ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2184/2022

Ședința publică din data de 10 noiembrie 2022

Deliberând asupra conflictului negativ de competență, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea adresată Curții de Apel Suceava, secția de contencios administrativ și fiscal la data de 23.03.2022 și înregistrată sub nr. x/2022 la data de 24.03.2022, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună: obligarea pârâtului Fondului de Garantare a Asiguraților la emiterea unei decizii prin care să se admită sau să se respingă pretențiile solicitate conform art. 13 alin. (1) din Legea nr. 213/2015; stabilirea unui termen de 10 zile de la rămânerea definitivă a hotărârii în care pârâtul să emită decizia sub sancțiunea obligării la plata unei penalități de 1.000 RON pe fiecare zi de întârziere și aplicarea unei amenzi de 20% pe zi de întârziere din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere conducătorului FGA.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 554/2004, precum și pe prevederile Legii nr. 213/2015.

Prin întâmpinarea formulată, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, în temeiul art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 raportat la art. 8 din Legea 554/2004, a invocat excepția necompetenței materiale a Curții de Apel Suceava în soluționarea prezentei cauze, susținând că potrivit acestor dispoziții legale era stabilită o competență expresă și exclusivă a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal pentru litigiile dintre FGA și subiecții Legii 213/2015.

2.1. Prin sentința civilă nr. 56 din 14 iunie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția de contencios administrativ și fiscal, a fost admisă excepția necompetenței materiale și a fost declinată competența de soluționare a cauzei, în favoarea Judecătoriei Sectorului 2 București.

Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că potrivit dispozițiilor art. 13 din Legea nr. 213/2015, astfel cum a fost aceasta modificată și completată prin O.U.G. nr. 102/2021, împotriva deciziei de respingere a cererii privind acordarea daunelor, se poate face contestație la instanțele civile de la sediul Fondului, potrivit normelor de competență generală prevăzute de C. proc. civ.

Astfel, curtea de apel a apreciat că, în condițiile în care prin normele citate legiuitorul a înțeles să instituie o competență materială în favoarea instanțelor civile de la sediul Fondului, această competență materială devine aplicabilă și asupra cererilor care vizează nesoluționarea în termen legal a cererii de acordare a despăgubirilor, în caz contrar fiind înfrântă voința legiuitorului și rațiunea legii de a deferi instanțelor civile litigiile legate de aplicarea dispozițiilor Legii 213/2015.

Totodată, a reținut că pot fi aplicate speței, mutatis mutandis, dezlegările date de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. IX din 20 martie 2006, pronunțată în recurs în interesul legii, astfel reținând că, pentru identitate de rațiune, dacă se instituie o competență civilă contestațiilor formulate împotriva deciziilor de respingere a acordării daunelor morale, aceeași competență civilă trebuie să existe și în cazul nesoluționării în termen legal a cererii de acordare a despăgubirilor.

A mai reținut curtea de apel că în măsura în care cel îndreptățit potrivit Legii nr. 213/2015 invocă împotriva asigurătorului un drept de creanță, drept subiectiv civil patrimonial, cum deciziile privind plata despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare încheiate aflate sub incidența acestei legi sunt acte juridice civile, se impune concluzia că asemenea litigii nu pot intra decât în sfera de competență procesuală pur civilă, iar nu în aceea specifică contenciosului administrativ.

2.2. Învestită prin declinare, Judecătoria Sectorului 2 București, prin sentința civilă nr. 12202 din 05 octombrie 2022, a admis excepția necompetenței materiale, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Suceava, secția de contencios administrativ și fiscal și, constatând ivit conflictul negativ de competență, a suspendat judecarea cauzei și a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării regulatorului de competență.

Pentru a hotărî astfel, această instanță a reținut că din conținutul art. 2 alin. (2) coroborat cu art. 2 alin. (1) lit. 1 din Legea nr. 554/2004, rezultă că nesoluționarea în termenul legal a unei cereri este asimilată actului administrativ unilateral.

