ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1460/2024

Obiectul cauzei Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București – Secția a V-a civilă la data de 25 noiembrie 2020, sub nr. x/3/2020, Asociația Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiștilor Interpreți - CREDIDAM a solicitat în contradictoriu cu pârâta A S.R.L. ca, în urma dezbaterilor și a probelor care vor fi administrate, să fie pronunțată o hotărâre prin care: 1. să fie obligată pârâta la plata sumei de 4477,50 lei (la care se adaugă TVA) X 3, ca urmare a încălcării dispozițiilor pct. 3.12 din Decizia ORDA nr. 120/2016, reprezentând remunerație datorată artiștilor interpreți sau executanți pentru comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial/de comerț/fonogramelor sau a reproducerilor acestora și a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual pentru perioada: 01.12.2017-31.03.2020 și respectiv 01.06.2020-30.09.2020, în temeiul art. 1349 C. civ., pentru unitățile nedeclarate la CREDIDAM, respectiv Hotel B clasificat 3*** și restaurantul din cadrul hotelului, unități situate în (...), Județ Bihor; 2. să fie obligată pârâta la plata sumei de 2830,28 lei X 3, ca urmare a încălcării dispozițiilor pct. 3.12 din Decizia ORDA nr. 120/2016, reprezentând penalități de întârziere aferente sumelor solicitate pe capătul 1, calculate la remunerația fără TVA până la data de 09.11.2020, conform dispozițiilor Deciziei ORDA nr. 120/2016 și în continuare până la recuperarea integrală a remunerației datorate pentru sumele de la punctul 1 al acțiunii. 3. să fie obligată pârâta să încheie autorizații/licențe neexclusive cu CREDIDAM pentru comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial/de comerț/fonogramelor sau a reproducerilor acestora și a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual în toate spațiile administrate; 4. să fie obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată, conform art. 453 C. proc. civ. În drept au fost invocate dispozițiile art. 1166 art. 1349 și urm. C. civ., Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe cu modificările și completările ulterioare (în vigoare pentru perioada dedusă judecății), inclusiv cu forma republicată la data de 14.06.2018 în M. Of. Partea I nr. 489 din 14 iunie 2018 și Decizia ORDA nr. 10/2016, Decizia ORDA nr. 120/2016, ca norme de aplicare. I.

Sentința pronunțată de Tribunalul București – Secția a V-a civilă Prin sentința civilă nr. 961 din 10 iunie 2021, pronunțată de Tribunalul București – Secția a V-a civilă s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta Asociația A în contradictoriu cu pârâta A S.R.L., a fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 4477,50 lei (fără TVA) înmulțit cu 3, reprezentând remunerație datorată artiștilor interpreți sau executanți pentru comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial/de comerț/fonogramelor sau a reproducerilor acestora și a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual pentru perioada 01.12.2017-31.03.2020 și 01.06.2020-30.09.2020, a fost obligată pârâta la încheierea licenței pentru comunicarea publică a fonogramelor și să plătească reclamantei suma de 820 lei cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând 700 lei onorariu avocat, 100 lei taxă timbru și 20 lei extras informații ONRC. A respins în rest acțiunea ca neîntemeiată. Împotriva sentinței tribunalului a formulat apel apelanta-pârâtă A S.R.L., cauza fiind înregistrată pe rolul Curții de Apel București – Secția a IV-a Civilă la data de 14 octombrie 2021, sub nr. x/3/2020. I.