ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 869/2025

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă sub nr. x/2022, reclamanta Asociația Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiștilor Interpreți - CREDIDAM a solicitat, în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L., obligarea acesteia din urmă: 1. la plata sumei de 7339,92 RON, cu TVA inclus/6168 RON, fără TVA, ca urmare a încălcării dispozițiilor pct. 3.12 Decizia ORDA nr. 120/2016, reprezentând triplul remunerației datorate artiștilor interpreți sau executanți pentru comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial/de comerț/fonogramelor sau a reproducerilor acestora și a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual pentru perioada: 01.12.2020 - 31.03.2022 în temeiul art. 1349 C. civ., pentru unitățile nedeclarate la CREDIDAM, respectiv B. clasificat 3 stele, situat în Gura Humorului, județ Suceava și restaurantul aflat în cadrul hotelului; 2. să încheie autorizații/licențe neexclusive cu CREDIDAM pentru comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial/de comerț/fonogramelor sau a reproducerilor acestora și a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual în toate spațiile administrate; 3. la plata cheltuielilor de judecată, conform art. 453 C. proc. civ. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1349 și urm. C. civ., Legea nr. 8/1996, Decizia ORDA nr. 10/2016, Decizia ORDA nr. 120/2016 și Decizia ORDA nr. 90/2019, ca norme de aplicare. I.

Hotărârea pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă Prin sentința civilă nr. 1009 din 20 septembrie 2023, Tribunalul București, secția a V-a civilă a admis acțiunea formulată de către reclamanta Asociația Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiștilor Interpreți -CREDIDAM în contradictoriu cu pârâta societatea A. S.R.L., pe care a obligat-o la plata sumei de 6168 de RON reprezentând despăgubiri pentru comunicarea publică a prestațiilor artistice până la data de 31.03.2022 și la plata sumei de 920 de RON reprezentând cheltuieli de judecată și a respins acțiunea în rest, ca neîntemeiată. Împotriva sentinței tribunalului a formulat apel pârâta societatea A. S.R.L. I.

Hotărârea pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă Prin decizia civilă nr. 744A din 26 iunie 2024 pronunțată în dosarul nr. x/2022, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins apelul formulat de către apelanta-pârâtă A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 1009/20.09.2023 pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă în dosarul nr. x/2022, în contradictoriu cu intimatul-reclamant Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiștilor Interpreți - CREDIDAM, ca nefondat. I.

Calea de atac formulată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 744A din 26 iunie 2024 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă a declarat recurs pârâta A. S.R.L.. Calea de atac a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă la data de 5 septembrie 2024, sub nr. x/2022, și a fost repartizată aleatoriu completului de filtru nr. 9, astfel cum reiese din raportul dosarelor alocate fără prim termen și din procesul-verbal de repartizare aleatorie . În motivarea recursului, recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel a respins în mod eronat apelul, reținând fără niciun fundament că pârâta ar fi avut obligația de a semna un contract cu reclamanta. De asemenea, a menționat că unitatea sa este catalogată ca unitate de 3 stele, beneficiază de aparate TV în fiecare cameră, dar acestea sunt folosite doar cu platforme de streaming, nefiind utilizate pentru difuzarea publică de fonograme, sens în care a semnat cu operatorul de televiziune un singur contract pentru un singur televizor. Recurenta-pârâtă a susținut că aceste aspecte nu au fost verificate niciodată de reprezentanții reclamantei, aceștia mulțumindu-se doar cu fotografiile de pe diferite platforme on-line și cu clasificarea hotelului, considerând că este suficient pentru a se stabili în sarcina sa obligația de plată. A mai învederat că la data de 28.12.2021 i s-a transmis o comunicare prin care i s-a solicitat să transmită către reclamantă o serie de informații și i s-a pus în vedere să achite suma de 6433,43 RON, reprezentând remunerația înmulțită cu triplul. Recurenta-pârâtă a învederat că a contactat reclamanta și i-a explicat exact situația în care își desfășoară activitatea și în ce condiții funcționează aparatele TV, invitând-o în locație să constate acest lucru (aspect constatat de UPFR, asociație cu care are contract și își achită contribuțiile), dar a fost refuzată, fiindu-i transmis că sunt suficiente datele pe care le au pentru ca instanța de