ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3284/2024

Obiectul acțiunii, procedura derulată și hotărârile instanțelor aflate în conflict 1.1. Prin cererea înregistrată, la data de 05.05.2022, pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanții A., B., C., D. și E. prin reprezentant legal D. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, obligarea pârâtului la emiterea unei decizii prin care să admită sau să respingă pretențiile solicitate, conform art. 13 alin. (4) din Legea nr. 213/2015, stabilirea unui termen de 10 zile de la rămânerea definitivă a hotărârii în care pârâtul să emită decizia, sub sancțiunea obligării la plata unei penalități de 1.000 RON pe fiecare zi de întârziere și aplicarea unei amenzi de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere conducătorului FGA. Prin sentința civilă nr. 2202 din 25 noiembrie 2022, Curtea a admis excepția necompetenței materiale, ridicată din oficiu, și a declinat competența soluționării cauzei în favoarea Tribunalului București - Secțiile civile. Instanța a reținut dispozițiile art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 în vigoare la data introducerii acțiunii, astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 102/2021 art. I pct. 23 și art. III alin. (1), conform cărora, "(5) În caz de respingere a sumelor pretinse se va emite o decizie de respingere, motivată; împotriva deciziei se poate formula contestație în termen de 30 zile de la comunicarea acesteia, sub sancțiunea decăderii, la instanțele civile de la sediul Fondului, potrivit normelor de competență generală din Legea nr. 134/2010, republicată, cu modificările și completările ulterioare.", apreciind că este evidentă intenția legiuitorului de a acorda competenta de soluționare a acestor cauze în favoarea instanțelor civile, în ansamblul lor, fiind de neconceput ca soluționarea obligației de a face să cadă în competența Curții de Apel în primă instanță, iar fondul pretențiilor în sarcina instanțelor civile, respectiv tribunal sau judecătorie în funcție de valoarea pretentiilor deduse judecății. 1.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 05.01.2023. Prin sentința civilă nr. 2091 din 27 septembrie 2023, Tribunalul a admis excepția necompetenței materiale, ridicată din oficiu, și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 2 București. A apreciat instanța că reclamanții au dedus judecății o obligație de a face, respectiv obligația pârâtului de a soluționa cererea de despăgubire formulată la data de 28.12.2021 în calitate de creditori de asigurări, conform art. 12 alin. (1) din Legea nr. 2013/2015, obligație care are un caracter neevaluabil în bani. 1.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București la data de 20.10.2023. Prin sentința civilă nr. 14346 din 13 decembrie 2023, Judecătoria a admis excepția necompetenței materiale, ridicată din oficiu, și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a VI-a civilă. A reținut instanța că prin cererea de plată s-a solicitat pârâtului plata de despăgubiri în cuantum de 473.847,58 RON și 500.000 RON iar acțiunea prin care se urmărește obligarea pârâtului la emiterea unei decizii prin care să soluționeze cererea de plată conform art. 13 din Legea nr. 213/2015 are un caracter patrimonial, întrucât se urmărește valorificarea unui drept de creanță. Astfel, în raport cu art. 94 lit. k) și art. 95 din C. proc. civ., a apreciat instanța că, în raport cu valoarea obiectului cererii, mai mare de 200.000 RON, competența aparține tribunalului. Constatând ivit conflict negativ de competență, în temeiul art. 133 C. proc. civ., a suspendat judecata și a sesizat Curtea de Apel București în vederea soluționării acestuia. 1.

