Decizia nr. 270/2023 — ÎCCJ, Secția I civilă

Obiectul cererii de chemare în judecată. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București – secția a III-a Civilă sub nr. x/2021 din data de 02.03.2021, reclamantul Centrul Român pentru Asigurarea Drepturilor Artiștilor Interpreți – CREDIDAM a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L., ca prin sentința ce o va pronunța să dispună: obligarea pârâtei la plata sumei de 14143,50 RON (4714,50 RON X 3), la care se adaugă TVA, ca urmare a încălcării dispozițiilor pct. 3.12 Decizia ORDA nr. 120/2016, reprezentând remunerație datorată artiștilor interpreți sau executanți pentru comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial/de comerț/fonogramelor sau a reproducerilor acestora și a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual pentru perioada: 01.03.2018-31.03.2020 și respectiv 01.06.2020—31.12.2020, în temeiul art. 1.349 C. civ., pentru unitățile nedeclarate la CREDIDAM, respectiv B. clasificat 3***, Barul, Restaurantul și Bistroul situat în cadrul Hotelului, unități situate în Str. x, Harghita Băi, Județ Harghita; obligarea pârâtei la plata sumei de 3134,43 RON, reprezentând penalități de întârziere aferente sumelor solicitate pe capătul 1, calculate la remunerația fără TVA până la data de 25.02.2021, conform dispozițiilor Deciziei ORDA nr. 120/2016 și în continuare până la recuperarea integrală a remunerației datorate, pentru sumele de la punctul 1 al acțiunii; obligarea pârâtei să încheie autorizații/licențe neexclusive cu CREDIDAM pentru comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial/de comerț/fonogramelor sau a reproducerilor acestora și a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual în toate spațiile administrate, și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, conform art. 453 C. proc. civ. I.

Hotărârea pronunțată în primă instanță. Prin sentința civilă nr. 1034 din 26.10.2021, Tribunalul Harghita a admis în parte acțiunea civilă formulată de reclamanta Centrul Român pentru Asigurarea Drepturilor Artiștilor Interpreți – CREDIDAM București în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L. și a obligat pârâta la plata sumei de 14.143,50 RON plus TVA reprezentând despăgubiri cu titlu de remunerație datorată artiștilor aferentă perioadei 01.03.2018-31.03.2020, respectiv pentru perioada 01.06.2020-31.12.2021, precum și la suma de 3134,43 RON reprezentând penalități de întârziere aferente obligației de plată, calculate până la data de 25.02.2021, penalități de 0,1% pe zi de întârziere ce vor fi percepute până la data plății. I.

Hotărârea pronunțată în apel Prin decizia nr. 300A din 23 martie 2022, Curtea de Apel Târgu Mureș – secția I civilă a admis apelul declarat de pârâta A. S.R.L., împotriva sentinței civile nr. 1034/26.10.2021 pronunțată de Tribunalul Harghita în dosar nr. x/2021, a schimbat în parte sentința atacată în sensul că a admis în parte cererea de chemare în judecată și a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 11.875,50 RON reprezentând despăgubiri cu titlu de remunerație acordată artiștilor interpreți sau executații pentru comunicarea publică a fonogramelor sau reproducerilor acestora, precum și a prestațiilor artistice, din domeniul audiovizual, aferentă perioadei 01.03.2018 - 31.03.2020 precum și suma 2979,56 RON reprezentând penalități de întârziere de 0,1% pe zi de întârziere, calculate până la data de 25.02.2021 și în continuare, până la data plății efective a debitului, respingând celelalte pretenții ale reclamantei. A obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 1000 RON reprezentând cheltuieli parțiale de judecată în fond și apel. I.

Calea de atac formulată în cauză Împotriva deciziei nr. 300A din 23 martie 2022, pronunțate de Curtea de Apel Târgu Mureș – secția I civilă a declarat recurs pârâta A. S.R.L., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. În dezvoltarea criticilor formulate, recurenta-pârâtă arată că instanța de apel nu a analizat criticile de netemeinicie aduse sentinței apelate, înfățișate cu ocazia concluziilor orale pe fondul cauzei și reiterate pe larg și explicitate prin concluziile scrise înaintate la dosar la 21.02.2022. Cu ocazia dezbaterilor din data de 17.03.2022, pe fondul cauzei, a relevat netemeinicia sentinței apelate printr-o analiză a (ne)îndeplinirii condițiilor necesare angajării răspunderii civile delictuale, precum și justețea cuantumului despăgubirilor acordate. Aceste considerente au fost reluate pe larg și explicitate în cadrul concluziilor scrise înaintate instanței de apel la data de 21.03.2022. Cu toate acestea, instanța de apel nu le-a analizat deloc, examenul său privind strict aspectele cuprinse în cererea de apel, astfel că devine incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. În cuprinsul altui motiv de recurs, întemeiat în drept pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta arată că instanța de apel a realizat o greșită aplicare a normelor de drept material edictate în materia răspunderii civile delictuale (art. 1349, art. 1357 și următoarele C. civ.). Astfel, susține că nu există sau cel puțin nu s-a făcut dovada existenței unui prejudiciu, care, potrivit reclamantei, este format din remunerațiile datorate pentru comunicarea publică a fonogramelor și a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual pentru perioada 01.03.2018 - 31.03.2020 și 01.06.2020 - 31.12.2020. Din interpretarea sistematică a prevederilor art. 20 alin. (1), art. 38 alin. (2), art. 112 alin. (1), art. 162 lit. b), art. 131 1 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, rezultă că pentru a fi în prezența unui prejudiciu cert, trebuie să fie îndeplinite următoarele condiții cumulative: să existe o utilizare (difuzare) publică a fonogramelor și a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual; conținutul difuzat să fie protejat; opera difuzată să se afle în repertoriul celui care revendică remunerația; difuzarea să se realizeze fără drept, deci fără a exista o autorizare prin licență neexclusivă eliberată de organismul de gestiune în repertoriul căruia se află opera difuzată. Față de aceste aspecte, se impune a se observa că reclamanta, în contra prevederilor art. 249 C. proc. civ., care stabilesc sarcina probei, nu indică nici măcar pasager, și cu atât mai puțin să dovedească: existența unui repertoriu muzical în portofoliul său de organism de gestiune colectivă; utilizarea de către pârâtă a operelor muzicale din repertoriul său. Susține că pârâta nu ar putea suplini carențele în probatoriul propus de către partea adversă, pentru bunul motiv că nu poate fi probat un fapt negativ nedeterminat, anume nedifuzarea unei opere care face parte din repertoriul necunoscut al reclamantei. Un aspect foarte important de reținut este acela că legea nu prezumă utilizarea fonogramelor din simplul fapt al deținerii unei unități de cazare ori de alimentație publică pentru care legea prevede obligația dotării cu receptoare TV. Dimpotrivă, legea conferă organismelor de gestiune colectivă instrumente de verificare a utilizării operelor din repertoriu, de prelevare și asigurare a probelor, în acest sens fiind relevante dispozițiile art. 38 alin. (2) din Legea nr. 8/1996. Așadar, organismul de gestiune are la îndemână suficiente pârghii legale spre a-și asigura și crea un probatoriu atunci când suspectează utilizarea fără drept a unor opere din repertoriul propriu. A mai susținut recurenta că nu s-a săvârșit sau cel puțin nu s-a probat existența unei fapte ilicite. Reclamanta prezumă existența faptei ilicite din faptul nedeținerii unei autorizări-licență neexclusivă eliberată de aceasta, prin raportare la elementul deținerii de către pârâtă a unei unități hoteliere pentru care legea prevede obligația deținerii de receptoare TV, dar această prezumție este însă nu doar nelegală, dar și cu totul nejustificată deoarece o condiție esențială pentru a se naște dreptul la remunerație pentru drepturi de autor este aceea ca opera din repertoriu să fie difuzată. De asemenea, se arată că nu există vinovăție, deoarece, chiar dacă pârâta ar fi difuzat opere din repertoriul reclamantei, nu putea avea cunoștință de existența obligației de plată în favoarea reclamantei CREDIDAM. Art. 152 din Legea nr. 8/1996 prevede o obligație legală imperativă care este impusă organismelor de gestiune tocmai în scopul de a aduce la cunoștința entităților vizate de incidența Legii nr. 8/1996 împrejurarea desemnării în scopul gestionării și colectării remunerațiilor care se cuvin titularilor drepturilor de autor și de drepturi conexe, de natura drepturilor gestionate și colectate, precum și în legătură cu categoriile de persoane care au obligația de a intra în raporturi contractuale cu organismul de gestiune care realizează informarea. Comunicarea trebuie realizată prin mijloace de informare "în masă", tocmai pentru se asigura recepționarea informației de către toți destinatarii vizați. Prin nerespectarea acestei obligații legale, reclamanta nu doar că a contribuit la crearea eventualului prejudiciu reclamat, ci l-a generat prin propria neconformare, fiind astfel incidente cauzele exoneratoare de răspundere prevăzute de art. 1352 și art. 1371 C. civ. Cu privire la raportul de cauzalitate între pretinsa faptă ilicită și prejudiciul reclamat, s-a arătat că, și dacă în speță s-ar reține îndeplinite cele două condiții, în speță nu poate fi stabilită vreo legătură de cauzalitate, deoarece prezența receptoarelor TV nu este de esența activității hoteliere desfășurate. Recurenta mai susține că instanța de apel a realizat o greșită aplicare a normelor de drept material conținute de prevederile art. 188 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, întrucât modalitatea de determinare și acordare a despăgubirilor conform literei b) este subsidiară celei de stabilire conform criteriilor de la lit. a). Cu toate acestea, reclamanta inversează această ordine, solicitând în principal obligarea pârâtei la plata triplului sumelor care ar fi fost legal datorate, fără a arăta rațiunea pentru a făcut această alegere. Criteriile trasate la lit. a) pot fi ușor aplicate în situația dată, astfel că nu există niciun motiv pentru a se recurge la modalitatea subsidiară de stabilire a despăgubirilor de la lit. b). Setul de criterii cuprins la lit. a) conține elementele exemplificative în raport de care se poate stabili prejudiciul, cu excepția celui vizând câștigul nerealizat, căruia legea îi conferă prevalentă. Or, din chiar calculul detaliat înaintat la dosar de către reclamanta intimată, rezultă că acest criteriu al câștigului nerealizat este aplicabil, nejustificându-se recursul la maniera subsidiară de reparație prevăzută la lit. b). Cât privește câștigul nerealizat de reclamantă, este evident că acesta se rezumă la remunerația pe care aceasta ar fi încasat-o în situația în care pârâta ar fi solicitat emiterea autorizației neexclusive pentru perioada indicată, neputându-se susține că acest câștig putea fi mai mare. Consideră că instanța de apel a realizat o greșită aplicare a normelor de drept material conținute de prevederile art. 1385 C. civ. Arată că Decizia ORDA nr. 120/2016 care instituie penalități de întârziere extracontractuale este profund nelegală, deoarece adaugă la lege și înfrânge principul reparării integrale a prejudiciului fără ca aceasta să se constituie într-o îmbogățire fără justă cauză, În materia de față, ceea ce este susceptibil de reparație este exclusiv prejudiciul efectiv, legea neprevăzând acordarea de penalități de întârziere la plata remunerațiilor, întrucât decizia ORDA care ar fundamenta această pretenție este un act normativ de rang inferior, subordonat legii care îi limitează aria de reglementare, acest organism nu putea interveni pentru instituirea unor obligații în sarcina utilizatorilor, superioare celor prevăzute de lege, deoarece prin aceasta se adaugă la lege. ORDA putea interveni în acest sens doar în situația în ar fi avut abilitare expres menționată în corpul legii, ceea ce nu există. Aceste penalități sunt nelegale și privite din perspectiva cauzei cererii, a raportului obligațional, născut din afirmativa săvârșire a unei fapte extracontractuale, materie în care prevalează principiul reparării integrale a prejudiciului, orice întrecere a reparației necesare constituindu-se într-o îmbogățire fără justă cauză. Mai mult, stipularea unei penalități de 0,1% pe zi de întârziere echivalează cu o penalitate de 36,5% pe an, fiind în disproporție vădită cu orice prejudiciu rezonabil presupus.

Apărările formulate în cauză Intimata-reclamantă Asociația Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiștilor Interpreți - CREDIDAM a formulat întâmpinare față de recursul declarat împotriva deciziei civile nr. 300A/23.03.2022, pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, prin care a solicitat anularea recursului, iar în subsidiar, respingerea acestuia, cu consecința menținerii ca temeinică și legală a deciziei civile nr. 300A/23.03.2022, pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș și obligarea recurentei la achitarea cheltuielilor de judecată. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat, în limitele și pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Astfel, susținând omisiunea instanței de apel de a examina criticile aduse de apelanta-pârâtă sentinței primei instanțe prin concluziile orale și scrise formulate, recurenta aduce în discuție absența unui răspuns al Curții de apel la toate motivele apelului său, ceea ce, distinct de o posibilă absență a motivării sancționată de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., poate constitui încălcarea art. 476 alin. (1), art. 477 alin. (1) C. proc. civ., cu trimitere la art. 9 alin. (2) și art. 22 alin. (6) C. proc. civ. Prin urmare, această critică poate fi subsumată și prevederilor art. 488 pct. 5 C. proc. civ., în sensul nesocotirii unor norme de procedură ce atrag nulitatea. Pentru dezlegarea criticilor este relevant a consemna că apelul declarat de pârâtă în termenul legal (și înregistrat la prima instanță la data de 22.12.2021) cuprinde critici referitoare, în esență, la: - încălcarea prin hotărârea atacată a dispozițiilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului prin ignorarea probelor propuse de pârâtă la prima instanță și a susținerilor sale referitoare la funcționarea ocazională a unității și chiar la oprirea activității; - necesitatea respingerii cererii reclamantei pentru că se bazează pe prevederi legale, pe supoziții și speculații, fără a fi însoțite de probe concludente; - absența unei convenții anterioare între părți care să justifice pretențiile acesteia, despre care a aflat la data primirii notificării CREDIDAM, 12.10.2020; - nefuncționarea societății în perioada 01.03.2018 – 31.03.2020, precum și închiderea unităților sale după starea de urgență și până la sfârșitul anului 2020; - pretinsa încălcare a art. 139 alin. (1) din Constituția României prin aceea că i se cere pârâtei să achite remunerațiile ce fac obiectul cauzei, sume stabilite prin decizia unui organism de gestiune colectivă și care nu au făcut obiectul unu contract; - încălcarea (prin admiterea acțiunii) a drepturilor sale fundamentale, protejate de art. 1 alin. (3), art. 18, art. 21 din Constituție și de art. 26 C. civ., precum și de Pactul internațional privind drepturile civile și politice ale omului; - cuantificarea eronată a prejudiciului și a penalităților, în sensul că suma datorată era de fapt de 4714,50 RON, iar diferența de 9429 RON nu este justificată; în plus, s-a arătat că aceste sume nu pot fi purtătoare de penalități, apelanta fiind obligată la plata lor de către prima instanță fără argumente și fără a se arăta care sunt sumele purtătoare de penalități. Cu ocazia dezbaterilor orale asupra apelului și prin concluziile scrise depuse la dosar după închiderea dezbaterilor apelanta pârâtă a mai susținut și alte critici referitoare la sentința atacată, care dezvoltă argumente în sensul neîndeplinirii cerințelor pentru angajarea răspunderii civile delictuale ale pârâtei (cu susțineri distincte referitoare la fiecare dintre condițiile cumulative ale răspunderii), respectiv la încălcarea art. 188 din Legea nr. 8/1996 referitor la acordarea triplului remunerațiilor. Cu privire la incidența cazului de casare indicat de recurentă, se poate observa din conținutul deciziei recurate că aceasta cuprinde argumentele pentru care cererea de apel a fost considerată ca fondată numai în privința susținerilor referitoare la absența activității unităților un anumit interval din cel dedus judecății de reclamantă (limitând astfel admiterea pretențiilor la intervalul pentru care s-a dovedit funcționarea), inclusiv un răspuns la o bună parte dintre motivele de apel formulate cu respectarea termenului legal, anterior expuse (cu excepția ce va fi analizată mai jos). Totodată, în ceea ce privește incidența art. 488 pct. 5 C. proc. civ., cu privire la motivele de apel susținute oral de apelanta pârâtă (prin reprezentantul său convențional) și apoi în scris prin concluziile depuse la dosar după închiderea dezbaterilor, instanța de recurs reține că instanța de apel nu era legal învestită cu aceste critici, ce fuseseră formulate cu depășirea termenului legal de motivare a căii de atac. Astfel, din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 468 alin. (1) și art. 470 alin. (1) lit. c) și alin. (3) teza a II-a C. proc. civ. rezultă că motivele apelului trebuie să fie cuprinse în cererea de apel (formulată în termenul de 30 de zile de la comunicarea hotărârii atacate) sub sancțiunea decăderii. De asemenea, concluzia este susținută de prevederile art. 478 alin. (2) teza I C. proc. civ., potrivit cu care "Părțile nu se vor putea folosi înaintea instanței de apel de alte motive, mijloace de apărare și dovezi decât cele invocate la prima instanță sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare". Prin urmare, motivele invocate după împlinirea acestui termen procedural imperativ de decădere nu pot fi avute în vedere de instanța de apel; scopul legiuitorului este de a asigura astfel o dezbatere echitabilă pentru toate părțile, nepermițând examinarea unor motive de apel ce nu au fost cunoscute de partea adversă și cu privire la care aceasta nu a fost în măsură a-și formula apărările ori a propune probe. În legătură cu această analiză se impune a observa că este permisă, desigur, dezvoltarea pe calea concluziilor orale și scrise cu argumente noi a criticilor deja formulate în termenul de apel; nu acesta este însă cazul în speță, după cum rezultă cu claritate din expunerea ce precedă, ce cuprinde motivele apelului declarat de partea pârâtă și care relevă cu claritate că argumentele aduse de apărătorul apelantei în fața instanței de apel nu pot fi circumscrise criticilor inițiale, ci constituie motive noi de critică. De aceea, se constată că decizia atacată cu recurs nu este afectată de viciul de nelegalitate al omisiunii de a analiza toate motivele apelului părții, pentru că acele motive la care se referă cererea de recurs fuseseră invocate în afara termenului de decădere edictat pentru motivarea căii de atac. De asemenea, cu excepția chestiunii penalităților, care constituia un motiv de apel invocat în termen – și neanalizat, cum se va arăta în cele ce succed – nu se poate reproșa instanței de apel nici absența motivării ori o motivare contradictorie, decizia recurată cuprinzând un răspuns argumentat și adecvat criticilor formulate prin memoriul de apel. Față de aceste dezlegări, nu pot fi examinate sub aspectul temeiniciei lor criticile întemeiate pe art. 488 pct. 8 C. proc. civ. cuprinse în cererea de recurs, deoarece ele valorifică aceleași motive, formulate cu depășirea termenului legal în fața instanței de apel. Nefăcând obiectul învestirii în apel, sunt incidente dispozițiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ., motivele respective fiind invocate în recurs omisso medio –este vorba despre chestiunile ce privesc condițiile răspunderii, dovada repertoriului protejat, inexistența prejudiciului și a vinovăției, greșita aplicare a prevederilor art. 188 din Legea nr. 8/1996. Este fondat însă motivul de recurs care valorifică greșita aplicare a art. 1385 C. civ., cu argumentarea esențială că decizia instituie penalități extracontractuale nelegale, pentru că legea nu le prevede. Înalta Curte observă însă că, așa cum s-a arătat deja, prin apelul declarat de pârâtă s-a criticat obligarea sa la plata penalităților de întârziere, solicitându-se clarificarea întemeierii în drept a acestei obligări, dar și lămurirea sumelor purtătoare de astfel de accesorii. Această chestiune nu a fost abordată în analiza instanței de apel cuprinsă în decizia recurată, ce nu cuprinde nicio mențiune legată de obligarea la plata penalităților, iar critica este reiterată în etapa recursului. Din această perspectivă, se observă incidența cazului de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ., deoarece instanța de apel era ținută a examina pricina în limitele învestirii, trasate de apelul declarat, conform art. 476 alin. (1), art. 477 alin. (1) și art. 478 alin. (2) C. proc. civ. În absența acestor dezlegări, nu pot fi examinate criticile recurentei (subsumate de aceasta cazului de casare de la art. 488 pct. 8 C. proc. civ.) referitoare la nelegalitatea acordării penalităților prin prisma greșitei interpretări a art. 1385 C. civ. De aceea, în temeiul art. 497 C. proc. civ., se impune casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei pentru o nouă judecată în apel. Rejudecarea va privi însă exclusiv chestiunea penalităților, cu următoarele observații, care vor fi avute în vedere de instanța de apel: - criticile privind absența cerințelor de angajare a răspunderii delictuale, dar și cele privitoare la greșita aplicare a prevederilor art. 188 din Legea nr. 8/1996 au fost formulate în recurs cu încălcarea dispozițiilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ., fiind astfel înlăturate; de aceea, a intrat în puterea lucrului judecat menținerea obligării pârâtei la plata triplului remunerațiilor datorate; - reclamanta intimată s-a folosit în argumentarea sa din acțiunea introductivă pentru justificarea solicitării de obligare a pârâtei atât la plata triplului remunerației, cât și a penalităților, de dispozițiile art. 3.4 și respectiv 3.12 din Metodologia aprobată prin Decizia ORDA nr. 10/2016 privind publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I, a Hotărârii arbitrale nr. 1 din 15 februarie 2016 privind stabilirea formei finale a Metodologiei privind remunerația datorată artiștilor interpreți sau executanți și producătorilor de fonograme pentru comunicarea publică a fonogramelor de comerț/fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora, precum și/sau a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual, în scop ambiental și lucrativ, și tabelele cuprinzând drepturile patrimoniale ale artiștilor interpreți sau executanți pentru fonograme și pentru audiovizual și ale producătorilor de fonograme, prin gestiune colectivă obligatorie, respectiv de normele corespunzătoare din Metodologia aprobată prin Decizia ORDA nr. 120/2016; - în acest sens, reclamanta a susținut că obligarea la plata triplului remunerației (prevăzută de art. 3.12 din metodologie pentru ipoteza omisiunii utilizatorului de a obține autorizația licență neexclusivă prevăzută de lege) nu exclude aplicarea prevederilor art. 3.4 din aceeași metodologie, care se referă la aplicarea penalităților pentru întârzierea de către utilizator a plății remunerațiilor. De aceea, aceștia sunt parametrii în care se impune examinarea criticilor din apel care se referă la nelegala obligare la plata penalităților (alături de triplul remunerațiilor, cum s-a arătat), fiind necesar a determina cu întâietate care este domeniul de aplicare al fiecăreia dintre cele două norme invocate (care sunt obligatorii și pentru utilizatorii din domeniul vizat ce nu au participat la negociere, conform art. 165 alin. (7) din Legea nr. 8/1996, corespunzător art. 131 2 alin. (8) din legea în vigoare la data adoptării metodologiilor aplicabile cauzei), respectiv dacă art. 3.4. se aplică numai cazurilor de întârziere a utilizatorului de plată a remunerațiilor prevăzute de autorizația licență neexclusivă sau și situației în care utilizatorul omite a încheia autorizația și este obligat a plăti de trei ori cuantumul remunerațiilor. Secundar, se impune analizarea criticilor recurentei legate de raportul dintre posibila aplicare a art. 3.4 alături de art. 3.12 din Metodologie și principiul general al reparării integrale a prejudiciului, principiu cu sediul materiei în art. 1385 C. civ., dar a cărui aplicare a primit și dezvoltări doctrinare și jurisprudențiale consistente, inclusiv în privința absenței în dreptul român a instituției daunelor punitive.