Având în vedere motivele de fapt și de drept ale acțiunii concret formulate, în care reclamantul a indicat expres că obiectul acțiunii constă în obligarea autorității publice la soluționarea cererii și emiterea deciziei sub sancțiunea unor penalități și aplicarea unei amenzi conducătorului instituției, raportat la dispozițiile din legea 554/2004, instanța a apreciat că, se impune a se constata dacă pârâtul avea obligația de a soluționa cererea de plată într-un anumit termen și în mod nelegal nu ar fi procedat în acest mod, ceea ce implică analiza legalității actului administrativ asimilat, competența în acest sens revenind instanței de contencios administrativ, iar nu celei de drept comun.

Drept urmare, a admis excepția necompetenței teritoriale a Judecătoriei Sectorului 2 București, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Suceava, secția de contencios administrativ și fiscal și, constatând ivit conflictul de competență, a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție, în vederea pronunțării regulatorului de competență.

II. Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând conflictul negativ de competență cu a cărui judecată a fost legal sesizată, în temeiul dispozițiilor art. 133 pct. 2 coroborate cu cele ale art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Înalta Curte reține că este sesizată cu un conflict negativ de competență teritorială, în ipoteza prevăzută de art. 133 alin. (2) teza I din C. proc. civ., anume a declinărilor reciproce între Curtea de Apel Suceava, secția de contencios administrativ și fiscal și Judecătoria Sectorului 2 București.

Ivirea prezentului conflict negativ de competență a fost determinată de modul diferit în care cele două instanțe au interpretat dispozițiile art. 13 din Legea nr. 213/2015 precum și natura juridică a cererii de chemare în judecată, ca fiind civilă sau de contencios administrativ.

Obiectul prezentului demers judiciar îl constituie solicitarea reclamantului de obligare a pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraților la emiterea unei decizii prin care să admită sau să respingă pretențiile solicitate conform art. 13 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, precum și stabilirea unui termen de 10 zile în care pârâtul să emită decizia și aplicarea unei amenzi de 20% pe zi de întârziere din salariu minim brut pe economie.

Potrivit dispozițiilor art. 13 din Legea nr. 213/2015, astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 102/2021, în vigoare la momentul formulării cererii înregistrate de către reclamant la Fondul de Garantare a Asiguraților, " (1) În termen de 60 de zile de la data publicării în Monitorul Oficial al României a deciziei Autorității de Supraveghere Financiară de retragere a autorizației de funcționare și constatare a existenței indiciilor stării de insolvență a asigurătorului, Fondul este în drept să efectueze plăți din disponibilitățile sale, în vederea achitării sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, cu respectarea dispozițiilor legale, după parcurgerea de către creditorul de asigurări a procedurii administrative de plată reglementate de prezenta lege. (3) În vederea efectuării plății sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună și a creanțelor de asigurări înregistrate în evidențele sale, ținând seama de normele aplicabile în materie și de condițiile de asigurare generale și specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul față de care s-a stabilit starea de insolvență. (4) Aprobarea sau, după caz, respingerea sumelor pretinse de petenți este de competența comisiei speciale, constituite conform art. 123; comisia specială poate dispune suspendarea soluționării cererii de plată, în condițiile art. 16 alin. (3). (5) În caz de respingere a sumelor pretinse se va emite o decizie de respingere, motivată; împotriva deciziei se poate formula contestație în termen de 30 zile de la comunicarea acesteia, sub sancțiunea decăderii, la instanțele civile de la sediul Fondului, potrivit normelor de competență generală din Legea nr. 134/2010, republicată, cu modificările și completările ulterioare.(5

1

) Hotărârile judecătorești pronunțate potrivit alin. (5) sunt supuse căilor de atac prevăzute de Legea nr. 134/2010, republicată, cu modificările și completările ulterioare."

