ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2180/2024

Obiectul cererii de chemare în judecată. Prin cererea introductivă înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă la data de 11.04.2019, reclamanții A. și B. au solicitat obligarea pârâtei Agenția Națională pentru Locuințe la plata sumei de 201.000 RON, cu titlu de daune interese, pentru neasigurarea edificării locuinței blocul A24, apartament 5, pe lotul x, cu număr cadastral x și înscris în cartea funciară nr. x, situat în Voluntari, zona K1, amplasament Henri Coandă, în conformitate cu proiectul tehnic și autorizația de construire și în condițiile de calitate stabilite prin contractul de antrepriză generală și de construire, cu cheltuieli de judecată. La data de 19.05.2020, reclamanții au depus la dosar cerere modificatoare, prin care au solicitat: 1. obligarea pârâtei să asigure remedierea neconformităților, neconcordanțelor, defectelor ori deficiențelor care sunt de natură să afecteze utilizarea construcției conform destinației sale, precum și să asigure executarea lucrărilor realizate necorespunzător, nefinalizate sau neexecutate, în valoare provizorie de 201.000 RON, 2. obligarea pârâtei să asigure finalizarea lucrărilor de construire ale locuinței, prin realizarea recepției la terminarea lucrărilor și predarea locuinței la cheie, 3. obligarea pârâtei să asigure finalizarea lucrărilor de investiții în cadrul cartierului de locuințe Henri Coandă. La data de 08.09.2022, reclamanții au depus cerere precizatoare, arătând că, prin raportare la concluziile expertizei, înțeleg să își precizeze pretențiile aferente primului capăt al cererii la valoarea de 59.928 euro.

Hotărârea pronunțată în primă instanță. Prin sentința civilă nr. 164/15.02.2023, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată prin întâmpinare, ca neîntemeiată. A respins excepția lipsei calității procesuale active cu privire la capătul III al cererii modificate, invocată prin întâmpinare, ca neîntemeiată. A respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată prin întâmpinare, ca neîntemeiată. A admis cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată, formulată de către reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională pentru Locuințe. A obligat pârâta să remedieze neconformitățile, defectele și deficiențele de natură a afecta utilizarea imobilului situat în Voluntari, zona K1, amplasament Henri Coandă, apt. 5, lot x, jud. Ilfov. A obligat pârâtul să asigure finalizarea lucrărilor de construire ale imobilului arătat, prin realizarea recepției la terminarea lucrărilor și predarea locuinței la cheie către reclamanți. A obligat pârâtul să finalizeze lucrările de investiții cu privire la cartierul de locuințe Henri Coandă, Voluntari, jud. Ilfov potrivit planurilor de urbanism aprobate și etapizate în funcție de graficele de lucrări pentru cartierul Henri Coandă, coroborat cu termenele de punere în funcțiune a locuinței. A obligat pârâtul la plata către reclamanți a sumei de 7.972,93 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Hotărârea pronunțată în apel. Prin decizia nr. 403 A din 03 aprilie 2024, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis apelul declarat de apelanta pârâtă Agentia Nationala pentru Locuințe împotriva sentinței civile nr. 164/15.02.2023, pronunțate de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2019, în contradictoriu cu intimații reclamanți A. și B.. A schimbat în parte sentința apelată, în sensul că: A respins capătul al treilea de cerere având ca obiect obligarea pârâtei ANL să finalizeze lucrările de investiții cu privire la cartierul de locuințe Henri Coandă, Voluntari, jud. Ilfov potrivit planurilor de urbanism aprobate și etapizate în funcție de graficele de lucrări pentru cartierul Henri Coandă, coroborat cu termenele de punere în funcțiune a locuinței. A menținut celelalte dispoziții ale sentinței.

Calea de atac formulată în cauză. Împotriva deciziei nr. 403 A din 03 aprilie 2024 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă a declarat recurs recurenta-pârâtă Agenția Națională pentru Locuințe, solicitând admiterea recursului, casarea deciziei nr. 403 A/03.04.2024 pronunțate în dosarul nr. x/2019, și trimiterea cauzei spre o noua judecată Curții de Apel București, în vederea admiterii apelului și respingerii cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată. În motivarea recursului, recurenta pârâtă a arătat că decizia civilă nr. 403 A/03.04.2024 este nelegală întrucât instanța a interpretat și aplicat în mod eronat dispozițiile legale incidente în cauză, invocând în acest sens motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. Recurenta pârâtă a arătat că hotărârea recurată este dată cu încălcarea dispozițiilor din Legea 10/1995 (art. 23), Legea nr. 152/1998, a dispozițiilor din contractul de construire, contractul de antrepriză generală iar dispozițiile din contractul de mandat nr. x/08.04.2008 au fost aplicate și interpretate în mod eronat. În primul rând, recurenta pârâtă a arătat că instanța a calificat obligația sa drept o obligație de rezultat, fără să indice suportul legislativ din reglementarea C. civ. din 1864 pentru care operează aceasta calificare. Astfel, instanța a pronunțat o hotărâre lipsită de temei legal, fără să explice de ce o obligație derivată dintr-un contract de mandat de natură să genereze obligații de mijloace nu s-ar regăsi în prezenta cauză, câtă vreme mandatarul acționează în numele și pe seama mandantului sau, utilizând priceperea sa și diligențe în vederea atingerii obiectivului propus. De asemenea, recurenta pârâtă a arătat că instanța nu a indicat nici temeiul de drept în baza căruia i-ar reveni obligația de a remedia neconformitățile, defectele și deficientele de natură a afecta utilizarea imobilului. Recurenta pârâtă a considerat că orice altă calificare a raporturilor juridice intervenite între părți în afara celei de contract de mandat, de către instanța de apel, este pronunțată cu încălcarea prevederilor legale. Mai mult, articolul 1 al contractului de mandat prevede în mod explicit faptul ca obligația ANL este "de a urmări, executarea și finalizarea lucrărilor". Din analiza contractului de mandat, se poate constata cu ușurință faptul că recurenta pârâtă are o obligație de diligență, respectiv de a urmări executarea și finalizarea lucrărilor contractate de către intimat cu antreprenorul general. Astfel, instanța de apel a analizat și a interpretat în mod greșit mandatul conferit A.N.L. stabilind în sarcina mandatarului obligația de remediere a neconformităților, defectelor, deficiențelor, precum și de a asigura finalizarea lucrărilor de construire la imobilul reclamanților prin realizarea recepției la terminarea lucrărilor și predarea la cheie către reclamanți. Recurenta pârâtă a arătat că obligația de rezultat, aceea de a finaliza/preda imobilul și de a asigura remedierea deficiențelor construcției, nu se regăsește în cuprinsul contractului de mandat, contract ce reprezintă temeiul atragerii răspunderii sale contractuale. Pentru a putea oferi o interpretare corectă contractului de mandat, recurenta pârâtă a considerat că instanța ar fi trebuit să aplice și să analizeze inclusiv principiile prevăzute pentru contractul de mandat în conformitate cu C. civ. din 1864. Or, este evident că A.N.L., prin contractul de mandat încheiat, acționează în numele și pe seama mandantului său, depunând toate diligențele necesare atingerii scopului urmărit, acela de a asigura, de a urmări executarea și finalizarea imobilului. Conform C. civ., fiecare contract special, respectiv contractul de mandat, contractul de antrepriză și contractul de construire sunt reglementate fiecare în parte, unde subiecții acestor convenții sunt indicați în mod expres, fără a lăsa loc de interpretări. Răspunderea pentru orice viciu al lucrărilor de construcții sau pentru deficiențele acestora aparține în exclusivitate constructorului care s-a obligat la efectuarea acestor lucrări și care a încasat prețul locuinței așa cum a fost agreat în contractul de construire/antrepriză. Prin urmare, drepturile și obligațiile stipulate în contractul de construire nu se pot contopi cu drepturile și obligațiile din contractul de mandat, fiecare parte fiind răspunzătoare de ceea ce s-a obligat în mod expres. În consecință, hotărârea este dată cu încălcarea dispozițiilor art. 969 din C. civ., conform căruia convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante, și de art. 973 din C. civ. conform căruia drepturile și obligațiile care rezultă dintr-un contract nu pot profita și nici nu pot dăuna altor persoane - principiul relativității efectelor contractului. Obligațiile A.N.L., în baza contractului de mandat, erau de a urmări executarea lucrărilor, în timp ce obligația de a remedia neconformitățile, neconcordanțele, defectele ori de a executa practic aceste lucrări, într-un anumit termen și de a preda efectiv locuința, revenea constructorului cu care aceasta are o relație contractuală directă în baza contractului de construire, respectiv prevederile art. 8 și

Astfel, prin hotărârea recurată, instanța de apel a încălcat prevederile art. 11 și art. 13 din contractul de construire, potrivit cărora antreprenorul general este obligat să asigure remedierea deficiențelor sau a viciilor ascunse, semnalate de către beneficiar. Instanța a încălcat dispozițiile art. 22 din contractul de antrepriză generală cesionat ulterior prin contractul cesiune nr. x/22.12.2008, care prevede că antreprenorul general își va asuma responsabilitatea pentru toate operațiunile executate și pentru tehnologiile de execuție utilizate, cu respectarea prevederilor și a reglementărilor Legii nr. 10/1995 privind calitatea în construcții, precum și standardelor tehnice în vigoare. Prin hotărârea pronunțată, instanța de apel a încălcat prevederile art. 23 din Legea nr. 10/1995 care stabilesc obligații în sarcina antreprenorului general și a executantului. Instanța de apel a interpretat în mod greșit actul juridic dedus judecații și a atribuit A.N.L. obligații inexistente, ignorând astfel întregul probatoriu administrat în cauză, înscrisurile depuse, părțile implicate în acest proiect, în final, obligând Agenția la asigurarea remedierilor, neconformităților, neconcordanțelor, defectelor, deficiențelor, care nu i se pot imputa și care nu au fost cauzate sau determinate de A.N.L. ci de constructor sau alte părți implicate în acest proiect guvernamental. Prin urmare, în mod greșit instanța de apel a reținut răspunderea sa pentru neîndeplinirea unor obligații care nu rezultă din contractul de mandat, antreprenorul general fiind răspunzător de calitatea lucrărilor executate, de refacerea acestora, de lucrările de remedieri constatate de proiectant, experți. Soluția instanței de apel este întemeiată pe dispoziții străine de contractul de mandat - raport juridic existent între părțile din prezenta cauză, cu depășirea limitelor învestirii și cu interpretarea și aplicarea greșită a legii de drept material și procesual. În acest sens, Legea nr. 152/1998 privind înființarea Agenției Naționale pentru Locuințe și Normele de aplicare a legii menționate privesc modul de înființare și funcționare a Agenției în general, fără a putea fi raportate la fiecare contract încheiat de aceasta sau peste prevederile acelui contract. În mod eronat, instanța de apel a realizat o imixtiune a clauzelor prevăzute în contractul de mandat și prevederile Legii nr. 152/1998, fiind incident art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., întrucât instanța a interpretat și aplicat în mod eronat dispozițiile legale prevăzute în Legea nr. 152/1998 privind înființarea A.N.L. Pentru a crea aparența legală a existenței unor obligații de rezultat în sarcina A.N.L., instanța de apel a impus, implicit, și alte obligații în sarcina acesteia, sarcini care exced contractului de mandat încheiat. Or, faptul generator de obligații în sarcina sa poate fi doar contractul, aceasta fiind cauza juridică a acțiunii reclamantului, iar instanța de apel a încălcat art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ. transgresând limitele învestirii instanței. Contrar celor reținute de instanța de apel, asigurarea fondurilor necesare pentru realizarea lucrărilor de construcție a imobilelor în programul de credit ipotecar derulat de A.N.L. este distinctă de finanțarea și executarea lucrărilor de viabilizare a terenului pe care se construiesc aceste locuințe (rețele de alimentare cu energie C., rețele de alimentare cu gaze, rețele de canalizare și alimentare cu apă, rețele de comunicații, rețele de drumuri interioare, dotări urbane etc.). În orice caz, nici obligația de a asigura fonduri și nici obligația de a realiza lucrări de viabilizare nu se regăsesc în sarcina sa. Astfel, pentru realizarea locuințelor, antreprenorii construiesc imobilele care vor intra în proprietatea persoanelor fizice, execuția lucrărilor de construcție fiind realizată din fondurile asigurate de către acestea (avans și credit ipotecar acordat de bănci). Finanțarea și realizarea lucrărilor de viabilizare a terenului (proprietatea autorităților locale) pe care se construiesc aceste locuințe se realizează în baza Convenției MM nr. 1909/06.05.2004 și a Contractului de cooperare nr. x/06.03.2008 prin care autoritățile locale și operatorii economici de profil s-au obligat, fiecare pe domeniul său de activitate, să asigure proiectarea, finanțarea și execuția tuturor componentelor sistemului de utilități în Cartierul Henri Coandă. ANL nu are prerogativa legală să asigure finanțarea și executarea lucrărilor de utilități pentru niciunul din amplasamentele pe care se derulează programele sale, implicit nici pentru Cartierul Henri Coandă, aspect ce reiese în mod expres din Legea nr. 152/1998 și H.G. nr. 962/2001. În ceea ce privește calitatea de dezvoltator imobiliar pe care instanța de apel i-o atribuie recurenta pârâtă a considerat că este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. întrucât instanța a interpretat și aplicat în mod eronat dispozițiile legale prevăzute în Legea nr. 152/1998 privind înființarea A.N.L., cu ignorarea completă a contractului de mandat încheiat. A.N.L. nu este dezvoltator imobiliar, nu construiește pe terenul proprietatea sa, nu finanțează construcțiile sau utilitățile, neavând obligațiile specifice unui astfel de dezvoltator. În acest sens, construcția imobilului se află în sarcina constructorului, iar realizarea utilităților se află în sarcina Municipiului București. Dacă s-ar accepta interpretarea propusă de către instanța de apel, recurenta ar fi fost beneficiara sumelor achitate de către partea adversă pentru realizarea, la cheie, a imobilului în cauză. Or, nu doar că această împrejurare nu este reală, dar conform art. 2 alin. (4) din Legea nr. 152/1998, în forma aplicabilă la momentul încheierii contractului de mandat din prezenta cauză, (4) în structura cheltuielilor de investiții prevăzute la alin. (2), va fi cuprinsă o cotă de 3% care se constituie venituri ale A.N.L., destinate acoperirii cheltuielilor efectuate pentru realizarea montajului financiar necesar, contractarea serviciilor de proiectare, contractarea și urmărirea lucrărilor de execuție, cu respectarea legislației în vigoare. ANL nu a primit suma ce formează obiectul contractului de credit, deci nu poate fi considerat că este un dezvoltator imobiliar. Instanța de apel a extins cadrul procesual al prezentului litigiu la analiza acestor texte legale, cu ignorarea contractului de mandat. Soluția instanței de apel este întemeiată pe dispoziții străine de contractul încheiat între părți, cu depășirea limitelor învestirii și cu interpretarea și aplicarea greșită a legii de drept material și procesual, sens în care este incident și motivul prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. Validarea unui asemenea raționament, precum cel expus de către instanța de apel în rejudecare, ar presupune că obligațiile asumate de către ANL prin semnarea oricărui contract, de orice natură, nu ar avea nicio relevanță, întrucât oricum acestea ar fi stabilite cu titlu general de către legea și regulamentul de înființare și funcționare al Agenției. Coroborând argumentele expuse, rezultă că instanța a interpretat și aplicat în mod eronat dispozițiile legale prevăzute în Legea nr. 152/1998 privind înființarea A.N.L., fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. Hotărârea este nelegală și prin faptul ca instanța de apel a reținut pârâta ANL avea obligația de a urmări executarea și finalizarea lucrărilor de construcții la imobil și că aceasta obligație este una de rezultat, dar nu a fost dusă la îndeplinire din culpa pârâtei, în raport cu decizia civilă nr. 5197/25.04.2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios. În primul rând, în dosarul nr. x/2011, Înalta Curte de Casație și Justiție nu a tranșat faptul că A.N.L. trebuia să urmărească finalizarea lucrărilor/neexecutarea obligațiilor, remedierea deficiențelor, ci s-a analizat o situație particulară, respectiv refuzul ANL de a întreprinde măsurile administrative și de a comunica către un anumit beneficiat documentele solicitate. În plus, în cadrul respectivului dosar nu s-a analizat contractul de mandat încheiat cu intimatul din prezenta cauză, astfel încât hotărârea pronunțată în respectivul dosar să aibă o valoarea probatorie în cauza pendinte. Pe de altă parte, soluția pronunțată în dosarul nr. x/2011 având reclamant pe D., vizează exclusiv lotul acestui beneficiar și nu toate loturile din Cartierul Henri Coandă, întrucât cererea de chemare în judecată a fost promovată doar de acesta nu de toți beneficiarii din cartierul Henri Coandă, fiindu-i doar acestuia opozabilă. Astfel, instanța de apel, prin hotărârea pronunțată, nu face decât să confere putere și calitate de izvor de drept unei hotărâri judecătorești, în care poate exista un element de asemănare, ignorându-se însă realitatea faptică, cea care este diferită în fiecare dosar în parte. Așadar, în ceea ce privește reținerea răspunderii A.N.L. în raport cu decizia nr. 5197/2013, instanța de apel ar fi trebuit să realizeze o analiză proprie a aspectelor deduse judecății în vederea formării convingerii sale, Înalta Curte de Casație și Justiție statuând în mod expres asupra acestei împrejurări, prin decizia civilă nr. 1227/20.09.2017, pronunțată în dosarul nr. x/2011: De altfel, în mod greșit, întreaga motivație a instanței de apel vizând obligația A.N.L. ca fiind una de rezultat s-a fundamentat numai pe decizii de speță ale Înaltei Curți, pronunțate în acest sens, deși este știut că, potrivit Constituției, C. civ., C. proc. civ., exemplele în materie din jurisprudența națională reținute în sprijinul soluției adoptate nu pot servi ca repere obligatorii pentru instanță, neavând calitatea unui izvor de drept în sistemul nostru juridic, instanța fiind obligată să se raporteze la particularitățile concrete ale speței. În acest sens, nu este suficientă demonstrarea unei similitudini între cazurile aflate pe rolul instanțelor de judecată pentru a se putea invoca puterea de lucru judecat, pentru că, în această situația s-ar ajunge în practică la obținerea unei soluții unice în dosare diferite, cu elemente faptice diferite, doar în considerarea faptului că anumite chestiuni asemănătoare au fost tranșate deja. În această ipoteză, ar fi nesocotit pe deplin rolul activ al judecătorului în aflarea adevărului, prevederile art. 22 din C. proc. civ. devenind unele cu aplicabilitate extrem de restrânsă. În concluzie, hotărârea recurată este nelegală întrucât instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, în conformitate cu prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., întrucât a dat eficiență puterii de lucru judecat a unei hotărâri pronunțate într-un dosar străin de prezenta cauză, fără a realiza o analiză proprie a argumentelor invocate. 5. Apărările formulate în cauză Intimații - reclamanți A. și B. au depus întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat. În motivarea întâmpinării, intimații reclamanți au arătat că este nefondat motivul de recurs subsumat art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. în ceea ce privește pretinsa calificare greșită a naturii juridice a contractului numit de mandat. Instanța de apel a realizat o apreciere corectă cu privire la obligațiile născute în sarcina A.N.L. din acest contract, a calității și rolului A.N.L. în Programul de Locuințe A.N.L. Henri Coandă, parte a Programului Național de Locuințe A.N.L. A.N.L. este dezvoltator, coordonator al Programului de Locuințe Henri Coanda, parte a Programului Național de Locuințe, garant al statului si mandatar oneros, cu obligații de rezultat, de a asigura finalizarea locuinței prin asigurarea remedierii defectelor și neconformităților lucrărilor de construcție executate și prin realizarea recepției la terminarea lucrărilor și predarea locuinței, la termen în conformitate cu autorizația de construire și cu proiectul tehnic. A.N.L. are obligația de a asigura finalizarea prin realizarea recepției la terminarea lucrărilor și predarea locuinței, la termen în conformitate cu autorizația de construire și cu proiectul tehnic, prin asigurarea implicită a remedierii defectelor și neconformităților lucrărilor de construcție executate. A.N.L. are obligația de asigura urbanizarea Cartierului Henri Coandă, fără realizarea rețelelor de utilități neputând fi făcută recepția la terminarea lucrărilor, care înseamnă finalizarea locuințelor. Din preambulul contractului, care constituie în esența lui veritabilă clauză contractuală, rezultă contextul legal și contractual pe care se grefează contractul de mandat, din care acesta din urmă face parte și cu care se completează, și anume, contractarea de către reclamanți a unei locuințe in cadrul Programului Guvernamental de Locuințe A.N.L. Cartierul Henri Coanda inițiat, promovat, coordonat și derulat de pârâta A.N.L. în baza atribuțiilor legale prevăzute de legea specială. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Cu titlu prealabil, se impune a se arăta că aspectele invocate în cererea de recurs care reprezintă elemente ale situației de fapt și care se apreciază potrivit probelor administrate nu pot fi cenzurate în recurs, dat fiind cadrul procesual instituit de art. 488 din C. proc. civ.. Astfel, în exercitarea atribuțiilor sale de determinare a faptelor relevante pentru soluționarea cauzei, instanța de apel s-a bazat pe evaluarea unor elemente factuale, determinabile pe baza probelor administrate în proces. Reaprecierea probelor nu este posibilă în recurs, cale de atac care nu generează un control de legalitate asupra deciziei pronunțate și nu poate implica reevaluarea situației de fapt și eventual, stabilirea uneia noi, la care se vor aplica prevederile legale. Astfel, instanța de apel s-a raportat la circumstanțele cauzei, dispunând de o marjă de apreciere în această analiză, fiind vorba, așadar, de o evaluare care se sprijină pe analiza unor aspecte de fapt, nu pe o interpretare a normei juridice. Examinând cererea de recurs din perspectiva chestiunilor ce țin de interpretarea și aplicarea legii, care pot fi examinate în recurs, se observă că, subsumând criticile sale cazului de casare instituit de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta pârâtă a susținut că instanța a interpretat și aplicat în mod eronat dispozițiile legale incidente în cauză, invocând în acest sens încălcarea dispozițiilor din Legea nr. 10/1995 (art. 23), Legea nr. 152/1998, a dispozițiilor din contractul de construire și din contractul de antrepriză generală precum și aplicarea și interpretarea greșită a dispozițiilor din contractul de mandat nr. x/08.04.2008. În primul rând, recurenta pârâtă a arătat că instanța a calificat obligația sa drept o obligație de rezultat, fără să indice suportul legislativ din reglementarea C. civ. din 1864 pentru care operează această calificare, fără să explice de ce o obligație derivată dintr-un contract de mandat de natură să genereze obligații de mijloace nu s-ar regăsi în prezenta cauză și fără să arate temeiul de drept în baza căruia i-ar reveni obligațiile reținute în sarcina sa. Aceste critici nu sunt întemeiate, din examinarea considerentelor deciziei recurate rezultând că instanța de apel a calificat obligația asumată de A.N.L. ca fiind de rezultat raportându-se la clauzele contractului de mandat încheiat între părți precum și la dispozițiile conținute de Legea nr. 152/1998. Astfel cum a fost stabilită în etapele devolutive ale procesului, situația de fapt derivă din încheierea contractului de mandat nr. HCA 48 la data de 08.04.2008 între reclamanta B. (căsătorită cu A.), în calitate de mandant, și pârâta Agenția Națională pentru Locuințe, în calitate de mandatar. Contractul a fost încheiat încheiat în baza Legii nr. 152/1998, nr. 190/1999 și a contractului de antrepriză generală încheiat între pârâta A.N.L. și Instalații S.A. Slatina. Prin acest contract, mandantul l-a împuternicit pe mandatar să îl reprezinte în relațiile cu Proiectantul și Antreprenorul General în vederea urmăririi și finalizării lucrărilor, pentru ca acestea să fie realizate conform proiectului tehnic și autorizației de construire - obținută de mandatar, la termen și în conformitate cu condițiile de calitate stabilite prin contractul de construire, precum și pentru a utiliza sumele din conturile de avans și de credit ale reclamantului deschise la E. în vederea recuperării cheltuielilor avansate de A.N.L. pentru deschiderea amplasamentului și executarea lucrărilor, precum și a cheltuielilor necesare pe parcursul execuției, precum și a celorlalte costuri cuprinse în prețul locuinței (art. 1 și 2 din contract). Potrivit prevederilor art. 14 din contractul de mandat, părțile sunt răspunzătoare de daunele-interese ce ar putea decurge din nerespectarea clauzelor acestuia, iar potrivit art. 13 din același contract, în cazul în care antreprenorul general este în imposibilitate de a finaliza lucrările din cauze imputabile lui, mandatarul va asigura terminarea lucrărilor cu alt antreprenor general, valabilitatea mandatului încetând doar la recepția finală a locuinței (art. 15). Reclamanta B., în calitate de beneficiar, a încheiat cu antreprenorul general Instalații S.A., contractul de construire autentificat sub nr. x/20.05.2008 de BNP F. și G. având ca obiect construirea de către antreprenorul general a unei locuințe situate în ansamblul Henri Coandă, orașul Voluntari, jud. Ilfov, în blocul A24, pe lotul x cu nr. cadastral x înscris în CF individuală nr. 13607 conform încheierii nr. 10360/30.01.2008. Recurenta a criticat concluzia instanței de apel conform căreia "actul juridic încheiat între părți nu poate fi limitat la operațiunea juridică de mandat, pentru că nu a fost încheiat exclusiv pentru ca mandatarul A.N.L. să încheie unul sau mai multe acte juridice pe seama mandantului, ci obligația principală a acesteia era de a urmări și finaliza lucrările de construcție a imobilului indicat în contract, până la termenul stabilit", și că "această obligație este una de rezultat, iar nu de diligență". Critica este nefondată. Interpretarea dată de instanța de apel obligațiilor Agenției Naționale pentru Locuințe a avut în vedere caracterul complex și interdependent al relațiilor contractuale stabilite în scopul realizării proiectului imobiliar "Henri Coandă", precum și faptul că, față de mențiunea din preambulul contractului cu privire la cadrul legal în care a fost încheiat, contractul se completează cu normele legale incidente, respectiv, Legea nr. 152/1998 și Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 962/2001, cu modificările ulterioare. Din situația de fapt expusă rezultă că părțile au încheiat un contract de mandat guvernat atât de dispozițiile C. civ. de la 1864 și Codului comercial de la 1887, cât și de dispozițiile Legii nr. 152/2008, lege specială prin care a fost înființată Agenția Națională pentru Locuințe cu scopul dezvoltării construcției de locuințe la nivel național, de a îmbina mecanisme financiare și a atrage și administra resurse pentru construirea, cumpărarea, reabilitarea, consolidarea și extinderea unor locuințe, inclusiv pentru cele exploatate în regim de închiriere. Astfel, potrivit art. 1 alin. (1) și art. 2 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 152/1998, pentru dezvoltarea construcției de locuințe la nivel național, s-a înființat Agenția Națională pentru Locuințe, având ca obiective (atribuții), între altele, inițierea și/sau dezvoltarea, în condițiile pieței, a unor programe de construcții de locuințe proprietate privată prin credit ipotecar. Totodată, potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (2) lit. b) din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 962/2001, astfel cum au fost modificate prin H.G. nr. 592/2006, Agenția Națională pentru Locuințe coordonează constituirea și atragerea de resurse de finanțare pe care le administrează în cadrul unor montaje financiare pentru dezvoltarea prin programe proprii a unor proiecte imobiliare pentru construirea de locuințe proprietate privată prin credit ipotecar. Or, în aplicarea regulii de interpretare a contractului prevăzute de art. 970 alin. (2) din C. civ. de la 1864, conform căreia convențiile obligă "nu numai la ceea ce este expres într-însele, dar la toate urmările ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligației, după natura sa", conținutul obligațiilor mandatarului trebuie determinat în mod sistematic, prin corelare cu dispozițiile Legii nr. 152/1998 și ale Normelor metodologice aprobate prin H.G. nr. 962/2001, cu modificările ulterioare, precum și cu obligațiile asumate de recurenta pârâtă în cadrul ansamblului raporturilor contractuale la care aceasta a participat. Astfel, contrar susținerilor recurentei pârâte în sensul că în mod eronat instanța de apel ar fi realizat o interpretare coroborată între clauzele prevăzute în contractul de mandat și prevederile Legii nr. 152/1998, acest mod de interpretare este impus de însăși convenția părților care face trimitere expresă la normele legale indicate. Potrivit dispozițiilor legale menționate, Agenția Națională pentru Locuințe are calitatea de instituție de interes public cu atribuții în dezvoltarea construcțiilor de locuințe, calitatea de dezvoltator și coordonator al programului construirii de locuințe la nivel național, precum și de garant al statului pentru realizarea proiectelor guvernamentale, după cum rezultă din dispozițiile art. 1 - 6 din Legea nr. 152/1998. În realizarea acestor atribuții, potrivit art. 5 din Legea nr. 152/1998, Agenția Națională pentru Locuințe este autorizată să efectueze toate operațiunile imobiliare necesare construirii, finalizării și predării către beneficiari a locuințelor construite prin programele proprii. Prin art. 3 1 din Normele metodologice este lămurită noțiunea de "operațiuni imobiliare", fiind considerate astfel de operațiuni încheierea, intermedierea și gestionarea actelor juridice care au ca obiect bunuri imobile, de către Agenția Națională pentru Locuințe, în cadrul unor programe proprii de construire, finalizare și predare a locuințelor către beneficiari. În acest sens, prin art. 1 alin. (4) din Normele metodologice se mai prevede că Agenția Națională pentru Locuințe monitorizează sau, după caz, dezvoltă proiecte pentru viabilizarea terenurilor destinate construcțiilor de locuințe, prin programe proprii sau prin programe guvernamentale. Cu privire la componenta lucrărilor de infrastructură și utilități, art. 2 alin. (4) din Normele metodologice impune ca dezvoltarea proiectelor imobiliare privind construirea de locuințe prin credit ipotecar să se facă pe terenuri viabilizate sau a căror viabilizare se realizează corelat cu termenele de recepție și punere în funcțiune a locuințelor. Din acest context legal și convențional rezultă concluzia că, prin contractul de mandat încheiat cu intimații-reclamanți în temeiul prevederilor Legii nr. 152/1998, Agenția Națională pentru Locuințe nu a fost împuternicită exclusiv să efectueze unul sau mai multe acte juridice pe seama mandantului, acest contract fiind un act juridic complex, cuprinzând și clauze nespecifice mandatului, în modalitatea reglementării sale de legislația în vigoare la momentul încheierii lui. Așadar, rolul Agenției Naționale pentru Locuințe în realizarea cartierului de locuințe din care face parte imobilul ce trebuia predat recurenților-reclamanți nu a fost acela al unui simplu mandatar, ale cărui obligații să se rezume la cele prevăzute de dreptul comun pentru un asemenea contract numit, întrucât o interpretare în acest sens ar nega însăși finalitatea adoptării Legii nr. 152/2008, act normativ special în temeiul căruia recurenta-pârâtă are raporturi juridice cu alți participanți implicați în realizarea proiectului imobiliar, precum proiectantul și antreprenorul general, convențiile încheiate cu aceștia fiind interdependente, completându-se reciproc. Rezultă că, în temeiul contractului de mandat dedus judecății, recurenta pârâtă trebuia să acționeze ca un adevărat dezvoltator imobiliar, în exercitarea atribuțiilor de coordonare a proiectului (programului) imobiliar conferite prin actele normative sus-menționate, întrucât reclamanții au împuternicit-o pe pârâtă prin același contract de mandat să o reprezinte în relațiile cu proiectantul și cu antreprenorul general în vederea urmăririi executării și finalizării lucrărilor, pentru ca acestea să fie realizate conform proiectului tehnic și autorizației de construire. Înalta Curte reține astfel că obligațiile stabilite în sarcina Agenției Naționale pentru Locuințe de Legea nr. 152/2008, care a constituit baza legală a încheierii contractului de mandat, au imprimat obligațiilor contractuale o particularitate derivată din lege, având semnificația depășirii sferei obligațiilor de diligență ce se asumă în general de un mandatar în cadrul unui raport juridic de mandat. Astfel, caracteristic obligației de rezultat este precizarea obiectului și scopului urmărit, debitorul asumându-și, prin efectuarea unei anumite activități, atingerea rezultatului stabilit. Or, instanța de apel a argumentat că, în contextul raporturilor contractuale reținute, obligația asumată de intimata-pârâtă A.N.L. prin contractul de mandat este una de rezultat, respectiv de a urmări executarea și finalizarea lucrărilor de construire a locuinței, expresia "la cheie" având semnificația că acea locuință corespunde din toate punctele de vedere unei utilizări adecvate scopului pentru care a fost edificată, gata de a fi folosită și locuită, iar nu o simplă obligație de diligență. Astfel, mandatarul este ținut de îndeplinirea întocmai și corespunzătoare a obligațiilor stabilite prin mandat și răspunde exclusiv pentru modul în care și-a îndeplinit mandatul, în conformitate cu dispozițiile art. 1539 C. civ. de la 1864, potrivit căruia: "mandatarul este îndatorat a executa mandatul atât timp cât este însărcinat și este răspunzător de daune-interese ce ar putea deriva din cauza neîndeplinirii lui". În speță, mandatul nu a fost încheiat exclusiv pentru ca mandatarul să încheie unul sau mai multe acte juridice pe seama mandantului, fiind, din acest punct de vedere, un act juridic complex, prin care reclamantul a împuternicit-o pe pârâtă să îl reprezinte în relațiile cu proiectantul și cu antreprenorul general în vederea urmăririi executării și finalizării lucrărilor, pentru ca acestea să fie realizate conform proiectului tehnic și autorizației de construire, precum și pentru a utiliza sumele din conturile reclamantului de avans și de credit în vederea recuperării cheltuielilor avansate pentru deschiderea amplasamentului și executarea lucrărilor, precum și a cheltuielilor necesare pe parcursul execuției, și a celorlalte costuri cuprinse în prețul locuinței. Faptul nefinalizării la scadență a construcției "la cheie", prin nerealizarea infrastructurii și a rețelei de utilități, deși avea toate pârghiile și mecanismele legale la îndemână, reprezintă o încălcare culpabilă de către mandatar a obligațiilor directe față de mandant, fapt care atrage răspunderea sa patrimonială, astfel cum corect a fost stabilit de către instanța de apel. Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată că în mod legal instanța de apel a reținut ca sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile contractuale, în acord cu cadrul legal incident și cu intenția părților, astfel cum rezultă din ansamblul actelor juridice încheiate. Prin urmare, în raport cu aspectele arătate mai sus, interpretarea dată de instanța de apel obligațiilor Agenției Naționale pentru Locuințe ce intră în conținutul raportului juridic dedus judecății este corectă, o atare interpretare a convenției ținând cont de caracterul complex și interdependent al relațiilor contractuale stabilite în scopul realizării proiectului imobiliar, în contextul normativ mai sus evocat (Legea nr. 152/1998 și Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 962/2001, cu modificările ulterioare). În această situație, nu poate fi reținută critica recurentei pârâte în sensul că decizia instanței de apel ar fi întemeiată pe dispoziții străine de contractul de mandat, cu depășirea limitelor învestirii, analiza instanței de apel fiind în mod corect circumscrisă dispozițiilor legale aplicabile și cadrului juridic rezultat din interpretarea coroborată a clauzelor contractuale și a normelor legale aplicabile speței. Nu poate fi reținută nici critica prin care recurenta pârâtă a invocat încălcarea principiului relativității efectelor contractului în condițiile în care instanța de apel nu a reținut răspunderea A.N.L. în temeiul unor contracte la care aceasta nu este parte ci, dimpotrivă, în baza contractului de mandat, în cuprinsul căruia părțile au stabilit, în concret, obligația A.N.L. de a urmări executarea și finalizarea lucrărilor de construire, pentru ca acestea să fie realizate conform proiectului tehnic și autorizației de construire, la termen și în conformitate cu condițiile de calitate stabilite prin contractul de construire. Criticile prin care recurenta a arătat că temeiul obligațiilor care pot fi reținute în sarcina sa este contractul de mandat și stabilirea altor obligații ar încălca limitele învestirii instanței, întemeiate pe art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., nu pot fi reținute. Se constată că acest caz de casare este invocat formal câtă vreme dezvoltarea motivului de recurs nu este circumscrisă ipotezelor reglementate de acest text legal, ci relevă nemulțumirea recurentei față de împrejurarea că instanța de apel ar fi reținut, neîntemeiat în opinia sa, anumite obligații în sarcina sa, care depășesc limitele contractului, argumente analizate în cele ce preced prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. Aceeași este situația își în ceea ce privește invocarea de către recurentă a art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., în condițiile în care susținerea privind extinderea cadrului procesual cu depășirea limitelor învestirii se încadrează formal în acest caz de casare, însă dezvoltarea motivelor de recurs nu se circumscriu acestei situații, ci privesc modul în care instanța a stabilit obligațiile asumate de recurenta pârâtă prin contractul de mandat, în raport cu reclamanții. Recurenta pârâtă a considerat că hotărârea este nelegală și prin faptul că instanța de apel a reținut avea obligația de a urmări executarea și finalizarea lucrărilor de construcții la imobil și că aceasta obligație este una de rezultat, dar nu a fost dusă la îndeplinire din culpa pârâtei, în raport cu decizia civilă nr. 5197/25.04.2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios. Sub acest aspect, recurenta pârâtă a arătat că hotărârea recurată este nelegală întrucât instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, în conformitate cu prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., întrucât a dat eficiență puterii de lucru judecat a unei hotărâri pronunțate într-un dosar străin de prezenta cauză, fără a realiza o analiză proprie a argumentelor invocate și că exemplele în materie din jurisprudența națională nu au calitatea unui izvor de drept. Contrar susținerilor recurentei pârâte, instanța de apel nu a conferit calitate de izvor de drept unei hotărâri judecătorești și nu a reținut efectul pozitiv sau negativ al autorității de lucru judecat în raport cu hotărârile menționate. Astfel, instanța de apel a precizat expres că nu reține incidența instituției autorității de lucru judecat, în acest sens fiind considerentul acestei instanțe, conform căruia "chiar dacă nu operează cu putere de lucru judecat, tribunalul nu putea să nu noteze jurisprudența constantă a instanței supreme în cauze similare, menționată în sentință, în condițiile dezlegărilor date de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Beian contra României, care au condamnat Statul Român întrucât sistemul judiciar românesc nu asigură stabilitatea circuitului juridic prin faptul că permite pronunțarea în cauze identice a unor soluții contradictorii și diametral opuse și în contextul în care nu a fost identificată vreo justificare obiectivă și rezonabilă pentru a nu se lua în considerare această jurisprudență". Pe de o parte, se constată că prima instanță a notat faptul că există o jurisprudență consistentă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în cauze similare, care a tranșat în mod irevocabil/definitiv faptul că obligația asumată de A.N.L. în calitate de mandatar al beneficiarului este una de rezultat, iar nu de diligență, atât timp cât această parte trebuia să urmărească finalizarea lucrărilor la termen, enumerând în acest sens decizii pronunțate de diferite instanțe, precum și decizii ale Înaltei Curți de Casație și Justiție. Prima instanță a reținut astfel practica constantă a instanței supreme prin care a statuat că obligațiile A.N.L. din contractele de mandat identice cu cel din prezenta cauză au natura unor obligații de rezultat, și a apreciat că nu există vreo justificare obiectivă și rezonabilă pentru a nu se lua în considerare această jurisprudență. Or, în contextul raporturilor contractuale reținute în speță, amplasarea fizică a imobilului în litigiu pe un alt lot din același ansamblu de locuințe nu generează obligații diferite din punct de vedere juridic. Pe de altă parte, prima instanță a expus și considerente privind efectul pozitiv al autorității de lucru de judecat al deciziei civile nr. 5197/25.04.2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ, în dosarul nr. x/2011. Recurenta a arătat că în dosarul nr. x/2011, Înalta Curte de Casație și Justiție nu a tranșat faptul că A.N.L. trebuia să urmărească finalizarea lucrărilor/neexecutarea obligațiilor, remedierea deficiențelor, ci s-a analizat o situație particulară, respectiv refuzul A.N.L. de a întreprinde măsurile administrative și de a comunica către un anumit beneficiar documentele solicitate. Recurenta a mai arătat că, în cadrul respectivului dosar, nu s-a analizat contractul de mandat încheiat cu intimatul din prezenta cauză, cauza vizând exclusiv lotul reclamantului beneficiar din acel dosar și nu toate loturile din Cartierul Henri Coandă, astfel încât hotărârea pronunțată în respectivul dosar să aibă o valoare probatorie în cauza pendinte. În acest sens, pe de o parte, în ceea ce privește pretinsa realitate faptică diferită, se constată că hotărârea indicată vizează același ansamblu de locuințe, "Henri Coandă", promovat de A.N.L., instanța supremă statuând în acel dosar că "prevederile legale (art. 5 din Legea nr. 152/1998, precitat și anexa nr. 13 la Normele metodologice de aplicare a acestei legi introdusă prin art. I pct. 38 din H.G. nr. 592/2006), cât și convenția anterior indicată (încheiată între toate instituțiile implicate: Ministerului Transporturilor și Construcțiilor, Agenția Națională pentru Locuințe, S.C. Proiect S.A., Consiliul Local Sector 1 București, Consiliul Județean Ilfov, Consiliul Local al Comunei Voluntari, S.C. C. S.A. și S.C. H.) au conferit A.N.L. prerogative clare în vederea atingerii scopului final: realizarea ansamblului de locuințe Henri Coandă; intimata-pârâtă a rămas în pasivitate, acționând abia atunci când a devenit evident «riscul unei explozii sociale din partea beneficiarilor de unități locative din cartier, peste 5000 de viitori locuitori ai acestui ansamblu»". Pe de altă parte, contrar susținerii recurentei, instanța nu a reținut răspunderea recurentei pârâte numai în raport cu decizia nr. 5197/2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ, ci a realizat o analiză proprie a aspectelor deduse judecății în vederea formării convingerii sale, arătând argumentele pentru care a respins apelul pârâtei, argumente care au avut în vedere raporturile contractuale reținute în speță, precum și dispozițiile legale incidente. Astfel, instanța a menținut obligarea pârâtei să remedieze neconformitățile, defectele și deficiențele de natură a afecta utilizarea imobilului și să asigure finalizarea lucrărilor de construire ale imobilului arătat, prin realizarea recepției la terminarea lucrărilor și predarea locuinței la cheie către reclamanți, aceste obligații avându-și izvorul în raporturile contractuale reținute în cauză, după cum s-a detaliat mai sus. Analizând aspectul executării obligațiilor, instanța a reținut neîndeplinirea lor obiectivă, revenind pârâtei sarcina probării faptului pozitiv al executării obligațiilor asumate. Drept urmare, instanța de apel nu a omis a realiza un raționament juridic propriu, referirea la considerentele deciziei anterior amintite fiind făcută în mod corect, în condițiile în care recurenta pârâtă a fost parte în respectiva cauză, hotărârea judecătorească pronunțată neputând fi ignorată de aceasta. Reținând că motivele de recurs invocate de recurenta pârâtă Agentia Națională pentru Locuințe nu sunt întemeiate, văzând dispozițiile art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de această parte împotriva deciziei nr. 403 A din 03 aprilie 2024 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.