judecată să o oblige la plata acestor contribuții. Recurenta-pârâtă a subliniat că nu a semnat nici un contract cu reclamanta, iar pentru sumele solicitate nu i-au fost emise niciodată facturi, nici facturi proforme și nici facturi fiscale, astfel încât solicitarea reclamantei de a fi obligată la plata triplă a remunerației este absolut fantezistă și urmează să fie respinsă ca nefondată, instanța neputând să dispună penalitățile în sarcina pârâtei în condițiile în care nu au fost create obligații în sarcina sa. De asemenea, a susținut că urmează să fie admis apelul și pe fondul cauzei să fie dispusă respingerea cererii și pentru faptul că în cauză produce efecte Hotărârea CJUE dată în cauza C-147/2019, prin care s-a dispus că remunerația echitabilă unică (...) nu trebuie achitată de utilizator atunci când efectuează o comunicare publică a unei înregistrări audio vizuale care conține fixarea unei opere audiovizuale în care a fost încorporată o fonogramă sau o reproducere a acestei fonograme. Totodată a precizat că potrivit jurisprudenței constante a Curții Europene de Justiție, această remunerație reprezintă contraprestația pentru utilizarea unei fonograme comerciale la o astfel de radiodifuzare sau comunicare publică (a se vedea în acest sens Hotărârea din 6 februarie 2003, SENA, C-245/00, punctul 37, șl Hotărârea din 14 iulie 2005, Lagardere Active Broadcast, C-192/04, punctul 50). Aceste dispoziții conferă, așadar, persoanelor vizate de acestea un drept cu caracter compensatoriu, al cărui element declanșator este radiodifuzarea sau comunicarea publică a interpretării sau a execuției operei fixate pe o fonogramă publicată în scopuri comerciale sau pe o reproducere a unei astfel de fonograme (Hotărârea din 8 septembrie 2020, Recorded Artists Actors Performers, C-265/19, punctul 54 și jurisprudența citată). A mai învederat că reclamanta nu a făcut dovada în numele căror artiști solicită remunerații, în condițiile în care tot mai mulți artiști români acționează în judecată această Asociație prin care arată că nu se simt reprezentați de aceasta. Față de aceste aspecte, a solicitat admiterea recursului așa cum a fost formulat, desființarea deciziei și sentinței civile atacate, iar în rejudecare să se respingă cererea formulată. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 483, art. 485 și art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. I.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea formulată, intimata-reclamanta Asociația Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiștilor Interpreți - CREDIDAM a solicitat respingerea recursului în principal ca fiind nul și în subsidiar ca fiind nefondat, cu consecința menținerii ca temeinică și legală a deciziei atacate și obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată. În ceea ce privește excepția nulității recursului, intimata-reclamantă a susținut că în cauză nu este incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recursul fiind nul. Intimata-reclamantă a susținut că recurenta-pârâtă nu a indicat în ce modalitate decizia instanței de apel nu este conformă legii sau care sunt normele de drept încălcate, ci a formulat doar apărări identice celor din apel, apărări care și-au găsit deja o dezlegare jurisdicțională prin decizia recurată. Simplele afirmații din cuprinsul cererii de recurs nu reprezintă o motivare a căii de atac în sensul exigențelor art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. În ceea ce privește fondul recursului, intimata-reclamantă a susținut că acesta este nefondat. Astfel, a învederat că deținerea de televizoare în fiecare cameră a unității de cazare reprezintă o dovadă clară că are loc o activitate de comunicare publică în scop ambiental. În ceea ce privește susținerea părții adverse referitoare la lipsa facturilor emise de reclamantă, intimata-reclamantă susține că în mod corect instanța de apel a considerat că s-a solicitat angajarea răspunderii civile delictuale, astfel încât nu s-ar putea emite facturi fiscale, iar prejudiciul nu poate face obiectul emiterii respectivelor facturi, emiterea acestora impunându-se în materie contractuală. Totodată, a susținut că obligația recurentei-pârâte de a achita remunerațiile datorate artiștilor interpreți are un izvor legal, intimata-reclamantă efectuând doar calculul efectiv al despăgubirilor cuantificate la triplul remunerației datorate de aceasta, prin raportare la unitățile deținute și la remunerațiile fixe, remunerații stabilite prin Deciziile ORDA nr. 10/2016, nr. 120/2016 și nr. 60/2019. Referitor la existența unui contract încheiat cu UPFR, intimata-reclamantă a solicitat să se constate că în mod corect instanța de apel a concluzionat că încheierea unui contract cu un alt organism de gestiune colectivă face dovada faptelor contestate chiar de apelantă, respectiv că unitatea sa difuzează muzică în scop ambiental, fără a o exonera de obligația de plată a remunerațiilor către reclamantă. În ceea ce privește invocarea cauzei C-147/2019 cu privire la exonerarea de plata remunerațiilor aferente prestațiilor artistice din domeniul audiovizual, intimata-reclamantă a învederat că o astfel de concluzie nu poate fi întemeiată în absența unor probe suplimentare. Simpla invocare a jurisprudenței recente a CJUE nu este suficientă pentru a se conchide în acest sens (paragraful 55 din cauza C-147/19). Invocarea acestei cauze în speța de față nu este suficientă pentru a aprecia că recurenta nu datorează remunerație pentru comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial, drept pentru care este prevăzut în mod expres și în cuprinsul metodologiei aplicabile, cât și la art. 145 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 8/1996. Așadar, legiuitorul, tocmai pentru protecția lor, a prevăzut faptul că, artiștii interpreți sau executanți beneficiază de o remunerație echitabilă obligatorie prin efectul legii (raportat și la art. 145 lit. f) din lege), întrucât aceștia, pentru comunicarea publică în scop ambiental, nu se pot opune utilizării fonogramelor lor și prestațiilor artistice din domeniul audiovizual, incluzând în această categorie și fonogramele încorporate în operele audiovizuale/cinematografice. Pentru acest motiv, un administrator al unei unități care intră sub incidența metodologiilor aplicabile pe sursa comunicare publică în scop ambiental, trebuie autorizat/licențiat în mod neexclusiv de către organismul de gestiune colectivă colector și nu în mod direct de către artist. Acest fapt înseamnă că artiștii nu ar putea autoriza sau interzice folosirea prestațiilor lor în ambiental, dar nici utilizatorii nu pot cunoaște dacă aceștia au fost remunerați sau nu pentru încorporarea fonogramelor publicate în scop comercial în operele audiovizuale la data încheierii contractului cu producătorii acestora. Astfel, recurenta-pârâtă, pentru a dovedi că nu datorează remunerație pentru comunicarea publică în scop ambiental a fonogramelor publicate în scop comercial, ar trebui să prezinte pentru acei artiști interpreți care au în repertoriul lor fonograme publicate în scop comercial, dovezi în sensul că aceștia au fost remunerați în mod direct. Cum o astfel de probă nu a fost făcută, instanța de judecată nu poate primi apărarea recurentei-pârâte. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Analizând cu prioritate, potrivit art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepția nulității recursului invocată de către intimata-reclamantă prin întâmpinare, Înalta Curte constată că, față de prevederile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., sancțiunea nulității căii de atac intervine numai în situația în care niciuna dintre criticile aduse prin cererea de recurs nu poate fi încadrată în motivele de casare prevăzute de lege, împrejurare care nu se verifică în speța de față. Astfel, sancțiunea nulității privește calea de atac în ansamblul său. Prin urmare, ea nu va opera în măsura în care cel puțin unul dintre motivele invocate reprezintă o critică de nelegalitate, susceptibilă de a fi analizată în contextul art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ. - și chiar dacă partea a procedat la o încadrare juridică eronată -, urmând a nu fi primite criticile de netemeinicie, prin care se urmărește schimbarea situației de fapt reținute de instanța de apel, pe baza probelor administrate, ori cele formulate direct în recurs, așadar omisso medio. În cauza dedusă judecății, din cuprinsul cererii de recurs, se decelează critici de nelegalitate, cum ar fi cele ce vizează aplicabilitatea în speță a principiilor rezultate din hotărârea CJUE pronunțată în cauza C-147/2019, critici ce pot fi analizate prin prisma cazului de casare instituit de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și care dau posibilitate instanței de recurs să realizeze examenul de legalitate în calea de atac cu care a fost învestită. În acest context, raportat la dispozițiile art. 486 alin. (1) și ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge excepția nulității recursului invocată de către intimata-reclamantă și va proceda la analiza pe fond a căii de atac În ceea ce privește recursul, se constată că recurenta-pârâtă a susținut că în mod greșit instanța de apel a considerat că pârâta ar fi avut obligația de a semna un contract cu reclamanta. Această susținere este contrară celor stabilite prin dispozițiile pct. 1 alin. (3) din Metodologiile aprobate prin Deciziile ORDA nr. 10 și nr. 120 din 2016 conform cărora "utilizatorul are obligația de a obține din partea organismelor de gestiune colectoare ale drepturilor artiștilor interpreți sau executanți - Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiștilor Interpreți - C.R.E.D.I.D.A.M., (...) autorizații-licențe neexclusive pentru comunicarea publică a fonogramelor sau a reproducerilor acestora și/sau a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual, anterior începerii activității de comunicare publică (...)". Astfel, din această dispoziție rezultă că pârâta, în calitate de utilizator, are obligația de a obține autorizația de la reclamantă, în calitate de organism de gestiune colectoare ale drepturilor artiștilor interpreți sau executanți, anterior începerii activității de comunicare publică. În acest context, fapta pârâtei de a comunica public prestații ale artiștilor interpreți, fără a solicita în prealabil autorizația/licența neexclusivă în calitate de utilizator, desfășurând activitatea fără a achita remunerațiile cuvenite reclamantei, este o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii aptă a activa mecanismul răspunderii civile pe tărâm delictual în condițiile art. 1349 C. civ. Recurenta pârâtă a susținut că nu comunică public fonograme, întrucât aparatele TV pe care le deține sunt folosite doar cu platforme de streaming, iar cu operatorul de televiziune are încheiat un singur contract pentru un singur televizor. Se constată că recurenta-pârâtă pleacă de la premisa că existența contractului încheiat cu operatorul de televiziune pentru un singur televizor, precum și faptul că aparatele TV sunt folosite doar cu platforme de streaming o exonerează de la plata remunerațiilor către intimata-reclamantă. În speța pendinte însă, pe baza materialului probator al cauzei și raportat la situația de fapt stabilită pe baza acestuia de instanțele de fond, care excedează controlului de legalitate care poate fi exercitat de instanța de recurs, dat fiind caracterul acestei căi extraordinare de atac, astfel cum este reglementat de art. 483 alin. (3) și art. 488 C. proc. civ., instanța de apel a reținut calitatea pârâtei de utilizator, în sensul Deciziei ORDA nr. 120/2013, considerând, totodată, relevantă Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene (camera a treia) din 15 martie 2012 în cauza C-162/10 Phonographic Performance (Ireland) Limited împotriva Irlandei. Prin hotărârea pronunțată în cauza C-162/10, menționată mai sus, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a concluzionat următoarele: 1) Operatorul hotelier care instalează în camerele clienților televizoare și/sau aparate de radio la care difuzează un semnal radio are calitatea de "utilizator" care realizează o "comunicare publică" a unei fonograme radiodifuzate în sensul articolului 8 alin. (2) din Directiva 2006/115/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 12 decembrie 2006 privind dreptul de închiriere și de împrumut și anumite drepturi conexe dreptului de autor în domeniul proprietății intelectuale; 2) Operatorul hotelier care instalează în camerele clienților televizoare și/sau aparate de radio la care difuzează un semnal radio are obligația de a plăti, pentru emiterea unei fonograme radiodifuzate, o remunerație echitabilă în temeiul articolului 8 alin. (2) din Directiva 2006/115, pe lângă cea plătită de autorul radiodifuzării. În considerentele acestei hotărâri, instanța europeană a interpretat noțiunile de utilizator și comunicare publică prin raportare la difuzarea de fonograme la televizoare și/sau radiouri instalate în camerele de hotel și a stabilit că, prin instalarea sau punerea la dispoziție a unei astfel de aparaturi în camerele de hotel, precum și a semnalului necesar funcționării acestora, hotelierul are calitatea de utilizator, realizând acte de comunicare publică. Având în vedere situația de fapt reținută de instanțele de fond, care nu poate nu mai poate fi cenzurată în etapa recursului, se constată că recurenta-pârâtă are instalate în unitatea de cazare ce îi aparține aparate TV (pentru a fi clasificat cu 3 stele, printre criteriile minime obligatorii pe care trebuie să le îndeplinească un hotel, este și existența televizoarelor cu recepție canale TV, astfel cum rezultă din Anexa nr. 1 a Normelor metodologice privind eliberarea certificatelor de clasificare a structurilor de primire turistice cu funcțiuni de cazare și alimentație publică, a licențelor și brevetelor de turism din 10.06.2013 aprobate prin Ordinul nr. 65/2013 al președintelui Autorității Naționale pentru Turism). Astfel, această chestiune a fost reținută de prima instanță, care a stabilit, pe baza probelor administrate, că "spațiile pe care le administrează pârâta au în dotare mijloace prin care poate comunica