decizia nr. 29/2020, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 509/15.06.2020.

În ceea ce privește instanța competentă, dispozițiile art. 13 din Legea nr. 213/2015 instituie, odată cu intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 102/2021, competența instanțelor civile în a căror rază teritorială se află sediul Fondului de Garantare a Asiguraților de a soluționa atât contestația împotriva deciziei de respingere a despăgubirilor, cât și calea de atac formulată împotriva hotărârii pronunțate în soluționarea contestației.

Astfel, potrivit Notei de fundamentare a O.U.G. nr. 102/2021, legiuitorul delegat a precizat, fără a se lăsa loc de interpretare, că se are în vedere "modificarea căii de atac a deciziilor Fondului de respingere a plății sumelor solicitate; astfel, proiectul de Ordonanță de urgență prevede faptul că asemenea decizii pot fi contestate la instanțele civile de la sediul Fondului (spre deosebire de prevederile actuale care stabilesc posibilitatea de contestare la Curtea de Apel București), căile de atac fiind cele prevăzute de C. proc. civ. (…)".

Deși legiuitorul nu a prevăzut cărei instanțe aparține competența de soluționare a cererii reclamantului de obligare a pârâtului la emiterea deciziei, în cazul în care aceasta nu a fost emisă, această competență nu poate fi distinctă de cea prevăzută în situația emiterii deciziei. Întrucât legiuitorul a înțeles să instituie o competență materială în favoarea instanțelor civile de la sediul Fondului, aceasta se extinde și în privința cererii care vizează nesoluționarea în termen legal a cererii de emitere a deciziei de admitere sau de respingere a pretențiilor.

În sprijinul acestei interpretări vin și argumentele expuse în Decizia ÎCCJ nr. IX din 20.03.2006, publicată în Monitorul Oficial nr. 653/28.07.2006.

Astfel, având a soluționa un recurs în interesul legii legat de determinarea instanței competente în situația în care textul de lege prevede doar instanța competentă să soluționeze litigiile decurgând din dispoziția de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură emise în baza Legii nr. 10/2001, nu și instanța competentă să judece refuzul emiterii dispoziției, Înalta Curte a reținut că, prin art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, s-a reglementat că decizia sau, după caz, dispoziția motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptățită la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul unității deținătoare sau, după caz, al entității învestite cu soluționarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare. De aceea, a mai reținut instanța supremă, rațiuni de simetrie impun ca și în cazul refuzului persoanei juridice notificate, deținătoare a imobilului, de a emite decizie sau dispoziție motivată de restituire în natură ori de acordare de despăgubiri, potrivit Legii nr. 10/2001, să poată fi formulată cerere, împotriva acestui refuz, tot la secția civilă a tribunalului în a cărui rază teritorială își are sediul persoana juridică notificată.

Având în vedere similitudinile existente cu prezenta cauză, considerentele deciziei învederate se aplică mutatis mutandis și în cauză, astfel că în ceea ce privește obligarea pârâtului să emită decizia de admitere sau respingere a pretențiilor, instanța civilă are competența să soluționeze și această cerere nu numai pe cea care vizează o decizie emisă.

Nici faptul că reclamanții și-au întemeiat acțiunea pe prevederile Legii nr. 554/2004 nu poate constitui un argument pentru reținerea competenței materiale a instanței de contencios administrativ. Aceasta întrucât, pe de o parte, omisiunea de a soluționa o cerere ce vizează un drept eminamente civil nu poate fi considerată act administrativ asimilat, iar, pe de altă parte, judecătorul restabilește calificarea juridică exactă a actelor juridice deduse judecății, nefiind ținut de textul de lege invocat de parte, conform art. 22 alin. (4) C. proc. civ.

Având în vedere considerentele expuse mai sus și luând act că valoarea obiectului cererii este superioară sumei de 200.000 RON, Înalta Curte, în temeiul art. 135 alin. (4), cu aplicarea art. 94 pct. 1 lit. k) coroborat cu art. 95 pct. 1 și art. 107 C. proc. civ., va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București – secția a VI-a Civilă.