ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2525/2024

Ședința publică din data de 12 noiembrie 2024

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin decizia civilă nr. 395/R din 07.12.2023 a Curții de Apel Cluj pronunțată în dosarul nr. x/2020, s-au respins ca inadmisibile recursurile declarate de pârâții A. și B., împotriva deciziei civile nr. 1497/A din 14.11.2022 a Tribunalului Cluj, pronunțate în dosarul nr. x/2020, care a fost menținută.

Împotriva acestei hotărâri a formulat cerere de revizuire revizuentul A., solicitând anularea deciziei civile atacate, care ar fi potrivnică deciziei civile nr. 1058/A/2022 din data de 20.06.2022, pronunțate în dosarul nr. x/2020 al Tribunalului Specializat Cluj și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de recurs.

În motivare s-a arătat, în esență, că raportat la decizia nr. 13/2020 pronunțată în recurs în interesul legii de către Înalta Curte de Casație și Justiție, Tribunalul Specializat Cluj s-a pronunțat în legătură cu natura juridică a litigiului ca fiind pur civilă și neaparținând domeniului proceselor cu obiect de asigurări.

În pofida acestei constatări intrate în autoritatea lucrului judecat, Curtea de Apel Cluj a invocat din oficiu excepția inadmisibilității recursului, arătând că litigiul s-ar încadra în categoria proceselor cu asigurătorii (chiar dacă niciuna dintre părți nu este un asigurător sau persoană asigurată), admițând excepția invocată.

Astfel, este incident motivul de revizuire prevăzut la art. 509 alin. (8) din C. proc. civ. (există hotărâri definitive potrivnice, date de instanțe de același grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri), prin coroborare cu prevederile art. 513 alin. (4) teza finală din C. proc. civ.

În drept au fost invocate dispozițiile art. 431, art. 509 alin. (8), art. 513 alin. (4) teza finală C. proc. civ.

Prin decizia nr. 25 din 23 ianuarie 2024, pronunțată în dosarul nr. x/2023, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a respins, ca inadmisibilă cererea de revizuire formulată de revizuentul A. împotriva deciziei civile nr. 395/R din 07 decembrie 2023 a Curții de Apel Cluj, pronunțate în dosarul nr. x/2020.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 7 C. proc. civ., revizuentul A..

Recurentul-revizuent a solicitat, prin cererea de recurs, admiterea recursului, casarea deciziei atacate și în rejudecare, admiterea cererii de revizuire, pentru motivele de revizuire invocate și trimiterea cauzei spre rejudecare în faza de recurs pentru a fi admis recursul.

În motivarea cererii, după ce a arătat că recursul este admisibil în prezentul litigiu, recurentul a evidențiat, totodată, că prin considerentele deciziei civile nr. 1058/A/2022 din data de 20.06.2022 din dosarul nr. x/2020 al Tribunalului Specializat Cluj, la fila nr. x, această instanță a reținut, printr-o decizie definitivă, că litigiul are natură civilă și se cuvine a fi soluționat de instanța civilă de drept comun, lipsind asiguratorul pentru a deveni incidentă decizia în recurs în interesul legii nr. 13/2020.

În continuare, recurentul a arătat că prin considerentele deciziei civile nr. 1058/A/2022 din data de 20.06.2022 din dosarul nr. x/2020 al Tribunalului Specializat Cluj, pe fila nr. x, această instanță a reținut definitiv următoarele:

"Se constată, însă, că această decizie nu este aplicabilă în speța de față, în condițiile în care în cauză nu are calitate procesuală activă sau pasivă un asigurator, iar obiectul litigiului nu are legătură cu polița de asigurare RCA, ci cu întinderea prejudiciului ce se cuvine a fi plătit de către pârâți, în temeiul răspunderii civile delictuale, astfel că litigiul are natură pur civilă și se cuvine a fi soluționat de instanța civilă de drept comun, lipsind asigurătorul pentru o putea deveni incidentă decizia în recurs in interesul legii nr. 13/2020.

Prin urmare, întrucât, sub aspectul naturii și obiectului, cauza vizează întrunirea condițiilor răspunderii civile delictuale în persoana pârâților în conformitate cu prevederile art. 1357 C. civ., având în vedere că interpretarea în materia competenței instanței specializate trebuie să se facă în mod limitat și în considerarea motivelor care au stat la baza înființării acesteia, tribunalul reține că este fondată excepția necompetenței materiale procesuale, invocată din oficiu, motiv pentru care, în baza art. 248 alin. (1), art. 131, art. 129 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. și a deciziei ÎCCJ nr. 18/2016 pronunțate în recurs în interesul legii, va admite excepția necompetenței materiale procesuale a Tribunalului Specializat Cluj și va declina competența de soluționare a cererilor de apel în favoarea Tribunalului Cluj, secția civilă".

A precizat că, statuând în acest fel, inclusiv în lumina celor constatate prin Decizia nr. 13/2020 pronunțată în recurs în interesul legii de către Înalta Curte de Casație și Justiție, Tribunalul Specializat Cluj s-a pronunțat în legătură cu natura juridică a litigiului, ca fiind pur civilă, și neaparținând domeniului proceselor cu obiect de asigurări.

A evidențiat că în urma pronunțării acestei hotărâri, Tribunalul Specializat Cluj, calificând în mod definitiv natura juridică a litigiului, s-a desesizat de soluționarea apelului în cauză, cauza fiind soluționată ulterior de Tribunalul Cluj în a doua instanță, păstrându-se calificarea dată de Tribunalul Comercial Cluj.

De asemenea, a precizat că, în pofida acestei constatări cât se poate de clare, intrate în autoritatea lucrului judecat, Curtea de Apel Cluj-Napoca, în mod imprevizibil și contrar exigențelor procesului echitabil, a invocat din oficiu excepția inadmisibilității recursului, motivând că litigiul s-ar încadra în categoria proceselor cu asigurători (chiar dacă niciuna dintre părți nu era asigurător sau persoană asigurată) și apoi a admis excepția invocată.

A arătat că în cauză era întrunit motivul de revizuire de la art. 509 alin. (8) din C. proc. civ. (există hotărâri definitive potrivnice, date de instanțe de același grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri), prin coroborare cu prevederile art. 513 alin. (4) teza finală din C. proc. civ.

Cu privire la nelegalitatea deciziei pronunțate de Curtea de Apel Cluj-Napoca, a susținut că instanța Curtea de Apel Cluj-Napoca, soluționând cererea de revizuire, a motivat hotărârea numai în mod sumar, cu o condiție creată prin adăugare la textul de lege aplicabil și considerând că revizuirea poate fi cerută pentru contrarietate de hotărâri numai dacă hotărârile potrivnice nu au fost pronunțate "în același dosar".

A subliniat faptul că C. proc. civ. nu conține nicio asemenea condiție a exercitării revizuirii, ci se limitează la a permite supunerii acestei căi de retractare a hotărârilor "definitive potrivnice, date de instanțe de același grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri" conform art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Or, hotărârea definitivă invocată ca fiind contrară hotărârii atacate a Curții de Apel Cluj-Napoca a statuat în mod expres, neechivoc și definitiv, fără a fi susceptibilă de orice cale de atac, asupra naturii juridice a litigiului, ca fiind pur civilă.

A evidențiat că, totuși, prin decizia atacată cu prezentul recurs, Curtea de Apel Cluj-Napoca, invocând o condiție inexistentă în cadrul textului de lege, care dacă ar exista, ar face imposibilă valorificarea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat rezultat din hotărâri definitive, a respins cererea de revizuire.

Recurentul - revizuent a mai reiterat că prezenta cerere de revizuire a fost respinsă de Curtea de Apel Cluj-Napoca cu invocarea unei condiții care nu este impusă de textul de lege și nici nu reiese din intenția legiuitorului, așa cum ea se manifestă în textul Legii nr. 134/2010 modificate și completate. A arătat că prezentul C. proc. civ., în mod expres, permite exercitarea revizuirii nu numai pentru ocrotirea efectului negativ al autorității de lucru judecat, dar și pentru apărarea efectului pozitiv, așa cum în mod neîndoielnic reiese din art. 513 alin. (6) C. proc. civ.

Astfel, criteriul absenței "identității de dosar", care nu a existat niciodată la nivelul textului de lege, nu se poate aplica situațiilor în care, în cursul procesului, prin lămurirea unor chestiuni de competență materială, o altă instanță decât cea care era chemată să soluționeze procesul în fond a statuat în mod definitiv cu privire la calificarea naturii cererii.

Or, dacă s-ar admite contrariul, aceluiași litigiu s-ar putea acorda două sau mai multe calificări, cu existență concomitentă, răpindu-se părților accesul la o cale de atac, devenită astfel iluzorie, și contribuind la imprevizibilitatea situației lor juridice.

Recurentul-revizuent a arătat că instanța Curtea de Apel Cluj-Napoca, cu încălcarea obligației de soluționare a litigiilor în temeiul legii, prevăzute de art. 5 alin. (1) din C. proc. civ., obligație cu valență principială, element al garanțiilor dreptului la un proces echitabil, a afirmat că o condiție (inexistentă în textul legii) a exercitării revizuirii nu era îndeplinită în cauză și se impune astfel respingerea cererii.

Or, pronunțarea hotărârii în temeiul legii, și nu pe baza unor criterii incerte care lasă loc arbitrariului și care nu au fost niciodată ratificate de legiuitor constituie o cerință legală la care toate hotărârile judecătorești trebuie să se conformeze, sub sancțiunea nulității lor, așa cum reiese din prevederile art. 174 alin. (1), art. 179 alin. (1) și art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.. A evidențiat că, dacă printr-o asemenea soluție rămân ignorate efectele autorității lucrului judecat, dreptul fundamental la un proces echitabil, garantat nu numai de articolele din C. proc. civ., dar și de art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) este încălcat.

Prin referirile exprese făcute la efectul pozitiv al autorității lucrului judecat de către legiuitor în Legea nr. 134/2010, referiri exprese care nu existaseră în cuprinsul C. proc. civ. din 1865 care a generat condiția adăugată la lege a lipsei "identității de dosar", devine evident faptul că legiuitorul a dorit să ocrotească imutabilitatea lucrului judecat, nu numai prin valorificarea principiului ne bis in idem, dar și prin consolidarea rezultatului judecății cu privire la conținutul său substanțial.

Or, sub acest aspect, unde legea nu distinge, nici instanței nu îi este permisă să creeze o distincție artificială.

De asemenea, a mai susținut că revizuirea pentru contrarietate de hotărâri a căpătat astfel un nou conținut, care se opune respingerii cererii de revizuire, dacă o instanță în cursul procesului, calificând obiectul litigiului și desesizându-se de la judecată s-a pronunțat printr-o hotărâre definitivă, ulterior nesocotită de o altă instanță. Altfel, însăși calea de atac a revizuirii pentru contrarietatea hotărârilor judecătorești în câmpul efectului pozitiv al autorității lucrului judecat devine iluzorie, inaptă să protejeze imutabilitatea rezultatului actului de jurisdicție.

Concluzionând, a precizat că în lumina textului actual al C. proc. civ., cadrul normativ actual al revizuirii nu se poate interpreta în alt mod decât cel care reiese din opinia separată atașată deciziei nr. 293 din 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I Civilă (pronunțată încă în aplicarea C. civ. din 1865). Totodată, sub imperiul normelor actuale nu există și nu se justifică invocarea criteriului artificial al diferenței între "dosarele" în care hotărârile contrare se pronunță.

În drept, a invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) punctele 5 și 7 din C. proc. civ.

Prin întâmpinarea depusă la dosarul cauzei, intimatul B. a solicitat admiterea recursului formulat de recurentul A. și anularea deciziei civile nr. 25/2024 pronunțate de Curtea de Apel Cluj în dosarul nr. x/2023.

Intimatul a arătat că există o contradicție între hotărârea pronunțată de Tribunalul Specializat Cluj și cea emisă ulterior de Curtea de Apel Cluj.

În acest sens, intimatul a subliniat că decizia Curții de Apel Cluj a încălcat autoritatea de lucru judecat stabilită definitiv prin hotărârea anterioară a Tribunalului Specializat Cluj.

De asemenea, intimatul a precizat că hotărârea definitivă a Tribunalului Specializat Cluj a fost emisă anterior deciziei atacate, aspect care are un impact esențial și decisiv asupra naturii litigiului și asupra legalității exercitării căilor de atac.

Prin întâmpinarea depusă la dosarul cauzei, intimata C. S.R.L. a solicitat admiterea cererii de recurs și anularea Deciziei nr. 25/2024 pronunțate de Curtea de Apel Cluj în dosarul nr. x/2023.

În motivarea solicitării, intimata a susținut că, în mod contrar susținerilor Curții de Apel Cluj, calea de atac a recursului era admisibilă, având în vedere că Tribunalul Specializat Cluj a pronunțat anterior o încheiere prin care a statuat că natura litigiului este una civilă. Acest aspect, în opinia intimatei, a atras implicit posibilitatea atacării hotărârii din apel cu recurs.

Intimata a arătat că instanța de recurs a invocat din oficiu și a admis în mod eronat excepția inadmisibilității recursului, creând astfel premisele existenței situației prevăzute de art. 509 din C. proc. civ. referitoare la existența a două hotărâri potrivnice.

Având în vedere cele expuse și faptul că nu se opune admiterii cererii, intimata a solicitat ca instanța să nu dispună obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată.

Prin întâmpinare (intitulată răspuns la întâmpinare), intimatul Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România (B.A.A.R.) a solicitat respingerea cererii de revizuire formulate de revizuentul A. împotriva sentinței civile nr. 395/2023 din data de 07.12.2023, pronunțate de Curtea de Apel Cluj în dosarul nr. x/2023.

În susținerea solicitării sale, intimatul B.A.A.R. a invocat faptul că cererea de revizuire formulată nu respectă dispozițiile art. 470 alin. (1) din C. proc. civ., arătând explicit că revizuentul nu indică niciunul dintre motivele legale care permit revizuirea unei hotărâri judecătorești. Intimatul a precizat în mod detaliat condițiile legale specifice în care poate fi formulată revizuirea, subliniind că revizuentul nu a justificat încadrarea cererii sale în niciuna dintre aceste situații prevăzute expres de lege.

În concluzie, intimatul B.A.A.R. a solicitat instanței respingerea cererii de revizuire formulate de A., cu judecarea cauzei în lipsa reprezentantului său.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează a fi expuse:

Recursul este calea de atac de reformare, nedevolutivă, extraordinară și nesuspensivă de executare, prin care partea interesată solicită, în condițiile și pentru motivele expres prevăzute de lege, desființarea unei hotărâri date fără drept de apel, în apel sau a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege.

De asemenea, recursul este calea de atac de reformare prin care se realizează exclusiv un control de legalitate al hotărârii atacate.

Recurentul-revizuent a invocat incidența în cauză a motivelor de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 5 și 7 din C. proc. civ., în ceea ce privește încălcarea efectelor autorității de lucru judecat de către Curtea de Apel Cluj și adăugarea unei cerințe de admisibilitate a cererii de revizuire, care nu ar fi prevăzute de lege.

Cu privire la încălcarea dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte reține că potrivit acestui articol o hotărâre poate fi casată atunci când instanța de apel a încălcat normele de procedură, în măsura în care acest lucru a influențat soluționarea cauzei. Conform reglementărilor procesuale, normele de procedură sunt esențiale pentru asigurarea unui proces echitabil și corect, iar încălcarea acestora poate duce la o soluție greșită.

Recurentul - revizuent a invocat încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor referitoare la obligația de soluționare a litigiilor în temeiul legii, prevăzută de art. 5 alin. (1) C. proc. civ., respectiv încălcarea dispozițiilor art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., art. 513 alin. (6) C. proc. civ. și art. 6 alin. (1) CEDO, cu consecința nulității deciziei civile recurate, potrivit art. 174 alin. (1) din C. proc. civ. și art. 179 C. proc. civ.

Înalta Curte nu apreciază acest motiv de recurs ca fiind unul fondat.

Astfel, cu titlu preliminar, Înalta Curte constată că mijlocul procedural al revizuirii prezintă câteva atribute importante, care sunt de natură să îi confere întreaga sa fizionomie, astfel cum a fost ea concepută de către legiuitor.

Căile de atac sunt mijloace procedurale prin care se poate cere și obține anularea sau reformarea unei hotărâri judecătorești. Ele apar ca un remediu contra eventualelor erori care se pot strecura într-o hotărâre.

În cadrul căilor de atac de reformare, cum este și recursul, se realizează controlul judiciar al hotărârilor judecătorești, de către o instanță ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată. Urmărind a nu menține incertitudinea părților cu privire la raportul de drept substanțial dintre ele un timp prea îndelungat, pentru aceste mijloace procedurale sunt prevăzute termene care curg de la pronunțarea sau de la comunicarea hotărârii care se atacă, astfel ca după rămânerea irevocabilă să existe o relativă stabilitate a acestui raport, soluția dată nemaiputând fi pusă în discuție.

În schimb, prin căile de atac de retractare, care se soluționează de instanța ce a pronunțat hotărârea atacată, se invocă împrejurări, limitativ prevăzute de lege, în scopul desființării hotărârilor judecătorești pronunțate cu nesocotirea unor norme procedurale a căror respectare a fost considerată de către legiuitor de o importanță deosebită, iar nu și pentru netemeinicie. Acest ultim element conturează cel mai important atribut specific și revizuirii, care este în mod incontestabil acela de a constitui o cale extraordinară de atac.

Căile de atac sunt calificate ca extraordinare, dacă ele pot fi exercitate numai în cazurile și în condițiile anume specificate de lege, partea fiind obligată să își sprijine cererea pe cel puțin unul din motivele prevăzute de lege. Ele se deosebesc astfel de căile de atac ordinare, care pot fi exercitate de orice parte din proces, pentru simplul fapt că partea respectivă este nemulțumită de hotărârea pronunțată.

De aceea, instanța învestită cu soluționarea unei cereri de revizuire nu poate analiza legalitatea și temeinicia hotărârii atacate decât exclusiv prin prisma motivelor prevăzute de art. 509 C. proc. civ., fără a putea verifica alte aspecte decât cele prevăzute de aceste texte de lege.

Legislația internă este conformă cu practica Curții Europene a Drepturilor Omului, care, pronunțându-se în cauza Mitrea vs. România, 26105/03 la 29 iulie 2008, a apreciat că o cale extraordinară de atac, fie ea și introdusă de una din părțile procesului, nu poate fi admisă pentru simplul motiv că instanța a cărei hotărâre este atacată a apreciat greșit probele sau a aplicat greșit legea, în absența unui "defect fundamental" care poate conduce la arbitrariu. Faptul că instanța care soluționează contestația (dar și revizuirea, pentru un argument de analogie) și instanța a cărei hotărâre este contestată au două puncte de vedere diferite cu privire la admisibilitatea și relevanța probatoriului este un caz tipic în care nu se justifică desființarea unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.

Pe cale de consecință, instanța învestită cu o cerere de revizuire va avea de analizat în mod restrictiv, hotărârile supuse revizuirii, exclusiv pentru motivul de revizuire invocat de parte.

Sub un al doilea aspect, Înalta Curte constată că motivul de revizuire prevăzut în art. 509 pct. 8 C. proc. civ. permite revizuirea în cazul în care se ajunge la situația ca același proces să fie soluționat de două ori, pronunțându-se hotărâri contradictorii.

Rațiunea reglementării revizuirii prevăzute în art. 509 pct. 8 C. proc. civ., se găsește în principal în necesitatea de a se înlătura încălcarea principiului autorității lucrului judecat, când instanțele au dat soluții contrare în dosare diferite, dar având aceleași obiect, aceeași cauză și aceleași părți. În asemenea situații, executarea hotărârilor este imposibilă ca urmare a faptului că fiecare parte se prevalează de hotărârea care îi este favorabilă, iar ieșirea din situația anormală, creată de existența hotărârilor potrivnice, nu se poate realiza decât prin revizuirea și anularea ultimei hotărâri care înfrânge principiul autorității lucrului judecat.

Revizuirea pentru contrarietate de hotărâri își are suportul logic în respectarea principiului autorității lucrului judecat și conduce în final, la anularea ultimei hotărâri pronunțate cu încălcarea acestui principiu și după caz, la trimiterea cauzei spre rejudecare, atunci când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat sub aspect pozitiv.

Aplicând metodele de interpretare sistematică, rațională și teleologică a dispozițiilor art. 509 pct. 8 și următoarele C. proc. civ., rezultă că pentru a se putea invoca motivul de revizuire, trebuie îndeplinite cumulativ, condițiile de a fi vorba despre hotărâri definitive contradictorii, chiar dacă prin ele nu s-a rezolvat fondul cauzei; să fie vorba despre hotărâri pronunțate în același litigiu, adică să fi existat tripla identitate de elemente: părți, obiect, cauză sau prin ele să se fi rezolvat acceași chestiune litigioasă; hotărârile contradictorii să fi fost pronunțate nu în același dosar (proces), ci în procese (dosare) diferite; în al doilea proces, să nu se fi invocat excepția autorității de lucru judecat sau, dacă a fost invocată, instanța să fi omis să se pronunțe asupra ei; să se ceară anularea hotărârii secunde.

Or, contrar susținerii repetate a recurentului din cererea de recurs, cerința pronunțării hotărârilor invocat a fi contradictorii în dosare diferite exige din textul procesual al art. 509 pct. 8 C. proc. civ. prin aplicarea metodelor de interpretare a normelor juridice sistematică, rațională și teleologică, ele configurând în mod conjugat acest rezultat, lămuritoare în această direcție fiind argumentele expuse în paragrafele anterioare ale prezentei decizii, referitoare la rațiunea consacrării interne a acestei reglementări de către legiuitorul național.

Într-adevăr, în cazul în care hotărârile sunt pronunțate în același dosar, aflat în diferite faze procesuale, calea extraordinară de atac a revizuirii nu poate fi primită, fiind nesocotită premisa ca respectivele cereri să se fi judecat separat, cu neobservarea existenței unei autorități de lucru judecat. În cadrul aceluiași proces nu se poate pretinde că au fost pronunțate hotărâri potrivnice întrucât, chiar dacă în diferite faze sau cicluri procesuale soluțiile pot fi diferite de cele anterioare, în final, o singură hotărâre pune capăt judecății.

De altfel, Înalta Curte observă că practica instanței supreme este constantă în această direcție ilustrată, menționând-se în cest sens deciziile civile nr. 194/2018 a secției I Civile, nr. 438/2020 a secției a II - a Civile sau chiar decizia civilă nr. 293/2015 a secției I Civile (opinia majoritară) la care s-a referit recurentul în cererea de recurs. De asemenea, doctrina juridică este unanimă în același sens invocat de prezenta instanță de recurs.

Din perspectiva argumentelor expuse, nu se poate așadar, afirma în mod întemeiat faptul că instanța de revizuire ar fi încălcat dispozițiile procesuale la care a făcut referire recurentul în cuprinsul acestui motiv de recurs și nici că ar crea astfel, o cerință de admisibilitate a revizuirii, neprevăzută legal sau că nu ar da astfel, eficiență posibilității de îndreptare a încălcării autorității de lucru judecat sub aspect pozitiv.

Drept urmare, întrucât în cauză se constată că deciziile civile invocat a fi contradictorii, respectiv decizia civilă nr. 395/R din 07 decembrie 2023 a Curții de Apel Cluj, respectiv decizia civilă nr. 1058/A/20.06.2022 a Tribunalului Specializat Cluj, sunt ambele pronunțate în dosarul nr. x/2020, rezultă că aprecierea instanței de apel în sensul că nu este îndeplinită cerința de admisibilitate a revizuirii ca hotărârile să fie pronunțate în procese (dosare) diferite, este corectă, soluția dispusă de curtea de apel fiind așadar, legală din această perspectivă.

Drept urmare, motivul de recurs reglementat de art. 488 pct. 5 C. proc. civ. invocat, este nefondat.

Continuând cu analizarea secundului motiv de recurs invocat de recurent, respectiv cel reglementat de art. 488 pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte constată că și acesta este nefondat.

Astfel, chiar făcând abstracție de elementele expuse anterior în analiza primului motiv de recurs invocat, Înalta Curte constată că chiar și în această ipoteză de lucru creionată de recurent în cadrul motivului său de recurs invocat prin prisma art. 488 pct. 7 C. proc. civ., soluția instanței de apel nu este nelegală din perspectiva criticilor recurentului aferente încălcării de către instanța de revizuire a principiului autorității de lucru judecat sub aspect pozitiv, nefiind încălcate așadar, nici din această perspectivă, dispozițiile art. 509 pct. 8 C. proc. civ. sau ale art. 513 alin. (4) teza finală C. proc. civ., astfel cum în mod incorect afirmă recurentul.

Astfel, Înalta Curte observă că autoritatea de lucru judecat este un principiu fundamental al dreptului procesual civil, care garantează stabilitatea și securitatea raporturilor juridice între părțile implicate într-un proces. Ea reglează efectele unei hotărâri judecătorești definitive, interzicând repetarea unui proces identic și impunând respectarea soluției date într-un litigiu deja tranșat de instanță sau asupra unei chestiuni litigioase deja dezlegate.

Conform art. 431 alin. (1) C. proc. civ.:

"(1) Nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeași calitate, în temeiul aceleiași cauze și pentru același obiect". Acest principiu se referă la faptul că nimeni nu poate fi judecat de două ori pentru aceeași cauză, cu aceleași părți și același obiect.

Conform art. 431 alin. (2) C. proc. civ.., "(2) Oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă". Astfel, o hotărâre care soluționează un litigiu devine definitivă și produce efecte juridice între părțile implicate. Efectul pozitiv presupune că chestiunea litigioasă dată de instanță va fi respectată și nu poate fi rediscutată ulterior.

Autoritatea de lucru judecat joacă un rol esențial în procesul civil, asigurând stabilitatea raporturilor juridice și evitând repetarea proceselor deja soluționate. Regulile stabilite de art. 431 C. proc. civ. sunt menite să protejeze interesele părților și să ofere certitudine asupra soluțiilor pronunțate în instanță.

Astfel, aplicând aceste principii în cauză, Înalta Curte reține că în cuprinsul deciziei civile nr. 1058/2022 a Tribunalului Specializat Cluj, s-a reținut că "Având ca reper considerentele Deciziei ICCJ nr. 18/2016 și îndrumările Curții de Apel Cluj, referitor la criteriile care ar putea fi luate în considerare în privința stabilirii competenței materiale procesuale a acestei instanțe după obiectul sau natura litigiului, tribunalul specializat reține că prezentul litigiu privește stabilirea de către instanță a întrunirii condițiilor răspunderii civile delictuale în persoana pârâților, instanța fiind sesizată cu o acțiune în regres a entității juridice care ține locul asigurătorului de răspundere civilă auto, în acele situații în care nu există încheiată polița de răspundere civilă auto obligatorie, împotriva persoanei vinovate de producerea prejudiciului.

Prin decizia nr. 13/2020 pronunțată în recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că în litigiile având ca obiect plata de despăgubiri materiale și morale formulate de terțele persoane păgubite prin producerea accidentelor de circulație, în care calitatea procesuală pasivă o are asigurătorul RCA, iar persoana vinovată are calitatea de intervenient forțat sau de pârât alături de asigurătorul RCA, cât și în litigiile privind acțiunile în regres formulate de asigurător împotriva persoanei vinovate de producerea accidentului, competența materială procesuală revine secțiilor specializate.

Se constată, însă, că această decizie nu este aplicabilă în speța de față, în condițiile în care în cauză nu are calitate procesuală activă sau pasivă un asigurător, iar obiectul litigiului nu are legătură cu polița de asigurare RCA, ci cu întinderea prejudiciului ce se cuvine a fi plătit de către pârâți, în temeiul răspunderii civile delictuale, astfel că litigiul are natură pur civilă și se cuvine a fi soluționat de instanța civilă de drept comun, lipsind asigurătorul pentru a putea deveni incidentă decizia în recurs în interesul legii nr. 13/2020.

Prin urmare, întrucât, sub aspectul naturii și obiectului, cauza vizează întrunirea condițiilor răspunderii civile delictuale în persoana pârâților în conformitate cu prevederile art. 1357 C. civ., având în vedere că interpretarea în materia competenței instanței specializate trebuie să se facă în mod limitat și în considerarea motivelor care au stat la baza înființării acesteia, tribunalul reține că este fondată excepția necompetenței materiale procesuale".

În cuprinsul deciziei civile definitive nr. 395/2023 a Curții de Apel Cluj, s-a reținut că:

"Acțiunea în regres formulată de către reclamant a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 32 alin. (6) din Legea nr. 132/2017, potrivit cărora "în exercitarea atribuțiilor prevăzute la alin. (2) lit. a) și b), BAAR despăgubește persoanele prejudiciate în calitate de garant al obligației de despăgubire și, după plata despăgubirii, se subrogă în drepturile acestora dobândind un drept de regres împotriva persoanei sau persoanelor responsabile pentru repararea prejudiciului, în privința despăgubirii plătite, a cheltuielilor legate de instrumentarea și lichidarea pretențiilor de despăgubire, precum și pentru dobânda legală aferentă cheltuielilor efectuate."

Având în vedere obiectul cererii de chemare în judecată și fundamentul în drept al pretențiilor deduse judecății, Curtea constată că prezentul litigiu este unul în materia asigurărilor, cu privire la care legea nu recunoaște calea de atac a recursului. Contrar susținerilor recurenților, natura civilă a cauzei și exercitarea de către reclamant a dreptului de regres prin subrogație, întocmai cum prevăd dispozițiile legale enunțate anterior, nu modifică obiectul litigiului, acesta vizând o cerere formulată în materia asigurărilor".

Așadar, contrar susținerilor recurentului revizuent din cererea de recurs, se observă că secunda hotărâre nu este potrivnică primei invocate. Concluzia se impune deoarece lecturând considerentele celor două hotărâri invocat a fi contradictorii, se observă că prin prima decizie civilă s-a statuat doar asupra naturii litigiului, respectiv civilă, constatându-se necompetența material procesuală a tribunalului specializat ca urmare a faptului că în cauză nu se regăsea un asigurător și nici nu era încheiată vreo poliță de asigurare cu un asigurător. Cu alte cuvinte, instanța a constatat că nu se afla în prezența unui litigiu cu profesioniști, întrucât în cauză nu se regăsea vreun asigurator.

Nicăieri însă, în cuprinsul respectivei decizii civile nr. 1058/2022 a Tribunalului Specializat Cluj, nu s-a specificat faptul că obiectul litigiului respectiv nu ar face parte din materia asigurărilor. Domeniul asigurărilor, care include potrivit dispozițiilor Legii nr. 132/2017 și cazurile prejudiciilor determinate de accidente cauzate cu autoturisme neasigurate RCA, are tot o natură civilă, fundamentul unor astfel de cereri fiind tot răspunderea civilă delictuală, astfel cum rezultă inclusiv din dispozițiile art. 32 alin. (6) din legea enunțată.

Așadar, din perspectiva considerentelor celor două hotărâri invocat contradictorii, considerente analizate potrivit celor anterior expuse, nu se poate invoca existența vreunei contrarietăți, nefiind așadar, încălcată autoritatea de lucru judecat sub aspect pozitiv a primei hotărâri judecătorești, astfel cum eronat afirmă recurentul.

Așadar, nici motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 7 C. proc. civ., invocat în cauză, nu este fondat.

Pentru toate aceste considerente, reținând că prin hotărârea atacată nu s-a încălcat efectul autorității de lucru judecat și nici nu s-a dovedit încălcarea normelor de procedură invocate de recurent, instanța de apel analizând în mod judicios îndeplinirea cumulativă a condițiilor prevăzute de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nefiind incidente așadar, dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 7 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat, recursul declarat de recurentul - revizuent A. împotriva deciziei civile nr. 25 din 23 ianuarie 2024 a Curții de Apel Cluj, secția I civilă, în contradictoriu cu intimații B., Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România (BAAR) și C. S.R.L..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-revizuent A. împotriva deciziei nr. 25 din 23 ianuarie 2024 a Curții de Apel Cluj, secția I civilă, în contradictoriu cu intimații B., Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România (BAAR) și C. S.R.L..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 12 noiembrie 2024.