ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 547/2025

Obiectul cererii de chemare în judecată. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Tulcea, secția civilă, de contencios administrativ și fiscal la data de 21 iunie 2023 sub nr. x/2023, reclamantul Statul Român - prin Ministerul de Finanțe - A.N.A.F. - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Tulcea, a solicitat obligarea pârâtului A. la plata sumei de 834.171 RON compusă din 364.369 RON - impozit pe profit și 469.802 RON - TVA potrivit sesizării penale nr. TLG-AIF nr. 3229/27.09.2016 și a procesului-verbal nr. x/29.06.2016 înaintate de AJFP Tulcea către Parchetul de pe lângă Tribunalul Tulcea, reprezentând prejudiciu cauzat bugetului de stat în dosarul penal nr. x/2016, urmând a se calcula și obligațiile fiscale accesorii în conformitate cu dispozițiile Codului de procedură fiscală, de la data când obligația a devenit scadentă și până la data executării integrale a plății.

Sentința pronunțată de Tribunalul Tulcea. Prin sentința civilă nr. 1357 din 23 noiembrie 2023, pronunțată în dosarul nr. x/2023, Tribunalul Tulcea, secția civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis excepția inadmisibilității, a respins ca inadmisibilă cererea formulată de reclamantul Statul Român - prin Ministerul de Finanțe - A.N.A.F. - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Tulcea, în contradictoriu cu pârâtul A., având ca obiect - acțiune în răspundere delictuală. Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamantul Statul Român, solicitând schimbarea acesteia în sensul admiterii cererii de chemare în judecată.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Constanța. Prin decizia nr. 90/C din 23 aprilie 2024, Curtea de Apel Constanța, secția I civilă a admis apelul civil formulat de apelantul reclamant Statul Român - prin Ministerul de Finanțe - A.N.A.F. - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Tulcea, împotriva sentinței civile nr. 1357 din data de 23.11.2023 pronunțate de Tribunalul Tulcea în dosarul nr. x/2023, în contradictoriu cu intimatul pârât A.. A anulat sentința apelată și, în rejudecare, a respins, ca nefondată, cererea de chemare în judecată.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză. Împotriva deciziei Curții de Apel Constanța a declarat recurs reclamantul Statul Român - prin Ministerul de Finanțe - A.N.A.F. - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Tulcea.

Înregistrarea recursului la Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă. Dosarul a fost înregistrat la Înalta Curte de Casație și Justiție la data de 28 iunie 2024 și a fost repartizat aleatoriu completului de filtru nr. 9, astfel cum reiese din fișa Ecris . Cererea de recurs a fost comunicată pârâtului A. la data de 30 august 2024, conform comunicării de la dosarul de recurs. Intimatul-reclamant A. nu a formulat întâmpinare.

Motivele de recurs. Prin cererea de recurs întemeiată pe dispozițiile art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ., recurentul - reclamant Statul Român prin Ministerul de Finanțe - A.N.A.F. - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Tulcea a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate cu consecința admiterii acțiunii. Prin motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul a susținut că hotărârea cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei întrucât instanța a reținut că fapta ilicită pretinsă nu este dovedită, că adresa TLG AIF 3229/27.09.2016 și procesul-verbal nr. TLG AIF 368595/26.09.2016 cu anexele acestuia nu constituie probe. Arată că, în privința legalității sesizării penale nr. TLF-AIF 3229/27.09.2016, considerentele sentinței se limitează doar la a menționa prevederile art. 132 C. proc. civ., însă alin. (3) al respectivului text prevede că procesul-verbal reprezintă act de sesizare și stă la baza documentației de sesizare a organelor de urmărire penală. Mai relevă și dispozițiile art. 349 alin. (2) și art. 350 alin. (3) C. proc. civ. De asemenea, învederează că, în dosarul penal nr. x/2016, prin Ordonanța de clasare din 08.05.2023, Parchetul de pe lângă Tribunalul Tulcea a dispus clasarea cauzei pentru că a intervenit prescripția răspunderii penale; instanța penală este obligată să soluționeze acțiunea civilă, însă o reglementare asemănătoare nu este prevăzută și pentru cazul clasării cauzei ca urmare a prescripției răspunderii penale în faza de urmărire penală, condiții în care, în speță, acțiunea civilă a rămas nesoluționată. Prin urmare, atunci când fapta ilicită cauzatoare de prejudicii constituie infracțiune potrivit legii penale (prescripția răspunderii penale nu presupune inexistența faptei penale), situația se va răsfrânge și asupra acțiunii civile exercitate în cadrul procesului penal în sensul că termenul de prescripție al acțiunii civile nu va fi considerat împlinit. În aceste împrejurări, apreciază că este justificată concluzia în sensul că soluția din apel nu se sprijină pe considerente prin care să fie analizate actele de sesizare penală, în raport cu criticile și apărările formulate și normele de drept material incidente speței, ci pe motive străine cauzei, fiind indicate dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b), art. 14 alin. (6) și art. 22 alin. (2) și (6) C. proc. civ., care stabilesc obligația instanței de a se pronunța asupra a ceea ce s-a cerut și a arăta, în cuprinsul hotărârii, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția. Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. se susține că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Instanța de apel a reținut, în esență, prin prisma motivelor invocate, a probelor administrate și a dispozițiilor legale incidente, nedovedirea faptei ilicite pretinse cu consecința neaplicării dispozițiilor art. 1349 și art. 1357 C. civ. în sensul antrenării răspunderii civile delictuale. Opinează că, în hotărârea criticată, nu sunt reținute argumentele prezentate de reclamantă și anume că săvârșirea faptei ilicite se probează prin aspectele sesizate de organele de inspecție fiscală ca urmare a inspecției fiscale efectuate, a existenței faptei ilicite a cărei săvârșire a avut drept rezultat producerea unui prejudiciu bugetului general consolidat al statului în cuantumul estimat prin sesizarea penală nr. TLG-AIF 3229/27.09.2016. A arătat că, prin Ordonanța de clasare din data de 08 mai 2022 pronunțată de Parchetul de pe lângă Tribunalul Tulcea în dosarul nr. x/2016, s-a dispus "clasarea cauzei față de suspectui A. cu privire la săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen..". Prin referatul cu propunerea de clasare din data de 13.04.2023, organul de cercetare penală din cadrul IPJ Tulcea SICE a constatat că, la această dată, a intervenit prescripția faptelor, în lumina deciziilor Curții Constituționale nr. 297/26.04.2018 și nr. 358/26.05.2022 referitoare la admiterea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 155 alin. (1) C. pen. și a deciziei nr. 67/25.10.2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală. Susține că au fost încălcate prevederile art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 pentru combaterea evaziunii fiscale, cu modificările și completările ulterioare. Citează integral articolele 1349 și 1357 C. civ. Susține că în cauză se probează săvârșirea unei fapte ilicite, prin aspectele sesizate de organele de inspecție fiscală ca urmare a inspecției fiscale efectuate, fiind astfel dovedită fapta ilicită a cărei săvârșire a avut drept rezultat producerea unui prejudiciu bugetului general consolidat al statului în cuantumul estimat prin sesizarea penală nr. TLG-AIF 3229/27.09.2016. Apreciază că instanța de apel nu a analizat pe deplin solicitarea privind admiterea acțiunii în răspundere delictuală. Invocă Decizia nr. 12 din 16 ianuarie 2019, pronunțată de secția civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție prin care s-a hotărât că, "este admisibilă acțiunea întemeiată pe dispozițiile dreptului comun ce reglementează răspunderea civilă delictuală, chiar dacă are ca izvor juridic o creanță bugetară, în condițiile în care a rămas nesoluționată acțiunea civilă ce fusese alăturată procesului penal în care reclamanta, autoritate publică, se constituise parte civilă pentru recuperarea prejudiciului adus bugetului general consolidat at statului, ce se presupunea a fi fost cauzat prin săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală." II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă. Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte reține că recursul este nefondat, pentru considerentele ce succed: Invocând motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul reclamant a susținut, în principal, că hotărârea cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei întrucât instanța a reținut că fapta ilicită pretinsă nu este dovedită, că adresa și procesul-verbal din cauza penală cu anexele acestuia nu constituie probe. A mai susținut că soluția din apel nu se sprijină pe considerente prin care să fie analizate actele de sesizare penală, în raport cu criticile și apărările formulate și normele de drept material incidente speței, ci pe motive străine cauzei. Motivele de recurs, astfel expuse, au caracter nefondat. Potrivit dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă, printre altele, "expunerea situației de fapt reținută pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților". Motivarea hotărârii judecătorești trebuie să fie clară și precisă, să răspundă în fapt și în drept la toate pretențiile și apărările părților și să conducă, în mod logic și convingător, la soluția cuprinsă în dispozitiv. Obligația de motivare a hotărârii judecătorești este prevăzută în scopul bunei administrări a justiției și întăririi încrederii justițiabililor în actul de justiție, precum și pentru a da instanțelor ierarhic superioare posibilitatea de a exercita controlul judiciar. Conform jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, "dreptul la un proces echitabil include și dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Întrucât Convenția nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și efective, acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă observațiile sunt în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanța sesizată. Altfel spus, art. 6 implică, mai ales în sarcina instanței, obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, al argumentelor și al elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența" (de exemplu, hotărârea Perez împotriva Franței, paragraful 80; hotărârea Albina împotriva României, paragraful 30). Ca atare, obligația de motivare a hotărârii judecătorești presupune realizarea unui silogism logic, de natură a explica soluția pronunțată, ceea ce nu înseamnă a oferi un răspuns exhaustiv la toate argumentele părților, ci doar la argumentele principale, care, prin conținutul lor, sunt susceptibile să influențeze soluția. În pofida susținerilor recurentului reclamant, Înalta Curte constată că instanța de apel a respectat aceste exigențe legale și convenționale. Instanța de apel, constatând că prima instanță a respins în mod nelegal cererea de chemare în judecată ca inadmisibilă, în baza art. 480 alin. (3) C. proc. civ., a anulat sentința apelată și, având în vedere că niciuna dintre părți nu a solicitat trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe, a procedat ea însăși la rejudecarea cauzei. Instanța de apel a avut în vedere prevederile art. 1349 și art. 1357 alin. (1) C. civ. dar și cele ale art. 249 C. proc. civ., în aplicarea cărora a concluzionat că nu s-a probat săvârșirea unei fapte ilicite. Instanța a constatat că urmărirea penală a avut ca obiect săvârșirea a două infracțiuni de evaziune fiscală, că în privința uneia dintre ele, s-a reținut că fapta nu există, iar în privința celeilalte că a intervenit prescripția răspunderii penale. A conchis că, din referatul cu propunere de clasare, care conține motivarea ordonanței de clasare, nu rezultă că pârâtul a săvârșit vreo faptă ilicită. De asemenea, instanța de apel a analizat și celelalte înscrisuri aflate la dosar prin care reclamanta tindea la dovedirea săvârșirii faptei ilicite. Astfel, a constatat că adresa nr. TLG-AIF 3229/27.09.2016, prin care Administrația Județeană a Finanțelor Publice Tulcea a înaintat Parchetului de pe lângă Tribunalul Tulcea procesul-verbal nr. TLG-AIF 368595/26.09.2016, însoțit de anexa privind stabilirea prejudiciului și decizia de instituire a măsurilor asigurătorii, a fost întocmită în baza art. 132 alin. (1) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală. Pentru a stabili valența probatorie a înscrisurilor analizate, instanța a avut în vedere prevederile art. 132 alin. (2) teza I din același act normativ, menționând că, dată fiind cerința comunicării procesului-verbal mai sus menționat către contribuabil, semnătura acestuia aplicată pe acest act este menită să ateste comunicarea, iar nu recunoașterea săvârșirii unei fapte ilicite. Instanța a considerat că adresa și procesul-verbal mai sus-citate constituie acte de sesizare, ceea ce înseamnă, în mod necesar, că nu constituie probe. Or, de vreme ce ele nu constituie probe în procesul penal, având regimul actelor de sesizare prevăzute la art. 288 C. proc. pen., iar nu al probelor prevăzute la art. 97 C. proc. pen., ele nu pot fi considerate probe nici în procesul civil având ca obiect acțiunea civilă exercitată separat, în fața instanței civile, deoarece procedura civilă cunoaște o distincție similară între actele de sesizare a instanței și probe, întrucât simpla formulare a unor pretenții nu dovedește și că ele sunt