ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4011/2022

Ședința publică din data de 16 septembrie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1 Cererea de chemare în judecată

Prin cererea adresată Curții de Apel Constanța – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, la data de 14.11.2019, reclamanta A. S.R.L. - prin lichidator judiciar B., în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, a solicitat ca prin hotărâre judecătorească să se dispună:

- anularea adresei nr. A-SLP 2227/08.09.2019 emisă de Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, prin care a fost respinsă cererea sa privind reluarea procedurii administrative de soluționare a contestației formulate de societatea A. S.R.L. împotriva deciziei de impunere privind obligațiile fiscale principale aferente diferențelor bazelor de impozitare stabilite în cadrul inspecției fiscale la persoane juridice nr. x/27.02.2017 emisă de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Tulcea și împotriva deciziei referitoare la obligațiile fiscale accesorii reprezentând dobânzi și penalități de întârziere nr. 52/29.03.2017 emisă de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Tulcea;

- anularea adresei nr. x/03.10.2019, prin care a fost respinsă plângerea prealabilă pe care a formulat-o împotriva refuzului nejustificat de soluționare a cererii sale privind reluarea procedurii administrative de soluționare a contestației formulate de societatea A. S.R.L. împotriva actelor administrative anterior arătate;

- obligarea pârâtei la reluarea procedurii administrative de soluționare a contestației formulate de societatea A. S.R.L. împotriva deciziei de impunere privind obligațiile fiscale principale aferente diferențelor bazelor de impozitare stabilite în cadrul inspecției fiscale la persoane juridice nr. x/27.02.2017 emisa de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Tulcea și, implicit, împotriva raportului de inspecție fiscală nr. x/27.02.2017, precum și împotriva deciziei referitoare la obligațiile fiscale accesorii reprezentând dobânzi și penalități de întârziere nr. 52/29.03.2017 emisă de Direcția Generală Regionala a Finanțelor Publice Galați - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Tulcea;

- obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

1.2. Hotărârile primei instanțe

Prin încheierea de ședință din 25 mai 2020, Curtea de Apel Constanța – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune și excepția inadmisibilității capetelor de cerere care vizau anularea adresei nr. A-SLP 2227/08.09.2019 și a adresei nr. x/03.10.2019 emise de ANAF-DGSC.

Prin sentința civilă nr. 151/2020 din 2 noiembrie 2020, Curtea de Apel Constanța – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis cererea promovată în contencios administrativ și fiscal de reclamanta A. S.R.L. - prin lichidator judiciar B., în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor.

A dispus obligarea pârâtei la reluarea procedurii administrative de soluționare a contestației formulate de societatea A. S.R.L. împotriva deciziei de impunere privind obligații fiscale principale nr. F-TL 52/27.02.2017 emisă de DGRFP Galați – AJFP Tulcea și împotriva deciziei privind obligații fiscale accesorii nr. 52/29.03.2017 emisă de DGRFP Galați – AJFP Tulcea.

1.3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva încheierii din 20 mai 2020 și a sentinței civile nr. 151/2020 din 2 noiembrie 2020 pronunțate de Curtea de Apel Constanța – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a formulat recurs pârâtul Ministerul Finanțelor – Direcția Generală de soluționare a contestațiilor, criticându-le pentru nelegalitate și netemeinicie, din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 8 din C. proc. civ.

Criticile de nelegalitate subsumate motivului de casare invocat sunt, în esență, următoarele:

- În mod greșit, instanța de fond a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, fără a ține cont de dispozițiile exprese și imperative ale art. 281 din Codul de procedură fiscală raportate la cele ale art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ. Arată că, în raport de art. 281 din Legea nr. 207/2015, deciziile emise în soluționarea contestațiilor împreună cu actele administrative fiscale la care se referă pot fi atacate de către contestator sau de către persoanele introduse în procedura de soluționare a contestației, la instanța judecătorească de contencios administrativ competentă, în condițiile legii.

Prevederile legii fiscale fac trimitere, asadar, la dispozitiile legii contenciosului - respectiv art. 11 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 554/2004, potrivit căruia cererile prin care se solicită anularea unui act administrativ individual, a unui contract administrativ, recunoașterea dreptului pretins și repararea pagubei cauzate se pot introduce în termen de 6 luni de la data comunicării răspunsului la plângerea prealabilă.

Deși intimata nu solicită anularea Deciziei nr. 340/28.09.2017 prin care ANAFDGSC a dispus suspendarea soluționării contestației, este evident că, prin acțiunea de față tinde la realizarea aceluiași drept.

Mai mult, obligarea ANAF-DGSC la reluarea soluționării contestației nu poate fi dispusă decât în ipoteza anulării deciziei prin care a fost suspendata soluționarea contestației societății.

Astfel, toate susținerile intimatei, în sensul că în cauză nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 277 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 207/2015, sunt prescrise și trebuie respinse de instanță, ca atare, întrucât, în situația în care societatea considera că măsura dispusă prin Decizia nr. 340/28.09.2017 nu era legală, aceasta putea fi atacată în termen de 6 luni de la comunicare la instanța de contencios administrativ competentă, așa cum se menționează și în dispozitivul deciziei de soluționare.

Așadar, contrar reținerilor instanței de fond, vă rugăm să observați că intimata a formulat prezenta cerere de chemare în judecată cu depășirea termenului de 6 luni prevăzut de legea contenciosului, termen imperativ, de decădere.

- În mod greșit, prin încheierea pronunțată la data de 25 mai 2020, instanța de fond a respins excepția inadmisibilității raportat la capetele de cerere ce vizează anularea adresei nr. x/08.09.2019 și a adresei nr. x/03.102019 emise de ANAF-DGSC.

Susține recurentul că adresele atacate nu reprezintă acte administrative, în sensul dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, deoarece nu dau naștere, nu modifică și nu sting raporturi juridice și astfel, nu pot fi atacate în contencios administrativ.

Contrar reținerilor instanței de fond, recurentul susține că adresele atacate reprezintă răspunsul ANAF-DGSC la solicitările intimatei.

Ca urmare a susținerilor intimatei, instanța de fond a calificat greșit cererea societății ca fiind plângere prealabilă, întrucât procedura de soluționare a contestațiilor fiscale este reglementată de Codul de procedură fiscală și nu de legea contenciosului administrativ.

Prin adresa nr. x/03.10.2019 ANAF-DGSC răspunde societății la "plângerea prealabilă" în sensul că reluarea soluționarii contestației administrative nu poate avea loc fără înscrisurile care atestă încetarea motivului care a determinat suspendarea soluționării.

În plus, în adresa de răspuns se mai arată că, în raport de prevederile art. 272 alin. (1) și alin. (5) din Legea nr. 207/2015, ANAF-DGSC nu are competența de a soluționa o plângere prealabilă întemeiată pe legea contenciosului.

În concluzie, în considerarea motivelor de fapt și de drept expuse, solicită recurentul să se admită excepția inadmisibilității, astfel cum a fost invocată și argumentată.

- În ceea ce privește soluția pronunțată asupra fondului cauzei, prin sentința civilă nr. 151 din 2 noiembrie 2020, recurentul-pârât susține că instanța de fond a interpretat, în mod greșit, prevederile art. art. 277 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările și completările ulterioare, potrivit cărora, organul de soluționare a contestației poate suspenda prin decizie motivată soluționarea cauzei atunci când, în speță, există indicii cu privire la săvârșirea unei infracțiuni în legătură cu mijloacele de probă privind stabilirea bazei de impozitare și care are o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează să fie dată în procedura administrativă.

Contrar reținerilor instanței de fond, învederează recurentul că organele administrative nu se pot pronunța pe fondul cauzei înainte de a se finaliza soluționarea laturii penale, având în vedere faptul că organele de inspecție fiscală au constatat că A. S.R.L. a înregistrat în evidența contabilă cheltuieli reprezentând servicii de publicitate, reclamă, transport, promovare branduri, pază umană, cheltuieli cu amortizarea altor imobilizari necorporale, în baza unor facturi emise de C. S.R.L., D. S.R.L., E. S.R.L., F. S.R.L.,G. S.R.L., H. S.R.L. I. S.R.L., J. S.R.L. și K. S.R.L., care au avut un comportament permanent de societate tip fantomă.

Susține recurentul că, din analiza întregii documentații depuse la dosarul cauzei, Curtea de Apel Constanta avea toate elementele necesare din care să rețină că rezultă suspiciuni de savârsire a unor infracțiuni, suspiciuni care sunt suficiente pentru pronunțarea suspendării soluționării pe fond a contestatiei formulate de intimată.

Mai mult decât atât, contrar reținerilor instanței de fond, aspectele asupra cărora organul de soluționare a fost învestit să se pronunțe, fac obiectul verificării organelor de urmărire penală, aspecte care ridică problema realității unor operațiunilor derulate de intimata.

În esență, instanța de fond și-a motivat decizia de obligare a instituției pârâte de a soluționa pe fond contestația formulată împotriva deciziei de impunere atacată, in mod eronat, pe considerentul că este afectat major patrimoniul societății, care se află deja în procedura de insolvență.

O astfel de motivare este neîntemeiată, tinand cont de faptul că soluția organelor penale este opozabilă organelor competente pentru soluționarea contestației.

Condiția impusă de textul de lege se refera la faptul ca aceste infracțiuni pentru care s-a formulat sesizarea penală să aibă o inrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează să fie dată în procedura administrativă, condiție ce este îndeplinită în speță.

Interdependenta constă în faptul că, în cauză, se ridică problema realității operațiunilor desfășurate, având în vedere că, în urma controalelor efectuate de autoritățile fiscale au fost descoperite anumite elemente care conduc la suspiciunea de fraudă.

Contrar reținerilor instanței de fond, subliniază recurentul faptul că aspectele asupra cărora organul de soluționare a fost învestit să se pronunțe fac obiectul verificării organelor de urmărire penală, aspecte care ridică problema realității unor operațiunilor derulate de contestatoare.

Totodată, contrar reținerilor instanței de fond privitor la aplicabilitatea dispozițiilor art. 277 din Legea nr. 207/2017 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările și completările ulterioare, în temeiul căruia a fost suspendată soluționarea cauzei până la soluționarea definitivă a laturii penale, precizează recurentul că, potrivit principiului de drept "actus interpretandus est potius ut valeat quam pereat" legea trebuie interpretată în sensul aplicării ei, iar nu în sensul neaplicării, coroborat cu considerațiile doctrinei și literaturii juridice, justa înțelegere a prevederilor legale mai sus invocate trimite la concluzia că decizia privind suspendarea cauzei se impune a fi luată de câte ori este vădit că soluționarea laturii penale a cauzei are o înrâurire hotărâtoare asupra dezlegării pricinii, suspendarea soluționării având natura de a preîntâmpina emiterea unor hotărâri contradictorii.

Mai mult decât atât, în mod eronat, instanța de fond reține că reclamantei "i se încalcă reclamantei liberul acces la o instanță de judecată", în condițiile în care reclamanta a avut deschisă calea formulării unei cereri de chemare în judecată prin care să se solicite anularea Deciziei nr. 340/28.09.2017, însă nu a înteles să își exercite acest drept.

În același sens sunt și considerentele ICCJ exprimate prin Decizia nr. 3730/2017 în dosar nr. x/2015 care s-au raportat la hotărârea CEDO din cauza Lungu c. României. Prin această hotărâre a fost sanctionată existența, cu privire la aceleași fapte, a două proceduri, una penală și una administrativă, derulate în paralel care au condus la soluții contrare, încălcându-se principiul securitătii juridice.

1.4 Apărările formulate în cauză

Intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței atacate ca fiind legală și temeinică.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra cererii de recurs

Analizând cererea de recurs, prin prisma criticilor formulate, prin raportare la ansamblul probatoriu administrat în cauză precum și la dispozițiile legale incidente speței, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru argumentele expuse în cele ce urmează.

- Recursul formulat împotriva încheierii de ședință din 25 mai 2020, vizează respingerea greșită de către instanța de fond a excepției prescripției dreptului material la acțiune și excepția inadmisibilității primelor două capete de cerere vizând anularea adresei nr. x/08.09.2019 și a adresei nr. x/03.102019 emise de ANAF-DGSC.

Înalta Curte, în raport de motivele de fapt și de drept pe care s-a întemeiat demersul judiciar al societății reclamante, constată că, în mod corect, instanța de fond a calificat obiectul acțiunii ca fiind constatarea refuzului nejustificat al autorității pârâte de a relua soluționarea contestației administrativ - fiscale formulată de societate împotriva unor decizii de impunere emise în sarcina acesteia, procedura soluționării fiind suspendată până la pronunțarea organelor de cercetare penală asupra sesizării penale formulate de organul fiscal împotriva societății și a asociatului acesteia.

În acest context, Înalta Curte reține că, în speță, societatea nu și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile Codului de procedură fiscală, potrivit cărora avea dreptul, cu respectarea termenelor procedurale fiscale, să solicite instanței anularea deciziei de suspendare a soluționării contestației administrative, ci pretențiile s-au circumscris Legii nr. 554/2004, în sensul că s-a invocat refuzul nejustificat al autorității pârâte de a relua procedura de soluționare a contestației administrativ-fiscale, în condițiile art. 277 alin. (3) din Codul de procedură fiscală, pentru încetarea motivului pentru care s-a dispus suspendarea.

Prin urmare, raportat la data demersurilor efectuate, în prealabil, de către societate, în vederea reluării procedurii de soluționare a contestației și la data exprimării refuzului nejustificat prin cele două adrese menționate în petitul acțiunii, în mod corect, instanța de fond a respins excepția prescripției, având în vedere termenul de 6 luni prevăzut de art. 111 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004.

În ceea ce privește excepția inadmisibilității capetelor de cerere privind anularea adresei nr. x/08.09.2019 și a adresei nr. x/03.102019 emise de ANAF-DGSC, Înalta Curte, în acord cu instanța de fond, constată că acestea reprezintă actele prin care s-a exprimat explicit refuzul nejustificat al autorității, ca act administrativ asimilat, astfel încât nu aceste petite reprezintă, în fapt, obiectul concret al pretențiilor deduse judecății, o constatare a inadmisibilității fiind lipsită de eficacitate juridică, atâta vreme cât cele două adrese trebuiau examinate prin prisma conținutului lor care relevă motivarea dată de organul fiscal refuzului de a relua procedura de soluționare, refuz apreciat ca nejustificat de societatea reclamantă.

În concluzie criticile de nelegalitate care vizează încheierea de ședință din 25 mai 2020 pronunțată de instanța de fond sunt nefondate, excepțiile fiind respinse cu aplicarea corectă a dispozițiilor Legii contenciosului administrativ.

Recursul formulat împotriva sentinței civile nr. 151 din 2 noiembrie 2020

Fără a relua situația de fapt ce a stat la baza raportului juridic litigios, corect stabilită și reținută de către instanța de fond, Înalta Curte constată că solicitarea societății intimate de reluare a procedurii soluționării contestației administrativ -fiscale, are ca temei legal dispozițiile art. 277 alin. (3) din Codul de procedură fiscală, care impun organului fiscal să procedeze la reluarea soluționării recursului administrativ, dacă motivul suspendării a încetat.

Prin urmare, în prezenta speță, instanța de contencios administrativ a fost învestită să dezlege chestiunea dacă, refuzul organului fiscal de a relua procedura de soluționare a contestației administrative este unul justificat sau manifestat cu exces de putere.

Din această perspectivă, în mod corect, instanța de fond nu și-a întemeiat, în mod direct, raționamentul juridic pe îndeplinirea cerințelor prevăzute de art. 277 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură fiscală, temei legal care a stat la baza emiterii Deciziei nr. 340/28.09.2017 emisă de Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, prin care s-a dispus suspendarea soluționarii contestațiilor formulate de A. S.R.L. (necontestată pe cale judiciară de către societate), ci a analizat dacă mai subzistă temeiurile pentru care s-a dispus suspendarea.

De altfel, chiar în finalul Deciziei nr. 340/28.09.2017 se menționează că soluționarea contestației va fi reluată "la data la care motivul care a determinat suspendarea a încetat în condițiile legii, în conformitate cu dispozițiile legale prezentate in motivarea prezentei decizii".

Din economia dispozițiilor art. 277 din Legea nr. 207/2015, rezultă că acele condiții prevăzute de lege pentru suspendarea soluționării contestației administrative trebuie întrunite nu numai la momentul la care s-a dispus măsura suspendării, dar și pe tot parcursul acesteia, astfel că, în pofida susțineritor recurentei, la momentul primirii cererii privind reluarea soluționării contestației, aceasta avea obligația de a verifica dacă mai erau sau nu îndeplinite cerințele art. 277 din Legea nr. 207/2015, neatacarea deciziei prin care s-a dispus suspendarea neavând nicio relevanță din aceasta perspectivă.

De subliniat este faptul că și în cazul soluționării unei cereri privind reluarea procedurii de soluționare a contestației administrative, organul fiscal și, ulterior instanța de judecată, trebuie să efectueze o examinare, în concret, a subzistenței temeiului pentru care s-a dispus suspendarea, în cazul din speță, art. 277 alin. (1) lit. a) Codul de procedură fiscală, în sensul existenței în continuare a "înrâuririi hotărâtoare" pe care ar putea-o avea soluția penală ce urmează a fi dată în urma sesizării formulate de organul fiscal cu privire la indiciile săvârșirii unei infracțiuni.

În acest sens, în jurisprudența sa în materie, Înalta Curte a reținut că instanța de contencios administrativ, poate evalua măsura administrativă a suspendării soluționării contestației administrative, inclusiv în ceea ce privește exercitarea dreptului de apreciere al autorității fiscale prin raportare la definiția excesului de putere, cuprinsă în art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004, a proporționalității și a celorlalte exigențe ale dreptului la o bună administrare pentru că, în caz contrar, s-ar accepta incidența art. 277 alin. (1) lit. a) Codul de procedură fiscală în cazul oricărui demers formal de sesizare a organelor penale, cu consecința amânării nepermise a soluției în procedura administrativă (Decizia nr. 1892/2014 a ÎCCJ-SCAF).

Este adevărat că art. 277 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură fiscală conferă organului de soluționare a contestației administrative un drept de apreciere asupra oportunității menținerii măsurii de suspendare aflate în discuție, dar această apreciere nu trebuie făcută în condiții care să pună sub semnul întrebării buna credință a organului fiscal în relația cu contribuabilul.

În condițiile în care controlul derulat de organul fiscal a oferit anumite elemente factuale apreciate ca fiind de natură a contura fictivitatea operațiunilor economice derulate de recurentă, respectiv a procedat la stabilirea obligațiilor fiscale suplimentare în sarcina acesteia, printr-un act administrativ-fiscal ce constituie titlu de creanță, nu se poate accepta că organul de soluționare a contestației ar fi în imposibilitate să se pronunțe asupra contestației administrative a contribuabilului cu argumentul că ar fi necesar ca, în prealabil, să se stabilească existența sau nu a unei infracțiuni, fiind în măsură să verifice aplicarea prevederilor speciale cuprinse în art. 11 alin. (1) din Codul fiscal.

În raport de aceste considerații de ordin teoretic, Înalta Curte reține că, în cazul concret din speță, din înscrisurile depuse la dosarul cauzei, rezultă că instanța de fond a constatat corect că refuzul pârâtei de a nu proceda la soluționarea cererii reclamantei privind reluarea procedurii administrative de soluționare a contestațiilor pe care le-a formulat, este unul nejustificat, în condițiile în care, pe de o parte, dosarul penal nr. x/2013 nu s-a constituit ca urmare a sesizării făcute de organele fiscale, sesizarea autorității recurente nr. 365705/27.03.2017 fiind doar înregistrată la dosarul penal preconstituit, iar din raportul de inspecție fiscală rezultă că organul fiscal a analizat și alte raporturi comerciale derulate de A. cu alte societăți, în afara celor care fac obiectul cercetărilor penale, iar, pe de altă parte, că pârâta avea obligația de a verifica dacă motivul suspendării mai subzista, având în vedere perioada mare de timp care trecuse de la măsura suspendării, criticile aduse, de recurentul pârât, sub acest aspect, neputând fi primite.

Relevant pentru dezlegarea raportului juridic litigios este și faptul că, în justificarea menținerii suspendării soluționarii contestației, nu s-a arătat care este infracțiunea pentru a cărei pretinsă săvârșire a fost sesizat organul de urmărire penală, nu s-a arătat daca aceasta este o infracțiune de prejudiciu sau numai o infracțiune de pericol, nu se mentionează dacă, alăturat acțiunii penale, s-a exercitat sau nu acțiunea civilă, iar, in caz afirmativ, care este obiectul acesteia și nu s-a precizat, în concret, daca la acest moment a fost sau nu dispusă începerea urmăririi penale.

Din aceasta perspectivă, se impune a fi subliniat că, potrivit adresei din data de 21.10.2020, Parchetul de pe lânga Curtea de Apel Constanța a comunicat instanței doar faptul ca sesizarea formulata de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Tulcea nr. 365705/27.03.2017 se află înregistrată în dosarul penal nr. x/2013 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Constanța, în cauza privind pe suspectul L. si societatea A. S.R.L., fiind efectuate cercetări sub aspectul săvârșirii infractiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, mentionându-se, totodată, existența și a unui alt dosar penal nr. x/2018, dosar penal ce privește exclusiv pe inculpații L. și M., dar care nu are nicio legatură cu societatea A. S.R.L..

În aceste condiții, având în vedere că, deși sesizarea penală a fost formulată în anul 2017, până la momentul formulării cererii de reluare a soluționării contestațiilor administrative, cercetările efectuate nu au fost de natură a conduce la începerea urmăririi penale împotriva societății A. S.R.L., la dosarul cauzei nefiind depusa vreo dovada in acest sens.

Aspectele anterior menționate s-ar fi impus însă a fi verificate de chiar organul de soluționare a contestațiilor, organ care a apreciat că, și la acest moment, ar subzista măsura suspendării dispusă în urmă cu mai bine de 6 ani, în lipsa vreunui argument si vreunei dovezi concrete în acest sens.

Or, astfel cum s-a menționat anterior, ceea ce trebuie analizat în prezenta cauză este chiar exercitarea dreptului de apreciere al autorității fiscale prin raportare la definiția excesului de putere, în sensul conferit acestei noțiuni de art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004, a proporționalității și a celorlalte exigențe ale dreptului la o bună administrare.

O interpretare contrară ar însemna că, în raport de dispozițiile art. 277 din Legea nr. 207/2015, organele de control fiscal ar avea posibilitatatea de a amâna nejustificat și pentru orice perioadă de timp pronunțarea unei soluții în cadrul procedurii administrative de contestare a actelor administrativ fiscale.

Or, în spetă, nici cu ocazia soluționarii cererii societății de reluare a procedurii de soluționare a contestației, nici pe parcursul judecații în fond și nici în cuprinsul motivelor de recurs, nu au fost indicate motivele pentru care organul fiscal a apreciat ca măsura dispusă ar fi justificată și la acest moment și nici argumentele pentru care se consideră că, și în prezent, ar exista o înrâurire hotărâtoare pe care soluția în procesul penal ar avea-o în procedura de soluționare a contestației administrative, aceasta cu atât mai mult cu cât, astfel cum judicios a reținut judecătorul fondului, aspectele ce se impun a fi analizate în cadrul contestațiilor administrative a căror soluționare a fost suspendată sunt excedentare celor ce fac obiectul dosarului penal arătat.

În speță, suspendarea procedurii de soluționare a contestației administrativ-fiscale este de natură a amâna pe o perioadă semnificativă de timp accesul la justiție al societății intimate, având în vedere că, de mai bine de 6 ani, nu există date sau informații cu privire la modalitatea de soluționare a sesizării penale.

Consecința este amânarea soluționării contestației administrative o perioadă de timp nerezonabilă, așa încât Înalta Curte reține că circumstanțele concrete ale cauzei sunt de natură a confirma soluția pronunțată de instanța de fond.

Așa fiind, pentru a se asigura un just echilibru între interesul public pe care îl exprimă organul fiscal și interesul privat al contribuabilului de a-și vedea clarificată situația fiscală, Înalta Curte consideră că se impune respingerea recursului, cu consecința menținerii soluției de obligare a organului competent să reia procedura administrativă și să se pronunțe asupra fondului contestațiilor administrativ-fiscale, reținându-se că la momentul actual nu există o hotărâre definitivă a instanței penale, care să determine respectarea principiului non bis in idem.

În concluzie, Înalta Curte constată că încheierea din 25 mai 2020 și sentința instanței de fond sunt apărate de orice critică de nelegalitate ce s-ar putea subsuma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 8 din C. proc. civ., soluția pronunțată fiind legală și temeinică.

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul – pârât Ministerul Finanțelor – Direcția Generală de soluționare a contestațiilor împotriva încheierii din data de 25 mai 2020 și a sentinței civile nr. 151/2020 din 2 noiembrie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Constanța – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 16 septembrie 2022.