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a IV-a civilă Prin decizia civilă nr. 1982A din 21 decembrie 2022, Curtea de Apel București – Secția a IV-a civilă a admis apelul declarat de către apelanta-pârâtă A S.R.L., împotriva sentinței civile nr. 961/10.06.2021, pronunțate de Tribunalul București-Secția a V-a Civilă, în dosarul nr. x/3/2020, în contradictoriu cu intimata-reclamantă Asociația Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiștilor Interpreți - CREDIDAM; a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că: a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 4.007 lei remunerații (cu înlăturarea remunerației aferente perioadei 01.06.2020-30.09.2020); a menținut restul dispozițiilor sentinței apelate; a respins ca neîntemeiată cererea intimatei privind acordarea cheltuielilor de judecată. Prin încheierea din 13 septembrie 2023, Curtea de Apel București – Secția a IV-a civilă a admis cererea de îndreptare a erorilor materiale strecurate în dispozitivul deciziei civile nr. 1982A/21.12.2022 a Curții de Apel București, Secția a IV-a civilă, formulată de către petenta Asociația Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiștilor Interpreți - CREDIDAM, în contradictoriu cu intimata A S.R.L., în sensul că se va trece corect denumirea pârâtei, precum și suma corectă la plata căreia aceasta a fost obligată: a obligat pârâta A S.R.L. să plătească reclamantei Asociația Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiștilor Interpreți - CREDIDAM suma de 4.007 lei înmulțit cu 3 (în total 12.021 lei) remunerații (cu înlăturarea remunerației aferente perioadei 1.06.2020-30.09.2020). I.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 1982A din 21 decembrie 2022 a Curții de Apel București – Secția a IV-a civilă, reclamanta Asociația Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiștilor Interpreți - CREDIDAM a formulat recurs, solicitând admiterea acestuia, casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei instanței de apel pentru o nouă judecată, invocând drept motiv de casare dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Recurenta-reclamantă a susținut că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 8 din Legea nr. 55/2020, referitoare la suspendarea activității unităților de alimentație publică, unităților de cazare. Astfel, instanța de apel a arătat în motivarea sa că în baza Legii nr. 55/2020, privind unele măsuri pentru prevenirea și combaterea efectelor pandemiei de COVID 19, au existat măsuri de suspendare a activității, care s-ar aplica și în prezenta cauză. Totodată, a arătat că și punctele 1-14 din Tabelul cu măsuri comunicate de către Departamentul pentru situații de urgență din cadrul Ministerului Afacerilor Interne, conțin date referitoare la faptul că în perioada 01 iunie - 01 septembrie 2020, au fost suspendate în totalitate consumul produselor alimentare și nealimentare, al băuturilor alcoolice și nealcolice în spațiile comune de servire a mesei din restaurant, hoteluri, moteluri, pensiuni, cafenele etc., aceste spații fiind în esență închise. În baza acestui raționament, instanța a admis apelul societății pârâte și a înlăturat remunerația aferentă perioadei 01.06.2020-30.09.2020. S-a menționat de către recurenta-reclamantă că prin acțiunea formulată a solicitat obligarea pârâtei la plata de despăgubiri constând în triplul remunerațiilor datorate în perioada 01.12.2017-30.09.2020, pentru comunicarea publică a fonogramelor și a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual, pentru artiștii interpreți sau executanți, pentru Hotel C clasificat 3*** și restaurantul din cadrul hotelului, unități situate în (...), județul Bihor. Instanța de fond a admis solicitarea de despăgubiri și a obligat pârâta la plata sumei de 4477,50 lei fără TVA înmulțit cu 3 pentru unitățile nedeclarate de societatea A S.R.L. la CREDIDAM, pentru perioada 01.12.2017-31.03.2020 și respectiv 01.06.2020-30.09.2020. Recurenta-reclamantă a precizat faptul că pentru unitatea de alimentație publică – restaurantul din cadrul Hotelului B nu calculase și nu solicitase remunerații pentru perioada 01.06.2020-30.09.2020. Remunerațiile au fost calculate și acordate de instanța de fond pentru perioada ce a fost eliminată de instanța de apel, doar pentru activitatea de comunicare publică a fonogramelor și prestațiilor artistice ale artiștilor interpreți sau executanți, doar pentru unitatea de cazare Hotel B. Așadar, instanța