fondate. Instanța de apel a mai învederat că dovedirea săvârșirii de către pârât a faptei ilicite ar fi presupus administrarea unor probe din care aceasta să rezulte cu certitudine, îndeosebi a unor înscrisuri, eventual completate cu declarații de martori, din care să rezulte coordonatele factuale relevante ale presupusei participări efective a pârâtului la săvârșirea faptei ilicite. A apreciat că astfel de dovezi nu au fost administrate, apelantul reclamant alegând să nu le propună nici în primă instanță și nici în apel. În atare situație a nedovedirii de către reclamant a faptei ilicite pretinse, instanța a conchis că nu este întrunită premisa aplicării art. 1349 și a art. 1357 C. civ. în sensul antrenării răspunderii civile delictuale a pârâtului, astfel că cererea de chemare în judecată a fost respinsă ca nefondată. În speța pendinte, se observă că instanța de apel, ținând seama de limitele efectului devolutiv al apelului, a schimbat considerentele reținute de prima instanță, în ceea ce privește chestiunea admisibilității acțiunii și a expus motivarea proprie care justifică soluția pronunțată în apel, respectiv aceea de respingere a acțiunii ca nefondată. Din cele expuse rezultă că instanța de apel a analizat probele care au fost încuviințate și administrate în cauză, respectiv adresa Administrației Județene a Finanțelor Publice Tulcea cu nr. TLG_AIF 3229/27.09.2016, procesul-verbal nr. TLG_AIF 368595/26.09.2016 și a considerat că acestea reprezintă acte de sesizare a instanței și nu probe în procesul penal, ceea ce înseamnă că nu pot reprezenta probe nici în procesul civil având ca obiect acțiunea civilă exercitată separat, neafându-se printre probele prevăzute la art. 250 C. proc. civ. Pe de altă parte, a mai reținut că nu s-au administrat probe din care să rezulte cu certitudine săvârșirea faptei ilicite de către pârât, și anume "înscrisuri, eventual completate cu declarații de martori din care să rezulte coordonatele factuale ale presupusei participări efective a pârâtului la săvârșirea faptei ilicite." Prin urmare, nu se constată pretinsa nemotivare sau motivare străină de natura pricinii invocată de către recurenta-reclamantă în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., întrucât, astfel cum s-a expus mai sus, considerentele deciziei recurate cuprind motivele de fapt și de drept care conduc la soluția la care s-a oprit instanța de apel, respectivele considerente având legătură directă cu aceasta. În ceea ce privește cel de-al doilea motiv de recurs, circumscris dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta susține, în esență, că s-au interpretat greșit dispozițiile art. 1349 și art. 1357 C. civ. de către instanța de apel, în sensul că argumentele reclamantei potrivit cărora cele două documente care au reprezentat actele de sesizare ale instanței penale dovedesc săvârșirea faptei ilicite de către pârâtă nu au fost analizate. Conform art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., hotărârea poate fi casată atunci când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Cu titlu prealabil, se observă că, deși recurentul a făcut referire, în cererea de recurs, la art. 132 C. proc. civ., precum și la dispozițiile art. 349 alin. (2) și art. 350 alin. (3) C. proc. civ., în realitate dispozițiile legale invocate sunt cuprinse în Codul de procedură fiscală. Fiind vorba de norme de procedură, o eventuală încălcare sau aplicare greșită a acestora se circumscrie motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., însă modul în care instanța de apel a interpretat aceste prevederi nu poate conduce la casarea deciziei, față de considerentele care urmează. Examinând decizia recurată, se constată că nu poate fi reținută încălcarea sau aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1349 și art. 1357 C. civ.. Dispozițiile legale pretins încălcate reprezintă dreptul comun în materia răspunderii civile delictuale. De asemenea, ele vizează răspunderea pentru fapta proprie, instituind regula generală potrivit căreia cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare; autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai ușoară culpă. Dezvoltarea criticilor subsumate cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu relevă aspecte de nelegalitate, în condițiile în care recurentul nu a explicat în ce mod instanța de apel a aplicat greșit prevederile legale menționate. În realitate, nemulțumirea recurentului vizează aprecierea realizată de instanța de apel asupra probelor administrate în cauză, prin prisma unor critici