ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1856/2024

Ședința publică din data de 16 octombrie 2024

Deliberând asupra recursului și subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)", reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București – secția a IV-a Civilă la 18.11.2019, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâta Agenția Națională pentru Locuințe, solicitând ca aceasta să fie obligată să le plătească suma totală de 400 euro/lună pentru perioada 11.04.2007-18.11.2019, cu titlu de daune-interese, din care suma de 300 euro/lună reprezintă despăgubiri pentru lipsa de folosință a imobilului contractat, iar suma de 100 euro lunar, daune morale; reclamanții au pretins ca daunele-interese să se acumuleze până la predarea la cheie a locuinței, după recepția la terminarea lucrărilor și finalizarea completă a cartierului Henri Coandă, din care face parte și locuința de tip S74, lot nr. x, ca pârâta să fie obligată să asigure finalizarea lucrărilor de construire a locuinței, prin realizarea recepției la terminarea lucrărilor și predarea ei la cheie către reclamanți, dar și a lucrărilor de investiții din cadrul cartierului de locuințe Henri Coandă, aflate pe teritoriul localității Voluntari, jud. Ilfov, precum și acordarea cheltuielilor de judecată.

Prin întâmpinare, pârâta a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune cu privire la primul capăt de cerere, iar cu privire la celelalte două, a ridicat excepția lipsei calității sale procesuale pasive.

La 09.07.2020, Tribunalul București – secția a IV-a Civilă a admis excepția necompetenței sale materiale procesuale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea secției a VI-a Civile a aceleiași instanțe.

Astfel învestit, Tribunalul București – secția a VI-a Civilă a admis în parte, prin încheierea din 08.06.2021, excepția prescripției dreptului material la acțiune, a respins ca prescrise pretențiile aferente perioadei 11.04.2007-18.11.2016 și a unit cu fondul excepția lipsei calității procesuale pasive.

Prin cererea adițională din 29.03.2022, reclamanții au precizat că solicită obligarea pârâtei la plata sumei de 58.239,84 euro, cu titlu de daune pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin lipsa de folosință în perioada 19.11.2016-28.09.2021, a sumei de 1.062,54 euro/lună, cu același titlu, până la data predării la cheie a locuinței și a finalizării cartierului Henri Coandă, precum și a sumei de 100 euro/lună începând cu 19.11.2016 și până la data predării la cheie a locuinței și a finalizării cartierului Henri Coandă, cu titlu de daune morale, menținându-și celelalte capete de cerere.

Prin sentința civilă nr. 1643/05.07.2022, Tribunalul București – secția a VI-a Civilă a respins ca prescrise pretențiile aferente perioadei 11.04.2007-18.11.2016, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive, a admis în parte acțiunea precizată, a obligat pârâta să achite reclamanților suma de 58.298,46 euro, în RON la cursul euro/leu publicat de Banca Națională a României la data plății, cu titlu de daune-interese pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin lipsă de folosință în perioada 19.11.2016-28.09.2021, a obligat pârâta să asigure finalizarea lucrărilor de construire a locuinței tip S74, lot nr. x, prin realizarea recepției la terminarea lucrărilor și predarea locuinței la cheie către reclamanți și a obligat pârâta să asigure finalizarea obiectivelor de investiții din cadrul programului "Locuințe pentru tineri, destinate închirierii", în ansamblul de locuințe Henri Coandă. A respins ca neîntemeiate celelalte capete de cerere și a obligat pârâta la plata către reclamanți a sumei de 5.040 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe și a încheierii din 08.06.2021, Agenția Națională pentru Locuințe a declarat apel, iar prin memoriul de declarare a căii de atac a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive și excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților cu privire la capătul al treilea de cerere.

Apelul a fost respins ca nefondat de Curtea de Apel București – secția a VI-a Civilă, prin decizia civilă nr. 115A/26.01.2024.

Agenția Națională pentru Locuințe a declarat recurs împotriva acestei decizii, solicitând casarea ei, trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel și acordarea cheltuielilor de judecată.

În motivare, a susținut că, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, că decizia recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei și că instanța de apel a încălcat sau a aplicat greșit normele de drept material; a invocat, astfel, cazurile de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

Dezvoltând ipoteza de casare reglementată de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a evocat, în primul rând, încălcarea dispozițiilor art. 7 alin. (1) și art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958; critica va fi expusă împreună cu argumentele indicate în susținerea cazului de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul căruia va fi analizată.

O altă critică a vizat încălcarea dispozițiilor art. 36 C. proc. civ. prin respingerea excepțiilor lipsei calității procesuale active și pasive; autoarea recursului a reclamat caracterul incomplet al statuărilor instanței de apel, care nu valorifică natura obligațiilor asumate în concret, limitându-se la a verifica identitatea dintre părțile litigiului și subiectele raportului litigios.

A evidențiat că legitimarea sa procesuală pasivă lipsește, de vreme ce antreprenorului general, S.C. Comtractor S.R.L., îi revenea în temeiul art. 8 din contractul de construire încheiat cu reclamantul A. obligația de a preda locuința contractată, sub sancțiunea, prevăzută de art. 10, unor penalități de 0,15%/zi de întârziere din valoarea contractului.

A susținut, deopotrivă, că reclamanții nu aveau calitate procesuală pentru a cere obligarea sa la asigurarea finalizării locuințelor de investiții de pe teritoriul localității Voluntari, jud. Ilfov, în temeiul convenției nr. MM1909/2004 și contractului de cooperare nr. x/06.03.2008, la care aceștia nu erau parte.

Printr-o critică subsecventă, recurenta a imputat curții de apel valorificarea, cu încălcarea art. 1 alin. (1) și art. 5 alin. (4) și art. 431 alin. (2) C. proc. civ., a efectului pozitiv al lucrului judecat în privința deciziei nr. 5197/2013, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – secția de contencios administrativ și fiscal, ce a condus la neanalizarea argumentelor pe care le-a adus în sprijinul calificării obligațiilor sale ca fiind unele de diligență.

Mai mult, a reliefat că jurisprudența depusă în acest sens a fost înlăturată, în contrast cu valorificarea deciziei amintite, în favoarea reclamanților.

Aceleași statuări au fost apreciate ca nesocotind art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. și art. 6 alin. (1) din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și, astfel, materializând și motivul de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În continuare, recurenta a invocat existența unor considerente contradictorii, referindu-se, în primul rând la împrejurarea că obligațiile sale sunt analizate prin prisma unor criterii specifice obligațiilor de diligență, deși sunt calificate ca fiind unele de rezultat.

În legătură cu respingerea excepției lipsei calității procesuale active cu privire la capătul al treilea al acțiunii, a evidențiat împrejurarea că, deși a achiesat la susținerile sale – potrivit cărora un terț nu poate solicita aducerea la îndeplinire a obligațiilor dintr-un contract la care nu a fost parte –, instanța de apel a permis intimaților să se prevaleze de respectivele contracte.

Din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., autoarea căii de atac a susținut că decizia recurată încalcă art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

A contestat calificarea faptei ilicite ce i se impută ca fiind o inacțiune cu caracter continuu, ce ar subzista de la 11.04.2007 și până la predarea efectivă a locuinței, și a arătat că prescripția începe să curgă, potrivit art. 7 alin. (1), coroborat cu art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, de la 11.04.2007, când imobilul trebuia predat și reclamanții, constatând că nu pot beneficia efectiv de el, cunoșteau consecințele pe care nepredarea imobilului le produce, precum și entitățile responsabile.

A conchis că termenul de prescripție s-a împlinit la 11.04.2010, iar la 18.11.2019, data începerii procesului, dreptul material la acțiune era prescris, subliniind că plata despăgubirii nu este o sumă de prestații succesive, ci o obligație unică, după cum și momentul de debut al curgerii prescripției este unul singular, fiind nerelevant că urmările faptei ilicite se produc zi de zi.

Printr-o altă critică, recurenta a susținut că instanța de apel a ignorat convenția părților și cauza acțiunii, apreciind că din contractul de mandat rezultă că obligațiile Agenției, de urmărire a executării și finalizării lucrărilor, sunt unele de diligență și nu de rezultat.

A criticat decizia recurată întrucât o obligă să realizeze utilități și dotări urbane din fonduri proprii, deși singura obligație legală ce îi revenea era aceea de a încheia convenții cu autoritățile administrației locale pentru realizarea lor, iar aceasta a fost îndeplinită prin semnarea convenției nr. MM1909/06.05.2004.

Totodată, a reliefat că răspunderea contractuală a A.N.L. nu poate angajată pentru lipsa de folosință a imobilului, de vreme ce nu acțiunile sau inacțiunile sale au determinat nefinalizarea la termen a imobilului, ci cele ale autorităților și societăților cu atribuții în domeniu, pe care le-a acționat din acest motiv în judecată în dosarul nr. x/2022.

Combătând statuările curții de apel asupra elementelor răspunderii, a susținut că răspunderea pentru obligațiile de diligență asumate – respectiv, urmărirea executării și finalizării imobilului în cauză, precum și reprezentarea reclamantului în relația cu banca finanțatoare, proiectantul și antreprenorul general – poate fi angajată doar în cazul în care s-ar fi dovedit că a acționat cu neglijență sau imprudență, probă ce trebuia administrată de creditor.

Din perspectiva prejudiciului, a arătat că antreprenorul general și-a asumat îndatorirea de a executa și finaliza lucrările, iar clauza penală cuprinsă în art. 10 din contractul de construire, constituie o limită a răspunderii, pentru toate daunele produse de executarea necorespunzătoare a obligațiilor.

Prin întâmpinarea depusă, A. și B. au solicitat anularea recursului în parte – solicitarea fără fundament în legislația procesual civilă –, iar în subsidiar, respingerea acestuia ca nefondat, precum și acordarea cheltuielilor de judecată.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport cu criticile formulate și cu dispozițiile legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

Circumscris art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a susținut că hotărârea cuprinde motive contradictorii, sens în care a invocat, în primul rând, că instanța de apel i-a imputat că nu a efectuat demersurile pentru finalizarea locuințelor și, deși a inventariat măsurile luate în acest scop, a conchis că aceste eforturi sunt lipsite de relevanță, față de natura obligației ca fiind una de rezultat.

Instanța supremă reamintește părților că o motivare contradictorie, pentru a constitui temei al casării, trebuie să vizeze considerente care, simultan, infirmă și susțin dispozitivul hotărârii, făcând, în realitate, neclar raționamentul judiciar care ar trebui să explice neîndoielnic rezultatul deliberării.

Viciul nu se regăsește în cazul considerentelor criticate, care susțin în mod coerent calificarea obligațiilor asumate de pârâtă drept obligații de rezultat, a căror neîndeplinire atrage răspunderea debitorului față de creditor, indiferent de mijloacele utilizate pentru atingerea acestui scop.

Criticate din perspectiva ipotezelor de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ., dispozițiile de respingere a excepției lipsei calității procesuale active a reclamanților în legătură cu capătul al treilea al cererii și a excepției lipsei calității procesuale pasive a A.N.L. sunt legale.

Înalta Curte subliniază că, potrivit art. 36 C. proc. civ., verificarea legitimării procesuale interesează suprapunerea între subiectele raportului juridic litigios și litiganți, iar nu existența drepturilor și obligațiilor afirmate.

Cu referire la calitatea procesuală activă a autorilor demersului judiciar, curtea de apel a observat în mod just că al treilea capăt de cerere nu materializează o acțiune în răspundere contractuală întemeiată pe convenția nr. MM1909/2004 sau pe contractul de cooperare nr. x/06.03.2008.

De aceea, împrejurarea că reclamanții s-au prevalat de cele două convenții în circumstanțierea îndatoririi A.N.L. de a asigura finalizarea unor lucrări de investiții în cartierul Henri Coandă, aflate pe teritoriul localității Voluntari, este nerelevantă, întrucât cauza acțiunii rămâne contractul de mandat nr. x/07.05.2004 (în continuare, "contractul de mandat"), context în care între părți și cocontractanți – A.N.L. și reclamantul A. – există identitate.

Pe aceeași premisă, a întemeierii acțiunii în răspundere contractuală pe contractul de mandat – prin a cărui încălcare, reclamanții au pretins că pârâta le-a cauzat un prejudiciu echivalent cu lipsa de folosință a unui imobil de care ar fi trebuit să beneficieze începând cu 11.04.2007 –, apare legală și dezlegarea dată excepției lipsei calității procesuale pasive.

Critica subsumată art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., prin care autoarea recursului a contestat aplicarea în cauză a art. 7 alin. (1) și art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 va fi analizată din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Curtea de apel a confirmat dezlegarea dată de tribunal excepției prescripției dreptului material la acțiune, reținând că începutul cursului prescripției nu se poate raporta la termenul contractual pentru predarea locuinței la cheie, lipsit de aptitudinea de a determina încetarea contractului și care, în realitate, nu a determinat oprirea demersurilor de executare, finalizare și predare către beneficiari a locuințelor din cartierul Henri Coandă.

A statuat că pretențiile formulate într-un termen de trei ani, calculat în mod regresiv de la momentul introducerii cererii, sunt plasate în interiorul termenului de prescripție, deoarece paguba invocată de reclamanți se produce în mod continuu, cu fiecare zi ce trece fără ca ei să fie puși în posesia utilă a locuinței și este, astfel, un prejudiciu care se produce în mod succesiv, pentru fiecare zi de întârziere curgând un termen de prescripție distinct.

Recurenta opune acestor considerente natura unică a obligației de plată a despăgubirii, precum și faptul că realizarea lucrărilor este o obligație instantanee.

Instanța de recurs reține că în cauză sunt incidente, sub aspectul regimului prescripției, dispozițiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 și cele ale art. 1.021 din C. civ. de la 1864 (în continuare, " C. civ.."), care abilitează partea în privința căreia contractul nu s-a executat, să ceară fie executarea convenției, dacă este aceasta mai este posibilă, fie desființarea ei, cu daune-interese.

Reclamanții s-au prevalat de prima opțiune și, având în vedere că depășirea termenului de predare a locuinței la cheie nu conduce la încetarea contractului, trebuie conchis că, subsecvent împlinirii lui, mandatul este în derulare, mai exact în executare cu întârziere, astfel încât pretenția lor – construită pe premisa că, până la predarea locuinței, suferă un prejudiciu determinat de lipsa folosinței – se întemeiază pe art. 1.082 C. civ., potrivit căruia debitorul obligat contractual este ținut de plata daunelor-interese pentru executarea necorespunzătoare sau cu întârziere a obligației, independent de obligația de executare a contractului.

Fapta ilicită imputată pârâtei este, așadar, una continuă, o inacțiune, și constă în omisiunea finalizării locuinței și a execuției utilităților și a infrastructurii necesare utilizării imobilului conform destinației sale.

Față de caracterul continuu al faptei ilicite vătămătoare, prejudiciul progresiv nu poate fi segmentat pe unități de timp, pentru a se considera că fiecărei secvențe temporale, avută în vedere exclusiv pentru cuantificarea prejudiciului global, i se atașează o prescripție deosebită.

Cum acțiunea a fost formulată pentru reparația prejudiciului – continuu generat, provocat prin fapta ilicită cu caracter continuu – art. 1, art. 3 și art. 8 din Decretul nr. 167/1958 se opun tezei recurentei de a fixa curgerea prescripției exclusiv la 11.04.2007, raportarea la această dată ca unic moment al începerii cursului prescripției fiind corectă numai dacă inacțiunea pretins ilicită s-ar fi consumat tot la acel moment.

Or, dimpotrivă, la 18.11.2016 – dată obținută prin aplicarea termenului regresiv de 3 ani față de momentul sesizării instanței, 18.11.2019 – fapta ilicită era în progres și genera pagubă, chiar dacă pentru prima dată reclamanții au cunoscut atât fapta, caracterul ei prejudiciabil, cât și pe cei tinuți a răspunde, încă de la scadența obligației de predare a locuinței de către A.N.L., adică la 11.04.2007.

De aceea, confirmarea de către curtea de apel a respingerii excepției prescripției dreptului material la acțiune cu privire la pretențiile ulterioare datei de 18.11.2016 este corectă, iar motivul de recurs, nefondat.

Dezlegarea dată motivelor de apel ce au vizat calificarea obligațiilor asumate prin contractul de mandat este criticată de recurentă prin prisma cazurilor de casare reglementate de pct. 5 și 6 ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Circumscris art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., autoarea căii de atac critică modul în care instanța de apel a valorificat efectul pozitiv al autorității de lucru judecat cu privire la decizia nr. 5197/25.04.2013, pronunțată în dosarul nr. x/2011 de Înalta Curte de Casație și Justiție – secția de contencios administrativ și fiscal (în continuare "decizia nr. 5197/25.04.2013"), în contrast cu decizia nr. 1227/20.09.2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – secția a II-a Civilă în dosarul x/2011 (în continuare, "decizia nr. 1227/20.09.2017").

Examenul cauzei reflectă, într-adevăr, că tribunalul a recunoscut efectul pozitiv al autorității de lucru judecat al deciziei nr. 5197/25.04.2013, chiar dacă numai subsecvent propriei analize a contractului de mandat, la finalul căreia a conchis că obligația de a urmări executarea și finalizarea lucrărilor, astfel încât acestea să respecte proiectul și autorizația de construire, este una de rezultat.

Critica recurentei ignoră, totuși, că decizia atacată îndreaptă sentința și nuanțează corect efectele pe care autoritatea de lucru judecat le produce, după cum cel care invocă hotărârile judecătorești a fost sau nu parte în procesele în care ele au fost adoptate.

Pronunțând decizia amintită în dosarul nr. x/2011, instanța supremă a constatat refuzul nejustificat al Agenției Naționale pentru Locuințe (în continuare, "A.N.L." sau "Agenția") de a întreprinde toate demersurile pentru finalizarea programului guvernamental "Cartierul de locuințe Henri Coandă", conduită prin care a vătămat dreptul beneficiarului de a se bucura de toate prerogativele pe care i le conferea dreptul de proprietate asupra locuinței aflate pe lotul nr. x în ansamblul rezidențial menționat.

Este real că acțiunea astfel soluționată a privit un alt imobil, însă dezlegările oferite prin decizia anterioară se raportează la acte juridice având un conținut identic cu cele încheiate de reclamanți și pârâtă, iar aceasta din urmă nu a dovedit existența unei diferențe esențiale între imobilul în litigiu și celelalte cuprinse în programul guvernamental.

Prin urmare, curtea a statuat în mod just că efectul pozitiv al autorității de lucru judecat nu este aplicabil în cauză, dar consecințele produse de decizie în favoarea autorilor demersului judiciar sunt similare cu acesta, dat fiind că reclamanții erau terți față de dosarul nr. x/2011, în timp ce Agenția a avut calitatea de pârât.

Efectul similar evocat în decizia recurată se opune demersului recurentei-pârâte de a provoca reluarea dezbaterilor în legătură cu aspectele deja tranșate, întrucât, participând în procesul anterior, ea a beneficiat de toate garanțiile procesuale pentru a-și apăra dreptul, iar rezultatul dezbaterilor a intrat în autoritatea lucrului judecat.

De aceea, valorificarea concluziilor raționamentului judiciar din litigiul anterior – al căror corolar este calificarea obligațiilor A.N.L. ca fiind unele de rezultat – a fost corect expusă de curtea de apel.

Refuzul curții de a activa, la solicitarea actualei recurente, efectul pozitiv al autorității de lucru judecat al deciziei nr. 1227/20.09.2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – secția a II-a Civilă în dosarul nr. x/2011 este justificat.

Astfel, pârâta A.N.L. a invocat hotărârea amintită împotriva reclamanților – străini față de procesul anterior – din poziția de colitigant, context în care actul jurisdicțional are valoarea unui simplu mijloc de probă, ce poate fi combătut de cel căruia i se opune și este supus aprecierii libere a instanțelor de fond, conform art. 435 alin. (2) și art. 264 C. proc. civ.

Pășind la examinarea criticilor circumscrise ipotezei de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va înlătura susținerea referitoare la aplicarea greșită a art. 1 din Legea nr. 152/1998.

Contrar argumentelor recurentei, considerentele ce analizează dispozițiile Legii nr. 152/1998 și ale H.G. nr. 962/2001 nu reflectă transgresarea limitelor învestirii, căci sunt necesare evaluării temeiniciei motivelor de apel care combăteau întrunirea condițiilor răspunderii contractuale.

Tot astfel, referirea la prerogativele și atribuțiile A.N.L. cuprinse în art. 1 alin. (1), art. 2 alin. (1) lit. e) și art. 5 din Legea nr. 152/1998 urmărește a decela dacă legea punea la dispoziția recurentei mijloacele pentru aducerea la îndeplinire a obligațiilor asumate prin contractul de mandat, iar acesta este un element relevant pentru calificarea obligațiilor ca fiind de rezultat sau de diligență.

Contestând antrenarea răspunderii sale civile contractuale, autoarea căii de atac susține că răspunderea sa este limitată de clauzele contractului de mandat, prin care și-a asumat față de mandanți obligația – de diligență – de a urmări executarea și finalizarea locuinței, nu și pe cea de a efectua lucrările – care incumbă antreprenorului general – și nici pe cele în legătură cu utilitățile, care revin autorităților locale și societăților implicate în proiect.

Criticile nu sunt fondate.

Părțile au încheiat contractul de mandat nr. x/07.05.2004, guvernat de dispozițiile C. civ. de la 1864, precum și de dispozițiile Legii nr. 152/2008, lege specială prin care a fost înființată Agenția Națională pentru Locuințe, cu scopul de a dezvolta construcția de locuințe la nivel național, de a îmbina mecanisme financiare și a atrage și administra resurse pentru construirea, cumpărarea, reabilitarea, consolidarea și extinderea unor locuințe, inclusiv pentru cele exploatate în regim de închiriere. De asemenea, potrivit art. 1 alin. (2) lit. b) din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 962/2001, astfel cum au fost modificate prin H.G. nr. 592/2006, Agenția coordonează constituirea și atragerea de resurse de finanțare, pe care le administrează în cadrul unor montaje financiare pentru dezvoltarea, prin programe proprii, a unor proiecte imobiliare pentru construirea de locuințe proprietate privată, prin credit ipotecar.

Conform art. 1-6 din Legea nr. 152/1998, A.N.L. are calitatea de instituție de interes public cu atribuții în dezvoltarea construcțiilor de locuințe, de dezvoltator și coordonator al programului construirii de locuințe la nivel național, precum și de garant al statului pentru realizarea proiectelor guvernamentale.

Normele metodologice evocate prevăd la art. 1 alin. (4) că A.N.L. monitorizează sau, după caz, dezvoltă proiecte pentru viabilizarea terenurilor destinate construcțiilor de locuințe, prin programe proprii sau guvernamentale, iar la art. 2 alin. (4) impun ca dezvoltarea proiectelor imobiliare privind construirea de locuințe prin credit ipotecar să se facă pe terenuri viabilizate sau a căror viabilizare se realizează corelat cu termenele de recepție și punere în funcțiune a locuințelor.

Din cele de mai sus reiese că, prin contractul încheiat cu reclamanții în temeiul Legii nr. 152/1998, Agenția Națională pentru Locuințe nu a fost împuternicită exclusiv să efectueze unul sau mai multe acte juridice pe seama mandanților, contractul părților fiind unul complex, care cuprinde și clauze nespecifice mandatului, în modalitatea reglementării sale de legislația în vigoare.

Cum prin această convenție, reclamanții au împuternicit pârâta să îi reprezinte în relațiile cu proiectantul și cu antreprenorul general, în vederea urmăririi executării și finalizării lucrărilor conform proiectului tehnic și autorizației de construire, precum și să gestioneze sumele din conturile de avans și de credit ale beneficiarilor pentru recuperarea cheltuielilor avansate, trebuie conchis că obligațiile asumate de actuala recurentă nu se limitează la coordonarea executării lucrărilor de construire a imobilului, fără ca acestea să includă și realizarea infrastructurii și a utilităților, cu respectarea termenului prevăzut de contractul de construire.

Așadar, contractul de mandat relevă atribuțiile A.N.L. de coordonare a proiectului imobiliar, iar interpretarea recurentei prin care rolul ei ar fi limitat la obligațiile reglementate de lege în materia mandatului neagă chiar scopul Legii nr. 152/2008, în temeiul căreia Agenția are raporturi juridice cu alți participanți la realizarea proiectului imobiliar, precum proiectantul și antreprenorul general, convențiile încheiate cu aceștia fiind interdependente și completându-se reciproc.

Prin urmare, Înalta Curte reține, cu privire la modul de interpretare a angajamentelor asumate de pârâtă prin contractul de mandat, că obligația reglementată de art. 1 al acestuia este una de rezultat, părțile convenind, dincolo de orice echivoc, că A.N.L. se obligă să urmărească executarea și finalizarea lucrărilor la termen și în conformitate cu condițiile de calitate stabilite prin contractul de construire, predarea "la cheie" având semnificația că locuința corespunde din toate punctele de vedere unei utilizări propice scopului pentru care a fost edificată.

Cu privire la modul de îndeplinire a obligațiilor și atragerea răspunderii contractuale a recurentei, Înalta Curte reține că, în virtutea rolului conferit de legea specială, Agenția avea la îndemână toate mijloacele necesare pentru aducerea la îndeplinire a obligațiilor reglementate prin contractul de mandat, precum și obligația asigurării corelării programelor de investiții în viabilizarea terenurilor, cu programele de investiții în construcția de locuințe.

Recurenta era ținută, în calitate de mandatar, să își îndeplinească întocmai și corespunzător obligațiile și răspunde pentru modul în care și-a îndeplinit mandatul, în conformitate cu dispozițiile art. 1.539 C. civ., corect aplicate în cauză. Astfel, conform art. 14 din contractul de mandat, părțile sunt răspunzătoare de daunele-interese ce ar putea decurge din nerespectarea clauzelor acestuia, iar potrivit art. 13, în cazul în care antreprenorul general este în imposibilitatea de a finaliza lucrările din cauze imputabile, mandatarul va asigura terminarea lucrărilor cu alt antreprenor general, valabilitatea mandatului încetând doar la recepția finală a locuinței, în acord cu art. 15 din același contract.

De asemenea, A.N.L. s-a obligat să asigure contractarea și realizarea locuințelor finanțate prin credit ipotecar și a fost desemnată conducător al consiliului de coordonare delegat prin convenția MM nr. 1909/2004 să urmărească realizarea utilităților, iar celelalte părți cocontractante s-au obligat, potrivit atribuțiilor fiecăreia, să contribuie la realizarea lucrărilor și investițiilor pe componenta de infrastructură și utilități, respectiv de viabilizare a terenurilor aferente locuințelor.

Așadar, obligațiile asumate de recurentă prin contractul de mandat, în calitate de dezvoltator și coordonator al proiectului imobiliar, presupun executarea și finalizarea lucrărilor pe cele două componente de construire propriu-zisă a locuințelor și de viabilizare a terenurilor din punct de vedere al infrastructurii și utilităților, în termenul prevăzut prin contractul de construire.

Cum starea de fapt, definitiv fixată de instanțele devolutive, reflectă nefinalizarea la termenul agreat a construcției "la cheie" – construcția fiind neconformă, iar rețeaua de utilități și infrastructura nerealizate, deși recurenta a deținut toate pârghiile și mecanismele legale la îndemână –, această încălcare culpabilă de către mandatar a obligațiilor față de mandant are aptitudinea de a antrena răspunderea patrimonială a celui dintâi.

Prin urmare, instanțele de fond au reținut în mod judicios că obligația asumată de mandatară presupune atingerea unui scop și nu doar depunerea unor diligențe în acest sens, iar neîndeplinită, obligația de finalizare a locuinței, inclusiv de realizare a lucrărilor de utilități și de infrastructură, face să subziste în sarcina Agenției obligația de predare a bunului, nepredarea fiind o faptă ilicită, care a generat un prejudiciu în patrimoniul intimaților.

Față de considerațiile anterioare, vor fi înlăturate atât criticile circumscrise art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., cât și cele prin care, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta impută instanței de apel că a omis să răspundă argumentelor aduse în sprijinul calificării obligațiilor A.N.L. drept unele de diligență.

Față de ansamblul considerentelor anterioare, reținând că motivele de nelegalitate invocate nu au aptitudinea de a atrage casarea hotărârii, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge ca nefondat recursul.

Va respinge și cererea intimaților-reclamanți de acordare a cheltuielilor de judecată, constatând că nu au fost dovedite în condițiile art. 452 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă Agenția Națională pentru Locuințe împotriva deciziei civile nr. 115A/26.01.2024, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a VI-a Civilă, în dosarul nr. x/2019.

Respinge ca nefondată cererea intimaților-reclamanți A. și B. de acordare a cheltuielilor de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 16 octombrie 2024.