de apel, în mod nelegal a eliminat de la plată remunerațiile datorate pentru Hotel B pentru perioada iunie-septembrie 2020, fără a ține cont de faptul că Legea nr. 55/2020 a instituit suspendarea activității în perioada respectivă doar pentru unitățile de alimentație publică. Recurenta-reclamantă a învederat că instanța de apel a reținut și faptul că „nu poate fi primită apărarea intimatei CREDIDAM, potrivit căreia doar în ipoteza prezentării de documente este posibilă exceptarea de la plată a remunerațiilor pentru perioada stării de alertă. Un atare raționament poate fi uzitat și primit doar în perioade normale, în care nu există restricții statale cu privire la activitățile turistice și de servicii de restaurant, petreceri etc., situație în care, desigur, agentul economic care invocă suspendarea temporară a activităților sale trebuie să facă dovada corespunzătoare”. Or, contrar acestor argumente, pentru a recalcula despăgubirile pentru perioada iunie-septembrie 2020 erau necesare înscrisuri contabile (balanțele de verificare lunare), deoarece, conform situației comunicate de Ministerul Afacerilor Interne - Departamentul pentru Situații de Urgență, rezulta că doar activitatea de alimentație publică a fost suspendată, iar activitatea de cazare a fost doar restricționată, nu suspendată, așa încât documentele contabile erau necesare pentru a verifica dacă intimata a avut sau nu activitatea de cazare suspendată în perioada 01.06.2020-30.09.2020. Motivul solicitării înscrisurilor contabile a fost tocmai acela de a nu pretinde remunerații în situația în care nu a existat activitate de cazare sau de alimentație publică și în absența utilizării fononogramelor și prestațiilor artistice. În condițiile în care societatea pârâtă ar fi depus dovezi cu privire la lipsa de activitate în perioada iunie 2020-septembrie 2020, reclamanta ar fi recalculat remunerațiile în sensul eliminării din calcul a lunilor fără clienți și fără venituri, recalculare pe care o realizează de fiecare dată când îi sunt puse la dispoziție asemenea dovezi. În raport de motivele expuse, recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei instanței de apel pentru o nouă judecată, în vederea menținerii soluției Tribunalului ca fiind întemeiată. În probațiune a solicitat administrarea probei cu înscrisurile depuse la dosarul cauzei, precum și oricare altele a căror necesitate ar rezulta din susținerile intimatei formulate în recurs. În drept au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., art. 1349 și urm. C. civ., art. 162 din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe și normele de aplicare a legii pe sursa comunicare publică, Decizia ORDA nr. 120/2016 și Decizia ORDA nr. 60/2019. I.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea formulată, intimata-pârâtă a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii atacate ca fiind legală și temeinică. A mai invocat și excepția inadmisibilității recursului, raportat la faptul că instanța de apel și-a întemeiat soluția pe dispozițiile legale aplicabile în speță, respectiv cele care reglementau în anul 2020 restricții de circulație și obligarea suspendării unor activități pe perioada pandemiei de Covid 19, respectiv Legea nr. 55/2020. Pe fondul cauzei, intimata-pârâtă a învederat că activitatea societății, atât cea de cazare, cât și cea de alimentație publică, a fost suspendată pe toată perioada 01.06.2020-30.09.2020, urmare a pandemiei generată de Covid 19, perioadă în care societatea nu a cazat turiști, întrucât existau restricții impuse prin lege și DSU. Acest fapt a fost confirmat și prin răspunsul primit de la MAI-Departamentul pentru Situații de Urgență pentru activitățile de cazare în perioada 2020-2021. A mai învederat că susținerea recurentei-reclamante în sensul că a solicitat doar remunerația cuvenită pentru activitatea de cazare din Hotel B, aceasta nu corespunde celor solicitate prin cererea de chemare în judecată, la pct. 1. În concluzie, a solicitat respingerea recursului ca nefondat. I.