În cauză, Înalta Curte reține că demersurile reclamantului se află în etapa prevăzută de art. 13 mai sus citat, pârâtul fiind sesizat de reclamant în scopul obținerii despăgubirilor pe care le-ar fi solicitat de la B. S.A., aflată în prezent în procedura falimentului.

Se reține, totodată, că problema care a generat prezentul conflict de competență este de a stabili dacă această procedură are caracter civil sau de contencios administrativ.

Alin. (5) al art. 13 din Lege nr. 213/2015, anterior redat, prevede că decizia de respingere poate fi contestată la instanțele civile de la sediul Fondului, potrivit normelor de competență generală din Legea nr. 134/2010, republicată, cu modificările și completările ulterioare. Totodată, alin. (5

1

) stabilește că hotărârile judecătorești pronunțate potrivit alin. (5) sunt supuse căilor de atac prevăzute de dreptul comun.

Înalta Curte reține că ipoteza mai sus menționată reglementată de art. 13 din Legea nr. 213/2015 presupune emiterea unei decizii de respingere a despăgubirilor de către Fondul de Garantare a Asiguraților, ipoteză care nu se regăsește în speță, întrucât reclamantul se plânge de lipsa unui răspuns din partea Fondului de Garantare a Asiguraților, la cererea formulată în sensul art. 13 din Legea nr. 213/2015.

În condițiile în care Legea nr. 213/2015 nu face nicio precizare cu privire la ipoteza în care Fondul de Garantare a Asiguraților nu emite decizia nu se poate însă refuza persoanei îndreptățite dreptul de a se adresa instanței competente.

Într-un astfel de caz, lipsa răspunsului pârâtului nu poate rămâne necenzurat pentru că nicio dispoziție legală nu limitează dreptul celui care se consideră îndreptățit la despăgubiri de a se adresa instanței competente, ci dimpotrivă, art. 21 alin. (2) din Constituția României prevede că acest drept poate fi exercitat neîngrădit.

Sub aspectul determinării instanței competente, trebuie avut în vedere că, astfel cum s-a menționat, potrivit art. 13 din Legea nr. 213/2015, competente să soluționeze contestația împotriva deciziei de respingere a despăgubirilor solicitate în temeiul Legii nr. 213/2015, precum și calea de atac formulată împotriva hotărârii pronunțate în soluționarea contestației sunt instanțele civile de la sediul Fondului de Garantare.

De aceea, se impune ca și în cazul refuzului Fondului de Garantare de a soluționa cererea, să poată fi formulată cerere, împotriva acestui refuz, tot la instanțele civile de la sediul Fondului de Garantare, simetric regulilor prevăzute în Legea nr. 213/2015.

Totodată trebuie reținut că natura juridică a pretențiilor solicitate prin cererea înregistrată la Fondul de Garantare este una civilă - drept de creanță izvorât din contractele de asigurare, în cazul producerii riscului asigurat, iar raportul juridic litigios nu este un raport de persoană vătămată în drepturi-autoritate publică emitentă a actului administrativ vătămător, astfel că sunt aplicabile normele de competență generală prevăzute de C. proc. civ., iar nu normele speciale de competență din Legea nr. 554/2004.

Drept urmare, rezultă că asemenea litigii nu pot intra decât în sfera de competență procesuală pur civilă, iar nu în aceea specifică contenciosului administrativ.

Cum, potrivit art. 94 alin. (1) lit. h) din C. proc. civ. judecătoria judecă cererile privind obligațiile de a face neevaluabile în bani, indiferent de izvorul lor contractual sau extracontractual, cu excepția celor date de lege în competența altor instanțe și, raportat la împrejurarea că Fondul de Garantare are sediul în sectorul 2 al Municipiului București, competentă să soluționeze prezenta cauză este Judecătoria Sectorului 2 București.

Raportat tuturor considerentelor expuse, Înalta Curte reține că Judecătoria Sectorului 2 București este competentă să soluționeze cauza, urmând a dispune în acest sens pe calea regulatorului de competență, conform art. 135 din C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 2 București.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 10 noiembrie 2022, prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței.