ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5565/2022

Obiectul acțiunii deduse judecății Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal sub nr. x/02.08.2018, reclamantul A., în temeiul art. 270 alin. (1) din Legea nr. 207/2015, privind Codul de procedură fiscală, în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Tulcea, a formulat contestație împotriva deciziei nr. 53/16.01.2018 și nr. 71/27.04.2018, emise de ANAF DGRFP Galați - A.J.F.P. Tulcea, prin care s-a dispus angajarea răspunderii solidare a sa în calitate de administrator al societății B. S.R.L., prin care solicită a se dispune anularea acestora ca fiind nelegale. Prin sentința civilă nr. 45/CA din 20 februarie 2019, Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Tulcea, și, pe cale de consecință, a anulat Decizia nr. 53/16.01.2018 și nr. 71/27.04.2018 emise de ANAF DGRFP Galați - A.J.F.P. Tulcea. Împotriva acestei sentințe a promovat recurs pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați Administrația Județeană a Finanțelor Publice Tulcea, solicitând casarea hotărârii atacate și respingerea acțiunii ca neîntemeiată. Prin Decizia nr. 4452 din 6.10.2021 pronunțată în dosar nr. x/2018, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a admis recursul formulat de pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Tulcea împotriva sentinței civile nr. 45/CA din 20 februarie 2019 a Curții de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal. A casat sentința recurată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Hotărârea primei instanțe Prin sentința civilă nr. 5/CA din 17 ianuarie 2022 a Curții de Apel Constanța, secția contencios administrativ și fiscal s-a admis acțiunea promovată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Tulcea. S-a dispus anularea deciziei nr. 71/27.04.2018 și a deciziei nr. 53/16.01.2018.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței menționate la pct. 2 a formulat recurs pârâta în temeiul dispozițiilor articolului 488 alin. (1) punctul 8 din C. proc. civ., considerând că instanța nu a apreciat corect situația de fapt dedusă judecății. S-a arătat că, din expunerea situației de fapt reținute cu ocazia controlului fiscal, se identifică legătura de cauzalitate între starea de insolvabilitate a debitoarei B. S.R.L., pe de o parte, și comportamentul fiscal necorespunzător, adoptat de persoana răspunzătoare, respectiv A., administratorul societății B., cu privire la obligațiile pe care le-a avut prin exercitarea mandatului său sau a activităților generatoare de venituri, respectiv neachitarea la scadență a obligațiilor. Atragerea răspunderii solidare a reclamantului A. cu debitoarea B. S.R.L. declarată insolvabilă la data de 06.09.2017, s-a stabilit cu îndeplinirea prevederilor art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările și completările ulterioare, potrivit cărora: "Pentru obligațiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil, în condițiile prezentului Cod. răspund solidar cu acesta următoarele persoane: (...) d) administratorii sau orice alte persoane care, cu rea-credință, au determinat nedeclararea și/sau neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale;" S-a arătat că fapta ilicită este dovedită, aceasta constând în neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale. De asemenea este dovedită și legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu, în sensul că fapta reținutâ de organul fiscal a produs prejudiciul reclamat. Rezultă astfel că neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale a produs, în final, prejudiciul restant în sumă de 1.072.182 RON. În ceea ce privește vinovăția, s-a susținut că prin pasivitatea reclamantului, în calitate de administrator, față de îndatoririle necesare respectării și îndeplinirii obligațiilor stabilite prin Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu privire la plata eșalonată a obligațiilor fiscale (planul de redresare financiară anexat la solicitarea de eșalonare la plată a reclamantului garantează profitabilitatea societății pe care o administrează,) precum și neaducerea la îndeplinire a setului de măsuri propuse prin planul de reorganizare și nerespectarea gradului de stingere a datoriilor se demonstrează încă o dată reaua credință a reclamantului. Intenția directă rezultă în mod clar din atitudinea reclamantului prin continuarea unei activități comerciale neperformante, care a debutat cu o incapacitate de plată și s-a finalizat cu o insolvență iminentă. S-a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței atacate și, în rejudecare, respingerea acțiunii ca nefondate.

Apărările formulate în cauză Intimatul - reclamant nu a formulat întâmpinare.

Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtă este nefondat, pentru următoarele considerente: Argumente de fapt și de drept relevante Prin Decizia nr. 53/16.01.2018 s-a dispus atragerea răspunderii solidare a reclamantului A. în solidar cu debitoarea insolvabilă B. S.R.L. în temeiul art. 25 alin. (2) lit. d) din Codul de procedură fiscală. Prin decizia nr. 71/27.04.2018, contestația formulată împotriva deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. x/16.01.2018 a fost respinsă ca neîntemeiată. Pornind de la interpretarea dispozițiilor art. 25 din Codul de procedură fiscală și a condițiilor prevăzute de textul de lege, prima instanță a constatat că motivarea relei credințe doar prin neîndeplinirea obligației de a achita la scadență obligațiile fiscale nu subzistă, pentru că altfel nu s-ar justifica stipularea ei în lege ca și condiție suplimentară neîndeplinirii obligațiilor legale, și că nici chiar reaua credință dovedită, în lipsa probării legăturii de cauzalitate cu starea de insolvabilitate, nu poate reprezenta un temei pentru atragerea răspunderii solidare. Din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că acest motiv de casare vizează doar aplicarea sau interpretarea greșită a normelor de drept material, respectiv a dispozițiilor art. 25 alin. (2) lit. d) din Codul de procedură fiscală. Prin intermediul acestui motiv de recurs nu se poate solicita instanței de control judiciar să efectueze o reapreciere a stării de fapt stabilită de instanța de fond, ci doar să verifice o potențială neconcordanță a hotărârii primei instanțe cu prevederile legale aplicabile cauzei. Înalta Curte reține că organul fiscal a stabilit răspunderea solidară a administratorului pentru determinarea, cu rea-credință, a neachitării la scadență a obligațiilor fiscale ale societății. Răspunderea administratorului pentru faptele ilicite prevăzute de art. 25 alin. (2) din Codul de procedură fiscală este o răspundere civilă delictuală, respectiv o răspundere specială pentru fapta (ilicită) proprie, care împrumută cele mai multe din caracteristicile răspunderii civile delictuale. Răspunderea administratorilor pentru insolvabilitatea societății comerciale este o răspundere civilă delictuală, ceea ce înseamnă că, pentru a fi angajată, trebuie îndeplinite condițiile generale ale acestei răspunderi stabilite prin art. 1357 C. civ. (fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate și culpa), condiții care au în această situație unele conotații speciale. Pe de altă parte, răspunderea instituită prin dispozițiile art. 25 alin. (2) din Codul de procedură fiscală este o răspundere civilă delictuală pentru fapta proprie, o răspundere ce are o natură subiectivă, administratorul răspunzând doar pentru (in)acțiunile proprii, respectiv pentru modul în care și-a exercitat atribuțiile de administrator al societății. Caracterul special al răspunderii reglementate de art. 25 alin. (2) din Codul de procedură fiscală constă, în primul rând, în aceea că textul de lege delimitează, printr-o enumerare exhaustivă, categoria faptelor considerate ilicite (lit. a) - e). Totodată, faptele limitativ enumerate de art. 25 alin. (2) din Codul de procedură fiscală trebuie să fi provocat insolvabilitatea societății, deci prejudiciul este acela al provocării stării de insolvabilitate debitoarei principale, cu o cauzalitate tipică între fapta ilicită și prejudiciu. Prin urmare, sub aspectul raportului de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu/insolvabilitate, din analiza art. 25 alin. (2) din Codul de procedură fiscală, reiese că pentru atragerea răspunderii solidare a administratorului trebuie să se demonstreze în concret legătura de cauzalitate între faptele ilicite și starea de insolvabilitate a debitorului principal/societate. În acest context, în reglementarea art. 25 alin. (2) din Codul de procedură fiscală, răspunderea administratorilor/asociaților nu devine automat operantă în toate cazurile când pasivul social sau o parte a acestuia nu poate fi acoperit, ci numai atunci când se face dovada că administratorii/asociații au cauzat starea de insolvabilitate a societății prin săvârșirea culpabilă a vreuneia dintre faptele expres și limitativ enumerate la art. 25 alin. (2) lit. a)-e), iar prejudiciul a rezultat direct din fapta/faptele culpabilă/e săvârșită/e, respectiv săvârșirea acestor fapte să fi determinat ajungerea persoanei juridice în stare de insolvabilitate. Prin dispozițiile art. 25 alin. (2) lit. d) din Codul de procedură fiscală nu este instituită o prezumție legală de răspundere, ci s-a prevăzut doar posibilitatea atragerii răspunderii, în baza dovezilor care să conducă la concluzia că, prin faptele enumerate de lege, s-a provocat/cauzat ajungerea societății/debitorului în stare de insolvabilitate. În cazul răspunderii reglementate de norma fiscală vinovăția administratorului trebuie să existe și trebuie dovedită, împreună cu îndeplinirea celorlalte condiții cerute pentru antrenarea răspunderii civile delictuale, culpa administratorului nefiind prezumată în temeiul art. 1082 C. civ., aplicabil doar răspunderii contractuale. Principiul prezumării bunei credințe, consacrat de art. 14 din C. civ., având drept corolar faptul că cel care dorește răsturnarea acestei prezumții legale și relative are sarcina de a dovedi reaua-credință, este aplicabil și în materie fiscală, fiind consacrat inclusiv prin normă specială de art. 12 din Codul de procedură fiscală, astfel că buna credință a contribuabilului se prezumă până când organul fiscal dovedește contrariul. Prin urmare, reaua credință trebuie nu doar afirmată, ci și dovedită. Din textul art. 25 alin. (2) din Codul de procedură fiscală reiese că, pentru atragerea răspunderii solidare a administratorului, faptele ilicite trebuie săvârșite cu rea credință, astfel că vinovăția administratorului trebuie să îmbrace forma intenției directe, prin săvârșirea cu rea-credință a faptelor prevăzute de art. 25 alin. (2) din Codul Procedură Fiscală. Simpla prezumție că insolvabilitatea firmei s-a produs ca urmare a conduitei administratorului, fără ca aceasta să fie concretizată în acțiuni/inacțiuni specifice, nu reprezintă o dovadă a relei-credințe, câtă vreme nu se probează, prin mijloace de probă, că administratorul a acționat cu rea-credință și în scopul de a produce insolvabilitatea firmei. Politicile manageriale deficitare sau deciziile inadecvate pentru evoluția financiară a societății nu pot fi asimilate relei-credințe. În cauză, organul fiscal susține reaua-credință pe care o prezumă din chiar săvârșirea faptelor ilicite expres prevăzute de lege și raportat exclusiv la cuantumul creanței, precum și față de neîndeplinirea planului de redresare. Cu privire la obligația prevăzută la art. 25 alin. (2) lit. d) din Codul de procedură fiscală, împrejurarea că obligațiile fiscale nu au fost achitate nu este de natură a dovedi reaua-credință a intimatului, organul fiscal stabilind îndeplinirea exigențelor legii în baza unei prezumții nesusținute de normele juridice potrivit căreia neachitarea sau nedeclararea obligațiilor fiscale este întotdeauna făcută cu rea-credință. Persistența unor obligații fiscale de plată nu este suficientă pentru angajarea răspunderii, organul fiscal având sarcina de a identifica precis manoperele neconforme imputabile administratorului și să dovedească modalitatea concretă, actul fraudulos prin care acesta a provocat starea de insolvabilitate a societății. Prin urmare, Înalta Curte constată că sentința recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinței prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.