Procedura de filtru derulată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția I civilă Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția I civilă la data de 02 noiembrie 2023 și a fost repartizat aleatoriu completului de filtru nr. x, astfel cum reiese din fișa Ecris și referatul de repartizare aleatorie (filele 1 și 2 din dosarul de recurs). În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ. coroborat cu art. 490 alin. (2) art. 471 ind. 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicare și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2) coroborat cu art. 471 ind. 1 alin. (5) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 06 februarie 2024, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 28 mai 2024, în ședință publică, cu citarea părților. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând legalitatea deciziei recurate, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat și îl va respinge, în considerarea celor ce succed. Cu titlu prealabil, Înalta Curte reține că reclamanta Asociația Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiștilor Interpreți - CREDIDAM a învestit prima instanță cu o acțiune în pretenții, solicitând obligarea pârâtei A S.R.L. la plata unor despăgubiri bănești pentru faptul ilicit constând în comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial/de comerț/sau a reproducerilor acestora și a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual în unitățile nedeclarate la CREDIDAM, respectiv Hotel B 3*** și restaurantul din cadrul hotelului, unități situate în (...), județul Bihor. Soluționând cauza, prima instanță a admis în parte acțiunea și a obligat pârâta la plata sumei de 4477,50 lei (fără TVA) înmulțit cu 3, reprezentând remunerație datorată artiștilor interpreți sau executanți pentru comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial/de comerț/fonogramelor sau reproducerilor acestora și a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual pentru perioada 01.12.2017-31.03.2020 și 01.06.2020-30.09.2020; de asemenea, prima instanță a obligat pârâta să încheie licență pentru comunicarea publică a fonogramelor. Hotărârea primei instanțe a fost atacată de pârâtă cu privire la faptul că instanța nu s-a pronunțat asupra excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei, că a nesocotit apărarea prin care se arăta că în cursul anului 2020 activitatea restaurantului și a hotelului a fost închisă ca urmare a pandemiei generate de Covid-19, că a fost obligată la pata remunerațiilor deși a plătit, cu același titlu, aceleași sume către o altă societate, C, precum și din perspectiva obligării sale la încheierea unui contract licență pentru comunicarea publică a fonogramelor, deși reclamanta nu a făcut dovada că este singura autorizată pentru a încasa astfel de remunerație și de a elibera o astfel de licență. Procedând astfel la o nouă judecată asupra fondului, instanța de apel a statuat, în fapt și în drept, cu privire la fondul litigiului, prin decizia pronunțată, apelul pârâtei fiind admis, iar hotărârea primei instanțe schimbată în parte, în sensul că a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 4007 lei remunerații (cu înlăturarea remunerației aferente perioadei 01.06.2020-30.09.2020), restul dispozițiilor sentinței apelate fiind menținute. Prin memoriul de recurs formulat, reclamanta afirmă, din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., că normele de drept material au fost greșit aplicate de către instanța de apel unității de cazare, cu referire expresă la dispozițiile art. 8 din Legea nr. 55/2020 privind unele măsuri pentru prevenirea și combaterea efectelor pandemiei de COVID-19. Astfel, recurenta-reclamantă apreciază că instanța de apel, în mod nelegal, a eliminat de la plată remunerațiile datorate pentru Hotel B pentru perioada iunie-septembrie 2020, fără a ține seama de faptul că Legea nr. 55/2020 a instituit suspendarea activității în perioada iunie-septembrie 2020 doar pentru unitățile de alimentație publică. A mai susținut recurenta-reclamantă că absența activității hoteliere putea fi dovedită cu înscrisuri contabile (balanțe de verificare