încadrabile, astfel cum s-a arătat mai sus, în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., pentru a concluziona că nu este îndeplinită condiția existenței unei fapte ilicite pentru a atrage răspunderea civilă delictuală a pârâtului. Înalta Curte constată că recursul reprezintă, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ. și art. 488 C. proc. civ., o cale de atac exclusiv de legalitate, care se grefează pe situația de fapt a cauzei, astfel cum a fost stabilită ea în mod definitiv de instanțele devolutive ale fondului. Or, aprecierea măsurii în care probele depuse la dosarul dovedesc săvârșirea de către pârâtă a unei fapte ilicite reprezintă un element care vizează temeinicia hotărârii, fiind vorba despre evaluarea unor aspecte de fapt și nu de aplicarea normelor legale care reglementează condițiile care trebuie întrunite pentru angajarea răspunderii civile delictuale. Câtă vreme instanța de apel a stabilit, în urma evaluării materialului probator administrat în cauză, că nu s-a dovedit existența săvârșirii unei fapte ilicite de către pârât, această situație nu poate fi reevaluată în calea nedevolutivă de atac, instanța de recurs fiind ținută de situația de fapt reținută definitiv de instanța de apel. Astfel, instanța de recurs nu are îndrituirea, în contextul motivelor de casare limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., de a mai reevalua probele administrate cauzei pentru a stabili dacă există sau nu o faptă ilicită în cauză, dacă aceasta poate fi imputată pârâtului sau dacă există gradul de vinovăție prevăzut de lege. Cât privește criticile de recurs referitoare la chestiunea admisibilității acțiunii, dezvoltate prin prisma considerentelor Deciziei nr. 12 din 16 ianuarie 2019, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, se reține că acestea au primit o soluționare favorabilă în fața instanței de apel, fiind apreciate ca fondate, sens în care s-a și anulat sentința pronunțată la fond, procedându-se la rejudecarea acțiunii. Respectiva parte a soluției nu a fost atacată de niciuna dintre părți, dobândind autoritate de lucru judecat, potrivit dispozițiilor art. 430 alin. (1) C. proc. civ.. În contextul expus, argumentele care tind la a demonstra admisibilitatea acțiunii civile nu reprezintă în realitate critici împotriva deciziei recurate, posibilitatea sesizării instanței civile nefiind-i negată reclamantului. Împrejurarea că partea civilă are posibilitatea de a se adresa instanței civile pentru recuperarea prejudiciului nu implică obligația instanței de a considera că această acțiune este și întemeiată, această concluzie implicând evaluarea probelor administrate în cauză pentru a stabili dacă sunt întrunite toate condițiile legale pentru angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtului. Raționamentul instanței de apel care a considerat că înscrisurile depuse la dosar de reclamant pentru a proba săvârșirea faptei ilicite nu sunt de natură a face o astfel de dovadă nu permite reținerea unor aspecte de nelegalitate apte să conducă la casarea deciziei nici prin prisma cazului de casare instituit de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. în condițiile în care instanța a reținut, ca un considerent decizoriu, insuficiența materialului probator. În acest sens, instanța a arătat că "dincolo de chestiunea naturii juridice a procesului-verbal prevăzute la art. 132 alin. (3) din Legea nr. 207/2015, dovedirea săvârșirii de către pârât a săvârșirii faptei ilicite ar fi presupus administrarea unor probe din care aceasta să rezulte cu certitudine, îndeosebi a unor înscrisuri, eventual completate cu declarații de martori, din care să rezulte coordonatele factuale relevante ale presupusei participări efective a pârâtului la săvârșirea faptei ilicite. Or, astfel de dovezi nu au fost administrate, apelantul reclamant alegând să nu le propună nici în primă instanță și nici în apel". În acest context factual, nu poate fi reținută susținerea recurentului reclamant în sensul că ar fi fost încălcate dispozițiile art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, care definesc infracțiunea de evaziune finală, în cauză nefiind reținută nici existența unei fapte ilicite în sensul legii civile. Reținând că motivele de recurs invocate nu sunt întemeiate, văzând prevederile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant Statul Român prin Ministerul Finanțelor prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Tulcea împotriva deciziei nr. 90/C din 23 aprilie 2024 a Curții de Apel Constanța, secția I civilă.