Conflictul negativ de competență a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a V-a civilă la data de 20.12.2023. Prin sentința civilă nr. 3 din 12 ianuarie 2024, Curtea a respins, ca inadmisibil, regulatorul de competență. A apreciat instanța că obiectul cauzei privește refuzul nejustificat al autorității centrale în materia asigurărilor (Fondul de Garantare a Asiguraților) de a soluționa o cerere de plată, nefiind cazul unei încadrări în prevederile art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015. Nu se pune problema unei analize asupra existenței și întinderii unei despăgubiri civile, ci asupra existenței și întinderii și consecințelor nerespectării unei obligații administrative (de a soluționa cererea de plată), analizată care trebuie realizată după regulile Legii nr. 554/2004 de către instanțele de contencios administrativ. Dat fiind că Fondul de Garantare a Asiguraților este o autoritate centrală, competența aparține secției de contencios administrativ a Curții de Apel București. Astfel, competența nu aparține niciuneia dintre instanțele de judecată care se află în conflictul negativ de competență care a generat regulatorul, punându-se problema dacă, prin regulatorul de competență, se poate declina competența către această instanță. În cauză, a considerat instanța că nu se poate realiza direct această trimitere/declinare pentru că, în lipsa unei prevederi legale contrare, secția a V-a a Curții de Apel București nu reprezintă instanța competentă să stabilească într-un regulator de competență vreo competență a altei secții a Curții de Apel București, nefiind instanța superioară acesteia. Astfel, a apreciat că singura posibilitate este de a respinge, ca inadmisibil, regulatorul de competență cu trimitere către instanța care a constatat conflictul pentru ca aceasta să constate conflictul de competență în mod corect, anume în raport cu secția a VIII-a a Curții de Apel București, iar regulatorul se va pronunța de către Înalta Curte de Casație și Justiție. 1.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București, la data de 29.01.2024. Prin sentința civilă nr. 2910 din 6 martie 2024, Judecătoria a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. A reținut instanța că, deși apreciază că Tribunalul București, secția a VI-a este instanța competentă să soluționeze cauza, având în vedere dispozițiile obligatorii ale regulatorului de competență va admite excepția necompetenței materiale și va declina competența în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Astfel, constatând ivit conflict negativ de competență, în temeiul art. 134-135 C. proc. civ., a suspendat judecata și a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru soluționarea conflictului 2. Considerentele Înaltei Curți asupra conflictului de competență Înalta Curte, reținând circumstanțele pricinii și declinările succesive expuse la pct. 1 al prezentei decizii, în raport cu obiectul acțiunii deduse judecății și cu dispozițiile legale incidente, constată că sunt îndeplinite condițiile pentru existența unui conflict negativ de competență, prevăzute de art. 133 pct. 2 C. proc. civ., avându-se în vedere că cele trei instanțe s-au declarat, deopotrivă, necompetente să judece cauza și și-au declinat competența, ultima instanță învestită declinându-și competența în favoarea uneia dintre instanțele care, anterior, s-a declarat necompetentă. Obiectul litigiului cu privire la care s-a ivit conflictul negativ de competență vizează cererea formulată reclamanții A., B., C., D. și E. prin reprezentant legal D. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, prin care au solicitat obligarea pârâtului la emiterea deciziei de plată, în temeiul dispozițiilor art. 13 alin. (4) din Legea nr. 213/2015, coroborate cu prevederile art. 8 din Legea nr. 554/2004. Apariția conflictului negativ de competență a fost determinată de modul diferit în care cele trei instanțe au interpretat dispozițiile art. 13 din Legea nr. 213/2015, precum și natura juridică a cererii de chemare în judecată, civilă sau de contencios administrativ. Totodată, diferențe de interpretare au fost și cu privire la caracterul evaluabil sau neevaluabil al cererii de chemare în judecată. Cu titlu preliminar, instanța supremă reține că litigiul a fost inițiat la 05.05.2022, ulterior intrării în vigoare a O.U.G. nr. 102/2021 pentru modificarea și completarea Legii nr. 213/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților și pentru modificarea altor acte normative. Potrivit dispozițiilor art. 13 din Legea nr. 213/2015, astfel cum au fost modificate prin O.U.G. nr. 102/2021, "(4) Aprobarea sau, după caz, respingerea sumelor pretinse de petenți este de competența comisiei speciale, constituite conform art. 123; comisia specială poate dispune suspendarea soluționării cererii de plată, în condițiile art. 16 alin. (3); (5) În caz de respingere a sumelor pretinse se va emite o decizie de respingere, motivată; împotriva deciziei se poate formula contestație în termen de 30 zile de la comunicarea acesteia, sub sancțiunea decăderii, la instanțele civile de la sediul Fondului, potrivit normelor de competență generală din Legea nr. 134/2010, republicată, cu modificările și completările ulterioare; (5 1 ) Hotărârile judecătorești pronunțate potrivit alin. (5) sunt supuse căilor de atac prevăzute de Legea nr. 134/2010, republicată, cu modificările și completările ulterioare." Ipoteza reglementată de dispozițiile legale citate presupune emiterea unei decizii de respingere a despăgubirilor de către Fondul de Garantare a Asiguraților și, ca atare, are în vedere cazul în care pârâtul înțelege să răspundă cererii de acordare a despăgubirilor. Însă, în cauza dedusă judecății, reclamanții invocă lipsa oricărui răspuns din partea Fondului de Garantare a Asiguraților. Având în vedere această particularitate a cauzei, Înalta Curte reține că, deși legea nu se referă explicit la ipoteza în care Fondul de Garantare a Asiguraților refuză, prin omisiune, să răspundă cererii de acordare a despăgubirilor, nu se poate concluziona, pe de o parte, că cererea ar aparține materiei contenciosului administrativ, iar, pe de altă parte, că atare conduită a pârâtului de a nu răspunde ar putea rămâne în afara controlului jurisdicțional. Referitor la natura juridică a pretențiilor din cuprinsul cererii introductive, aceasta este una de drept civil, fiind vorba despre un drept de creanță izvorât din contractul de asigurare, în contextul producerii riscului asigurat. Faptul că, în cazul specific al insolvabilității sau falimentului asigurătorului, creanța rămasă nesatisfăcută beneficiază de o garanție legală, fiind acoperită din disponibilitățile Fondului de Garantare a Asiguraților, nu are drept semnificație nașterea unui raport juridic nou, între creditor și Fond, distinct de raportul primar. Concluzia în acest sens este susținută de jurisprudența obligatorie a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 29/2020, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 509/15.06.2020. În ceea ce privește instanța competentă, dispozițiile art. 13 din Legea nr. 213/2015 instituie, odată cu intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 102/2021, competența instanțelor civile în a căror rază teritorială se află sediul Fondului de Garantare a Asiguraților de a soluționa atât contestația împotriva deciziei de respingere a despăgubirilor, cât și calea de atac formulată împotriva hotărârii pronunțate în soluționarea contestației. Astfel, potrivit Notei de fundamentare a O.U.G. nr. 102/2021, legiuitorul delegat a precizat, fără a se lăsa loc de interpretare, că se are în vedere "modificarea căii de atac a deciziilor Fondului de respingere a plății sumelor solicitate; astfel, proiectul de Ordonanță de urgență prevede faptul că asemenea decizii pot fi contestate la instanțele civile de la sediul Fondului (spre deosebire de prevederile actuale care stabilesc posibilitatea de contestare la Curtea de Apel București), căile de atac fiind cele prevăzute de C. proc. civ. (…)". Deși legiuitorul nu a prevăzut cărei instanțe aparține competența de soluționare a cererii reclamantului de obligare a pârâtului la emiterea deciziei, în cazul în care aceasta nu a fost emisă, această competență nu poate fi distinctă de cea prevăzută în situația emiterii deciziei. Întrucât legiuitorul a înțeles să instituie o competență materială în favoarea instanțelor civile de la sediul Fondului, aceasta se extinde și în privința cererii care vizează nesoluționarea în termen legal a cererii de emitere a deciziei de admitere sau de respingere a pretențiilor. În sprijinul acestei interpretări vin și argumentele expuse în Decizia nr. IX din 20 martie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secțiile unite, cu privire la competența de soluționare, în primă instanță, a cererilor având ca obiect obligarea persoanei juridice notificate, deținătoare a imobilului, să emită decizie sau dispoziție motivată de restituire în natura ori de acordare de despăgubiri potrivit Legii nr 10/2001, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 653/28.07.2006. Astfel, având a soluționa un recurs în interesul legii legat de determinarea instanței competente în situația în care textul de lege prevede doar instanța competentă să soluționeze litigiile decurgând din dispoziția de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură emise în baza Legii nr. 10/2001, nu și instanța competentă să judece refuzul emiterii dispoziției, Înalta Curte a reținut că, prin art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, s-a reglementat că decizia sau, după caz, dispoziția motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptățită la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul unității deținătoare sau, după caz, al entității învestite cu soluționarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare. De aceea, rațiuni de simetrie impun ca, și în cazul refuzului persoanei juridice notificate, deținătoare a imobilului, de a emite decizie sau dispoziție motivată de restituire în natură ori de acordare de despăgubiri, potrivit Legii nr. 10/2001, să poată fi formulată cerere, împotriva acestui refuz, tot la secția civilă a tribunalului în a cărui rază teritorială își are sediul persoana juridică notificată. Având în vedere similitudinile existente cu prezenta cauză, considerentele deciziei învederate se aplică mutatis mutandis, astfel că, în ceea ce privește obligarea pârâtului să emită decizia de admitere sau respingere a pretențiilor, instanța civilă are competența să soluționeze și această cerere nu numai pe cea care vizează o decizie emisă. Nici faptul că reclamanții și-au întemeiat acțiunea pe prevederile Legii nr. 554/2004 nu poate constitui un argument pentru reținerea competenței materiale a instanței de contencios administrativ. Aceasta întrucât, pe de o parte, omisiunea de a soluționa o cerere ce vizează un drept eminamente civil nu poate fi considerată act administrativ asimilat, iar, pe de altă parte, judecătorul restabilește calificarea juridică exactă a actelor juridice deduse judecății, nefiind ținut de textul de lege invocat de parte, conform art. 22 alin. (4) C. proc. civ. 4. Temeiul legal al soluției adoptate Pentru considerentele expuse, reținând că valoarea obiectului cererii este superioară sumei de 200.000 RON, Înalta Curte, și în conformitate cu dispozițiile art. 135 alin. (1) și (4) C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 135 alin. (4), cu aplicarea art. 94 pct. 1 lit. k) coroborat cu art. 95 pct. 1 și art. 107 C. proc. civ., va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a VI-a civilă.