lunare) din care să rezulte că nici unitatea de cazare – Hotel B 3*** nu a funcționat. Apreciind asupra susținerilor recurentei-reclamante, Înalta Curte reține că acestea sunt nefondate pentru considerentele ce vor fi redate în continuare. Măsurile de limitare/suspendare pe durată determinată a activității unor instituții sau operatori economici, precum și cele de suspendare a consumului produselor alimentare și băuturilor alcoolice și nealcoolice în spațiile comune de servire a mesei din restaurante, hoteluri, moteluri, pensiuni, cafenele si alte localuri publice, atât în interiorul, cât și la terasele din exteriorul acestora, au fost instituite prin Legea nr. 55/2020 privind unele măsuri pentru prevenirea și combaterea efectelor pandemiei de COVID-19. Potrivit dispozițiilor art. 8 din Legea nr. 55/2020 „(1) Pe durata stării de alertă se poate suspenda consumul produselor alimentare și băuturilor alcoolice și nealcoolice în spațiile comune de servire a mesei din restaurante, hoteluri, moteluri, pensiuni, cafenele sau alte localuri publice, atât în interiorul, cât și la terasele din exteriorul acestora. (2) Pe durata stării de alertă poate fi permisă prepararea hranei și comercializarea produselor alimentare și băuturilor alcoolice care nu se consumă în spațiile menționate la alin. (1) cu excepția teraselor unde se respectă măsurile de protecție sanitară”. Este adevărat că dispozițiile art. 8 din Legea nr. 55/2020, mai sus redate, se referă la suspendarea consumului produselor alimentare și băuturilor alcoolice și nealcoolice în spațiile comune de servire a mesei din restaurante, însă, în ceea ce privește activitatea hotelieră, instanța de apel a statuat, în cadrul situației de fapt reținute pe baza probatoriului administrat, situație de care instanța de recurs este ținută în mod obligatoriu, date fiind limitele exclusiv de legalitate ale controlului său jurisdicțional, configurate prin art. 483 alin. (3) C. proc. civ. și art. 488 C. proc. civ., că această activitate nu a fost una normală, ci chiar închisă, întrucât restricțiile de deplasare, de folosire a serviciilor de restaurant etc. au determinat un grad mult mai mic de ocupare decât în mod curent, relevante în această direcție fiind următoarele paragrafe ale deciziei recurate: „În ceea ce privește critica referitoare la faptul că în cursul anului 2020, activitatea restaurantului și a hotelului a fost închisă, ca urmare a pandemiei generate de Covid-19, Curtea apreciază că aceasta este fondată. (...) în perioada indicată activitățile au fost suspendate” (pagina 5 decizia de apel) sau „Fondată este însă critica privitoare la acordarea remunerațiilor și pentru perioada pandemiei de Covid 19, perioadă în care viața comunitară și activitățile economice care presupun deplasări, adunări de oameni, etc. au fost puternic perturbate și restricționate. (...) starea de alertă ce a urmat pentru o perioadă de aproximativ 2 ani a fost marcată de restricții foarte similare celor din starea de urgență, cu singura excepție notabilă a permisiunii cetățenilor de a ieși din locuințe. (...) De asemenea, activitatea hotelieră propriu – zisă nu a fost una normală, toate celelalte restricții de deplasare, de folosire a serviciilor de restaurant, etc., determinând un grad mult mai mic de ocupare a unităților hoteliere decât în mod curent. Or, dacă în condiții normale această chestiune este alocată riscului operatorului economic, în contextul pandemiei aceasta constituie o veritabilă cauză de forță majoră exoneratoare de răspundere” (filele 7, 8 din decizia recurată). Din perspectiva acestor considerente reliefate, Înalta Curte constată că nedesfășurarea activității hoteliere în perioada de referință iunie-septembrie 2020 reprezintă un aspect subsumabil temeiniciei cauzei deduse judecății, stabilit în mod definitiv de instanța de apel în cadrul situației de fapt a cauzei, situație de care prezenta instanță de recurs este ținută, întrucât ea reprezintă premisa exercitării controlului de legalitate de recurs. Așadar, raportat la aceste coordonate expuse, instanța de recurs nu ar putea să procedeze la o reevaluare a probelor administrate