public fonograme și videograme" iar "recepția canalelor TV este o condiție pentru clasificarea hotelului cu 3 stele, potrivit Anexei 1 a Ordinului 65/2013". De asemenea, instanța a constatat că "împotriva prezumției rezultând din această clasificare pârâta nu a administrat nicio probă". Instanța de apel a confirmat această situație de fapt, apreciind că s-a făcut "dovada faptului vecin și conex al existenței aparatelor TV în unitatea de cazare deținută de apelantă (deoarece clasificarea cu 3 stele a unității de cazare presupune existența aparatelor TV în camere), ceea ce dă naștere prezumției că pârâta are calitatea de utilizator, față de prevederile Metodologiei aplicabile cauzei, publicată în Monitorul Oficial în temeiul Deciziei ORDA nr. 120/2016". În consecință, în speța pendinte devin aplicabile dezlegările Curții de Justiție a Uniunii Europene, expuse mai sus, cu privire la calitatea de utilizator, instanțele de fond reținând că, din punct de vedere probatoriu, recurenta-pârâtă nu a răsturnat prezumția care rezultă din existența aparatelor TV în unitatea de cazare pe care o deține, aceea a calității sale de utilizator. În ceea ce privește suținerea recurentei-pârâte, potrivit căreia aparatele TV sunt folosite doar cu platforme de "streaming", Înalta Curte reține că acest aspect factual nu a fost lămurit de recurenta pârâtă cu privire la conținutul său și nici nu a fost dovedit. În sensul general recunoscut al noțiunii de "streaming", aceasta reprezintă o tehnologie multimedia, un proces de transmiterea continuă de conținut digital (video, audio, multimedia) prin intermediul rețelelor de comunicații electronice, fără descărcarea permanentă a acestuia pe dispozitivul utilizatorului final, ci prin punerea la dispoziție a conținutului în timp real sau aproape în timp real, pentru a fi accesat numai pe durata transmiterii. Streaming-ul este folosit pentru a reda videoclipuri și muzică online pe platforme precum C., D., E. și altele și permite accesarea și vizualizarea imediată a conținutului. Așadar, pornind de sensul acestei noțiuni, rezultă că tehnologia în discuție permite difuzarea unui conținut variat audiovizual, care poate include comunicarea publică a operelor protejate, acestea putând fi puse la dispoziția utilizatorilor într-un mod ce permite accesarea acestora în timp real, fără stocare permanentă. În consecință, nici această critică nu poate fi primită, instanța de apel ajungând în mod legal la concluzia că activitatea recurentei-pârâte implică o comunicare publică a fonogramelor, cu consecința nașterii în sarcina sa a obligației de a achita remunerația echitabilă datorată pentru această utilizare. În ceea ce privește susținerea recurentei pârâte în sensul că are un contract încheiat cu UPFR căreia îi achită contribuțiile, Înalta Curte constată că noțiunea de remunerație unică regăsită în cuprinsul normei de la art. 112 alin. (1) din Legea nr. 8/1996 se raportează la fiecare categorie de titulari de drepturi: autori ai operelor muzicale, artiști interpreți sau executanți, producători de fonograme. Asfel, utilizarea prin comunicarea publică a fonogramelor atrage obligația de achitare a remunerațiilor pentru toate tipurile de drepturi pe care respectivele opere le înglobează; de aceea, pe lângă remunerația datorată UPFR, pentru comunicarea publică a fonogramelor, utilizatorul datorează și remunerații către artiștii interpreți sau executanți pentru prestațiile acestora fixate pe fonograme. Prin urmare, existența autorizației-licență neexclusivă eliberată pârâtei de către UPFR în temeiul căreia colectează remunerațiile echitabile ce li se cuvin producătorilor de fonograme nu atrage exonerarea de la obligația reținută în sarcina pârâtei în cauza de față, întrucât privește alte categorii de drepturi de autor și conexe gestionate de alt organism, distincte de drepturile artiștilor interpreți sau executanți gestionate de Asociația Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiștilor Interpreți. Susținerile din cererea de recurs referitoare la lipsa facturilor emise de CREDIDAM nu sunt întemeiate, prezenta cauză având ca obiect angajarea răspunderii utilizatorului pe tărâmul răspunderii civile delictuale, or în cazul acestui tip de răspundere nu se poate susține necesitarea emiterii unor documente contabile de către persoana ale cărei drepturi au fost încălcate prin săvârșirea faptei ilicite. Susținerile din cererea de recurs prin care recurenta pârâtă a contestat calitatea reclamantei de reprezentant pentru titularii de drepturi în numele cărora acționează nu pot fi reținute. Reclamanta CREDIDAM colectează remunerații corespunzătoare atât comunicării publice a fonogramelor, cât și comunicării publice a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual. Pentru prima categorie de drepturi, legea califică expres gestiunea colectivă ca fiind obligatorie, cu consecința existenței unui mandat extins al organismului de gestiune colectivă reclamant, dedus din prevederile art. 144 alin. (1) și art. 145 alin. (1) lit. f) și alin. (2) din Legea nr. 8/1996 republicată. Pentru a doua categorie de drepturi supuse colectării, față de dispozițiile art. 146 alin. (1) lit. b) din același act normativ, gestiunea colectivă are caracter facultativ; în acest context, față de calitatea de colector a reclamantei, pentru acest tip de utilizare, din dispozițiile art. 153 alin. (1) lit. b) din lege rezultă o prezumție simplă că reclamanta îndeplinește și condiția de a fi fost mandatată de membrii săi pentru a colecta, în caz contrar neputând fi desemnată colector. Astfel, deși susține că era necesar ca reclamanta să facă dovada existenței mandatelor date de titularii de drepturi în numele cărora acționează, recurenta nu sprijină această susținere pe argumente concrete arătând doar că artiștii români acționează în judecată entitatea reclamantă deoarece nu se simt reprezentați de aceasta. În privința gestiunii obligatorii, reglementarea legală a mandatului extins scutește reclamanta de dovada mandatului particular dat de fiecare titular de drepturi, iar în privința gestiunii facultative, de vreme ce este desemnată colector de către Oficiul Român pentru Drepturi de Autor, rezultă pe calea prezumției judiciare că reclamanta îndeplinea cerințele legale pentru a fi desemnată, deci inclusiv calitatea de mandatar al membrilor săi. O concluzie diferită putea fi trasă numai pe baza unor probe contrare, or astfel de probe nu au fost administrate în speță. Nu poate fi reținută nici susținerea recurentei pârâte în sensul că nu datorează remunerație pentru comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial, întrucât în speță produce efecte cauza C-147/2019 a Curții de Justiție a Uniunii Europene, prin care s-a dispus că remunerația echitabilă unică nu trebuie achitată de utilizator atunci când efectuează o comunicare publică a unei înregistrări audio vizuale care conține fixarea unei opere audiovizuale în care a fost încorporată o fonogramă sau o reproducere a acestei fonograme. Înalta Curte observă că, prin hotărârea pronunțată în cauza C-147/19 Atresmedia, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat că articolul 8 alin. (2) din Directiva nr. 92/100 și articolul 8 alin. (2) din Directiva nr. 2006/115 trebuie interpretate în sensul că remunerația echitabilă unică, vizată la aceste dispoziții, nu trebuie plătită de utilizator atunci când efectuează o comunicare publică a unei înregistrări audiovizuale care conține fixarea unei opere audiovizuale în care a fost încorporată o fonogramă sau o reproducere a acestei fonograme. În cuprinsul considerentelor hotărârii instanței europene se reține că distincția dintre fonogramă și opera audiovizuală se realizează în raport de existența sau inexistența contractelor dintre producătorii operelor audiovizuale difuzate de parte și producătorii de fonograme. De altfel, rezultă cu claritate din paragrafele 24 și 25 ale considerentelor hotărârii invocate că premisa factuală de la care a plecat instanța europeană a fost aceea că încorporarea fonogramelor în opere audio-vizuale a fost efectuată cu autorizarea titularilor drepturilor în cauză și în schimbul unei remunerații plătite acestora din urmă în conformitate cu aranjamentele contractuale aplicabile. O astfel de împrejurare nu a fost însă invocată în mod concret în fața instanțelor de fond, motiv pentru care susținerile făcute de recurentă în acest sens, asemănător celor din apel, fără invocarea unor împrejurări și probe concrete, nu pot fi primite. Față de considerentele arătate, Înalta Curte apreciază că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., hotărârea recurată fiind pronunțată cu aplicarea corectă a normelor de drept material, astfel că văzând prevederile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă A. S.R.L., împotriva deciziei nr. 744A din 26 iunie 2024 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă Asociația Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiștilor Interpreți - CREDIDAM. Totodată, reținând culpa procesuală a recurentei-pârâte, cererea de recurs formulată de aceasta urmând a fi respinsă, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va dispune obligarea acesteia, ca parte care a pierdut procesul în sensul textului legal menționat, la plata sumei de 1800 RON către intimata-reclamantă, cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în onorariul avocatului achitat de aceasta conform înscrisului doveditor aflat la dosarului de recurs.