cauzei pentru a stabili că de fapt, în perioada respectivă, activitatea hotelieră de cazare ar fi continuat să se desfășoare, întrucât art. 8 din Legea nr. 55/2020 suspenda doar activitatea de alimentație publică, astfel cum invocă recurentul reclamant, întrucât atunci și-ar încălca limitele exclusiv de legalitate ale controlului jurisdicțional pe care îl exercită și ar proceda la o reevaluare a temeiniciei cauzei, în condițiile în care o astfel de încetare putea dubla în fapt, suspendarea serviciilor de alimentație publică. De asemenea, Înalta Curte constată că recurentul reclamant a arătat cu privire la absența activității hoteliere, că apreciază faptul că aceasta putea fi dovedită cu înscrisuri contabile, respectiv balanțele de verificare lunare, din care să reiasă dacă intimata-pârâtă a avut sau nu activitatea de cazare suspendată. Contrar susținerii recurentei-reclamante, Înalta Curte apreciază că proba cu înscrisuri nu este reglementată de art. 255 și urm. C. proc. civ. și nici de art. 264 C. proc. civ. ca o probă cu caracter absolut în domeniu, astfel încât o situație de fapt poate să fie stabilită de instanțele devolutive ale fondului cauzei și în lipsa unor înscrisuri, dar în temeiul altor dovezi administrate cauzei, prevăzute de lege în rândul cărora, de exemplu, se înscriu și prezumțiile. Prezumțiile judiciare, astfel cum rezultă din reglementarea procesuală a acestora – art. 327 și art. 329 C. proc. civ. – sunt mijloace de probă specifice procesului civil, a căror valoare este apreciată de instanța învestită cu judecarea pricinii în fond, care este chemată a verifica faptele și a constata dacă din faptul vecin și conex dovedit rezultă ceea ce una dintre părți a pretins în speță. Or, în cauză se constată că instanța de apel și-a întemeiat aprecierea în această direcție inclusiv pe această categorie de probe, determinând potrivit considerentelor deciziei recurate, concluzia inactivității activității hoteliere în perioada respectivă, urmare a constatării restricțiilor de deplasare, de folosire a serviciilor de restaurant, etc., aflate în strânsă legătură cu activitatea hotelieră de cazare. În egală măsură, se observă că în configurarea situației de fapt a cauzei, instanța de apel s-a întemeiat și pe fapte notorii, de a căror dovadă se poate dispensa instanța de judecată, potrivit art. 255 alin. (2) C. proc. civ.. Astfel, în cadrul deciziei recurate instanța de apel a arătat: „În contextul stării de alertă, restricțiile au fost instituite, pe temeiul legii, prin acte administrative publicate și care, cel puțin la vremea respectivă, erau de largă notorietate publică, așa că nu se poate cere părții să se facă individual dovada acestor măsuri cu impact general” (pagina 7 a deciziei recurate). De asemenea, se observă că instanța de apel își întemeiază statuările inclusiv pe relațiile comunicate de către Ministerul Afacerilor Externe, Departamentul pentru Situații de Urgență (a se vedea penultimul paragraf al paginii 7 din decizia recurată), astfel încât nu se poate imputa curții de apel că nu ar fi utilizat în stabilirea situației de fapt sub acest aspect, inclusiv proba cu înscrisuri. Mai observă Înalta Curte, lecturând în mod sistematic și rațional considerentele deciziei recurată, că instanța de apel a reținut forța majoră drept cauză exoneratoare de răspundere pentru activitatea hotelieră, considerând că în contextul pandemiei de COVID 19, gradul mic de ocupare al unității de cazare din pricina restricțiilor de deplasare și de folosire a serviciilor de restaurant constituie o veritabilă nedesfășurare, stopare a activității hoteliere care nu se mai desfășoară normal și reprezintă pe cale de consecință, o cauză de forță majoră, neimputabilă așadar, pârâtei. În ceea ce privește existența unei cauze de forță majoră, Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă, prin recursul formulat, nu aduce niciun fel de critici, astfel că acest aspect nu mai poate face obiect de analiză în această fază procesuală. În considerarea argumentelor expuse, reținând că nu există motive care să justifice casarea deciziei atacate, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă.