ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1255/2025

Obiectul cauzei Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Brăila la data de 21.09.2021, sub nr. x/2021, și declinată în favoarea Tribunalului Argeș, reclamanta U.A.T. Orașul Topoloveni, prin Primar, în contradictoriu cu pârâta S.C. A. S.R.L. a solicitat ca, instanța, prin hotărârea ce o va pronunța, să o oblige pe aceasta să emită factura storno pentru suma de 19264,28 RON, fără TVA, reprezentând contravaloarea serviciilor aferente lucrărilor neexecutate. În drept, reclamanta a invocat dispozițiile art. 1170, 1270 1272, 1516, 1528 C. civ., art. 906 C. proc. civ., art. 330 alin. (1) lit. b) Codul fiscal. Prin sentința civilă nr. 3404/30.05.2022, Judecătoria Brăila a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Argeș, secția civilă.

Hotărârea pronunțată de prima instanță Prin sentința civilă nr. 627 din 13 decembrie 2022, Tribunalul Argeș, secția civilă, a respins acțiunea formulată de către Unitatea Administrativ Teritorială Toploloveni, ca nefondată. A admis cererea reconvențională formulată de către S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu Unitatea Administrativ Teritorială Toploloveni. A obligat reclamanta-pârâtă să plătească pârâtei-reclamantă suma de 30.047,50 RON, contravaloare servicii prestate și neachitate, la care se adaugă penalități de întârziere de 0,10% pe zi de întârziere de la data scadenței facturilor și până la plata efectivă. A obligat aceeași reclamantă-pârâtă să plătească și suma de 1506,42 RON, cheltuieli de judecată. Împotriva sentinței, în termen, a formulat apel reclamanta U.A.T. Oraș Topoloveni, prin primar, apelul fiind înregistrat pe rolul Curții de Apel Pitești, secția I civilă, la data de 8.02.2023, sub același număr.

Decizia pronunțată în apel Prin încheierea din data de 30.05.2023, secția I civilă a Curții de Apel Pitești a invocat din oficiu excepția necompetenței funcționale a acestei secții, excepție pe care a admis-o și a declinat competența de soluționare a apelului în favoarea secției a II-a civile, de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel Pitești. Prin încheierea din 14.09.2023 în dosarul nr. x/2021, Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis excepția de necompetență materială procesuală a acestei secții și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea secției I civile. Constatându-se ivit conflictul negativ de competență, s-a dispus suspendarea judecării cauzei și a fost trimis dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea soluționării conflictului de competență. Prin decizia nr. 2462/21.11.2023, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Pitești, secția I civilă. Dosarul a fost reînregistrat pe rolul Curții de Apel Pitești, secția I civilă la data de 29.02.2024 sub nr. x/2021**. Prin decizia nr. 4620 din 5 noiembrie 2024, Curtea de Apel Pitești, secția I civilă, în complet de divergență, cu majoritate, a admis apelul formulat de reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Oraș Topoloveni, prin Primar împotriva sentinței civile nr. 627/13 decembrie 2022, pronunțată de Tribunalul Argeș în dosarul nr. x/2021, intimată fiind pârâta S.C A. S.R.L. A schimbat în parte sentința, în sensul admiterii în parte a cererii reconvenționale, cu consecința obligării reclamantei pârâte la plata sumei de 22.924,5 RON, în loc de 30.047,50 RON. A menținut în rest sentința.

Recursul exercitat în cauză Împotriva deciziei civile nr. 4620/2024, pronunțate de Curtea de Apel Pitești, secția I civilă, în complet de divergență, la data de 5 noiembrie 2024, în dosarul nr. x/2021, a declarat recurs reclamanta UAT Oraș Topoloveni, prin Primar. Recurenta a arătat că, prin hotărârea atacată, s-a admis în parte apelul formulat de acesta împotriva sentinței civile nr. 627 din 13 decembrie 2022, în sensul schimbării în parte a sentinței apelate, prin admiterea în parte a cererii reconvenționale formulate de pârâta S.C. A. S.R.L. și obligarea recurentului la plata sumei de 22.924,5 RON, în loc de suma de 30.047,50 RON, menținându-se în rest dispozițiile sentinței. S-a menționat că, în completul de divergență, doamna președintă a completului de apel, judecător B., a exprimat opinie separată, în sensul admiterii apelului formulat de UAT Oraș Topoloveni, schimbării sentinței apelate, admiterii în parte a acțiunii și respingerii cererii reconvenționale formulate de pârâta S.C. A. S.R.L. privind obligarea recurentului la plata sumei de 30.047,50 RON și a obligării la emiterea facturii de storno. Recurenta a arătat că opinia majoritară a completului nu a ținut seama de întreg materialul probator administrat și de toate susținerile formulate, motiv pentru care se raliază opiniei separate, ce a avut în vedere toate apărările părții și a constatat nelegalitatea hotărârii de fond și lipsa caracterului datorat al sumelor reținute în sarcina sa. De asemenea, a mai invocat că, în raport de criticile formulate în apel, în motivele de apel, precum și în concluziile scrise depuse la dosar, opinia separată exprimă în mod just că hotărârea de fond a fost nelegală, iar sumele stabilite ca datorate de către reclamant sunt nejustificate și nereale. Astfel, recurenta a solicitat Înaltei Curți ca, analizând decizia atacată prin prisma dispozițiilor art. 483-488 C. proc. civ., să admită recursul, să caseze hotărârea atacată și să trimită cauza spre rejudecare instanței competente. Totodată, recurenta a arătat că, așa cum rezultă și din opinia separată, probatoriul administrat în cauză demonstrează culpa contractuală a prestatorului serviciilor de supraveghere. De asemenea, a susținut că, în procedura prevăzută de art. 399 alin. (2) C. proc. civ., completul de apel a dispus administrarea de noi dovezi și suplimentarea probatoriului cu înscrisuri referitoare la oferta de licitație privind achiziția serviciilor de supraveghere de șantier, exclusiv în privința modului de fundamentare a prețului contractului, respectiv oferta de achiziție, pentru verificarea elementelor componente ale ofertei din perspectiva prețului. Recurenta a arătat că instanța de apel a verificat toate documentele depuse pentru suplimentarea probatoriului referitor la fundamentarea prețului rezultat din procedura de achiziție simplificată, însă, contrar susținerilor intimatei, potrivit cărora contractul ar fi avut o valoare globală, trebuie să se țină seama de fundamentarea economică a prețului, de modul de urmărire financiară a acestuia și de elementele care îl compun. Totodată, recurenta a solicitat să se rețină, în motivarea recursului, incidența răspunderii contractuale a intimatei, întrucât aceasta nu a urmărit îndeaproape desfășurarea lucrărilor, nu a asigurat prezența efectivă în șantier, iar serviciile de supraveghere prestate prin cei doi diriginți de șantier au fost deficitare și necorespunzătoare. Această conduită a condus la lipsa unei supravegheri corespunzătoare a calității lucrărilor executantului și la imposibilitatea remedierii deficiențelor în timp util, generând riscul real de compromitere a finalizării contractului și de pierdere a finanțării europene. În continuare, recurenta a precizat că instanța a luat act de faptul că acel contract de execuție nu a fost îndeplinit integral, o parte dintre lucrări fiind abandonate (aspect necontestat de pârâtă) și că, pe baza actelor depuse în probatoriu, diriginții de șantier au semnat notele de renunțare, consemnate în dispozițiile de șantier și în raportul diriginților, asumat prin semnătură și ștampilă. A mai susținut că, așa cum s-a demonstrat și s-a reținut de instanță, presupusele operațiuni de măsurare a suprafețelor pentru care nu s-au mai executat lucrări nu aveau cum să fie efectuate în cadrul contractului de prestare de servicii de dirigentare, întrucât schelele nu se mai aflau pe șantier și, mai mult, aceste suprafețe fuseseră deja determinate cantitativ în cadrul contractului de execuție a lucrărilor. S-a arătat că, în mod corect, prin opinia separată s-a reținut că pârâtul nu poate fi exonerat de răspundere pentru faptul că, anterior recepției și în apropierea finalizării lucrărilor, au fost constatate deficiențe și defecte de execuție, ceea ce a determinat suspendarea lucrărilor. Acest aspect a fost dovedit prin notele de constatare întocmite la fața locului, la solicitarea proprietarilor locuințelor. De asemenea, a criticat soluția instanței de fond pentru reținerea prezumției potrivit căreia, la momentul recepției și al finalizării lucrărilor, nu ar fi putut exista lucrări neexecutate. Recurenta a subliniat că, dimpotrivă, probatoriul administrat demonstrează că diriginții de șantier au semnat notele de renunțare la părți din lucrările contractate inițial, ceea ce a condus la diminuarea valorii finale a lucrărilor achitate executantului. Totodată, recurenta a solicitat a se reține, în motivarea recursului, că în cauză operează răspunderea contractuală a intimatei, întrucât aceasta nu a urmărit îndeaproape desfășurarea lucrărilor, nu a asigurat prezența efectivă în șantier, iar calitatea serviciilor de supraveghere oferite prin cei doi diriginți de șantier a fost deficitară și necorespunzătoare. Această conduită a determinat nesupravegherea calității lucrărilor executantului și imposibilitatea remedierii deficiențelor în timp util, existând riscul real de compromitere a finalizării contractului și de pierdere a finanțării europene. Recurentul a mai arătat că, în opinia separată, s-a reținut corect că acesta a invocat răspunderea contractuală a S.C. A. S.R.L. atât în susținerea acțiunii, cât și ulterior, în motivarea apelului, în concluziile și notele scrise depuse la dosar. S-a făcut trimitere la dispozițiile imperative ale art. 8.5-12 din contractul de servicii nr. x/27.04.2020, potrivit cărora "Prestatorul răspunde conform prevederilor legale în cazul neîndeplinirii obligațiilor prevăzute în prezentul contract și în cazul neasigurării, din culpa sa, a realizării nivelului calitativ al lucrărilor prevăzute în proiect, caiete de sarcini, reglementările tehnice în vigoare și în contract". Recurenta a subliniat că, așa cum s-a probat, inclusiv prin suplimentarea probatoriului, la o parte dintre lucrările contractate inițial s-a renunțat, astfel că nu era posibilă facturarea de servicii pentru lucrări neexecutate. Pe fond, instanța a reținut chiar că nerespectarea termenelor de execuție constituie o formă de neglijență în supravegherea lucrărilor de către pârâtă. Aceste aspecte au fost dovedite prin înscrisurile depuse la dosar, din care rezultă că au existat vicii, defecte și o supraveghere deficitară a execuției lucrărilor, acestea fiind suspendate, iar în timpul execuției și chiar după recepție au fost necesare remedieri și intervenții repetate pentru lucrări nesupravegheate corespunzător. S-a mai arătat că, în considerentele opiniei separate, s-a reținut corect că instanța fondului a omis să observe că pârâta a prestat lucrări de specialitate de dirigenție de șantier, încredințate și plătite de către recurent, iar aceste lucrări de supraveghere trebuiau realizate pe baza competențelor profesionale ale diriginților de șantier. Întrucât pârâta era reprezentantul recurentului în relația contractuală cu executantul, aceasta trebuia cu atât mai mult să depună diligențele necesare pentru respectarea graficelor de execuție și a calității lucrărilor, în concordanță atât cu finanțarea europeană, cât și cu contractul de finanțare. Recurenta a criticat soluția instanței de fond care, în mod greșit, a reținut că recepția lucrărilor sub beneficiul renunțării la o parte din acestea impune plata integrală a contractului de dirigenție de șantier, chiar dacă s-a admis că o parte dintre lucrări nu au fost executate. Singurul argument invocat de instanța fondului pentru a justifica lipsa reducerii valorii contractului proporțional cu valoarea lucrărilor supravegheate a fost inexistența unui act adițional între părți prin care să fie modificate clauzele contractuale. De asemenea, a precizat că tribunalul a omis în mod constant să se pronunțe asupra invocării răspunderii pentru neexecutarea contractului. Astfel, s-a reținut doar că pârâta ar fi refuzat să primească valoarea lucrărilor efectuate și să semneze un act adițional în acest sens, fără a lua în considerare celelalte argumente esențiale pentru care s-a solicitat instanței să constate că sumele pretinse nu sunt datorate. Tribunalul a ignorat obiectul contractului de supraveghere a lucrărilor, respectiv obligația principală a pârâtei de a supraveghea calitatea și graficele de execuție. În acest sens, recurentul a invocat art. 4.1 din contract și art. 2 - definiții, potrivit cărora obligația de supraveghere revenea pârâtei, și nu atribuția de a influența ritmul de execuție. Totodată, a arătat că, potrivit definiției "prețului contractului" din contractul de supraveghere, acesta reprezintă prețul plătibil prestatorului de către achizitor pentru îndeplinirea integrală și corespunzătoare a tuturor obligațiilor asumate prin contract, atât sub aspect calitativ, cât și cantitativ. În justificarea prețului, pe lângă probele depuse de recurent conform documentației de licitație, pârâta însăși a arătat în mod expres că prețul este proporțional cu valoarea contractului de execuție atribuit. Or, voința comună a părților, reflectată în definițiile contractului, a fost aceea ca prețul să fie plătit doar pentru îndeplinirea integrală și corespunzătoare a tuturor obligațiilor asumate, respectiv pentru supravegherea integralității lucrărilor de reabilitare. Instanța de fond nu a verificat proporția lucrărilor nesupravegheate și neexecutate și nici modul în care acestea se reflectă în prețul inițial al contractului.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea formulată, intimata S.C. A. S.R.L. a solicitat admiterea excepției nulității recursului declarat de recurenta UAT Oraș Topoloveni, ca fiind nemotivat, în temeiul art. 486 alin. (1) lit. d) coroborat cu alin. (3) C. proc. civ. și art. 489 alin. (2) C. proc. civ. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea deciziei civile nr. 4620/2024 a Curții de Apel Pitești, cu obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată. Intimata a arătat că relațiile contractuale dintre părți au fost guvernate de contractul de servicii încheiat în anul 2020, având ca obiect supravegherea execuției lucrărilor prin diriginți de șantier, în cadrul unui proiect finanțat din fonduri europene. Prețul contractului a fost unul fix, stabilit independent de volumul lucrărilor executate de antreprenor, iar A. și-a îndeplinit integral obligațiile asumate. Până în luna decembrie 2020, recurentul a achitat facturile emise, însă ulterior a încetat plata, rămânând restante două facturi emise la 21.12.2020 și 29.06.2021, care au făcut obiectul cererii reconvenționale admise de instanțele de fond și de apel. A subliniat că solicitarea recurentei de emitere a unei facturi storno în valoare de 19.264,28 RON este lipsită de temei, întrucât contractul nu prevede un mecanism de ajustare a prețului în funcție de lucrările efectiv executate, iar rolul dirigintelui de șantier se menține chiar și în ipoteza renunțării la anumite lucrări. Verificarea notelor de renunțare și întocmirea documentației aferente constituie activitate efectivă prestată de A.. În plus, recepția lucrărilor, realizată fără obiecțiuni, confirmă îndeplinirea corespunzătoare a obligațiilor contractuale. În drept, intimata a invocat dispozițiile art. 486 alin. (1) lit. d), art. 486 alin. (3) și art. 489 alin. (2) C. proc. civ., arătând că recursul este nul pentru lipsa motivării corespunzătoare, întrucât criticile formulate nu se circumscriu motivelor de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ. și reprezintă doar o reiterare a nemulțumirii recurentului față de soluția instanței de apel. Pe fond, intimata a susținut că recursul este vădit neîntemeiat, întrucât instanțele de fond și de apel au reținut în mod corect și motivat că UAT Topoloveni nu și-a dovedit pretențiile. Invocarea opiniei separate nu poate fundamenta motive de nelegalitate, iar diminuarea volumului lucrărilor executate de antreprenor nu are legătură juridică cu obligațiile prestatorului de dirigenție. De asemenea, refuzul A. de a semna un act adițional pentru reducerea prețului nu poate fi calificat drept neexecutare contractuală, întrucât modificarea clauzelor contractuale se putea realiza numai prin acordul ambelor părți, în scris. Intimata a mai arătat că a emis facturile pentru serviciile efectiv prestate, în conformitate cu rapoartele de activitate, iar neplata acestora atrage obligația de plată a penalităților de întârziere prevăzute expres în contract (art. 9.2), în cuantum de 0,1%/zi de întârziere, clauză întemeiată și pe dispozițiile art. 1535 alin. (1) C. civ. Pentru aceste motive, intimata a solicitat admiterea excepției nulității recursului, iar în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat și obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată A fost depus răspuns la întâmpinare.

Procedura derulată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție: Având în vedere data înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul instanțelor judecătorești (04 august 2022), în cauză sunt aplicabile dispozițiile C. proc. civ., cu modificările aduse prin Legea nr. 310/2018. Constatându-se încheiată procedura de comunicare, în condițiile art. 490 alin. (2) coroborat cu art. 471 1 a alin. (5) și (6) C. proc. civ., a fost fixat termen de judecată la 05 iunie 2025, cu citarea părților, în ședință publică, în vederea soluționării căii de atac, termen la care instanța a rămas în pronunțare asupra recursului. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Analizând cu prioritate excepția inadmisibilității recursului, Înalta Curte constată următoarele: Astfel, se reține că obiectul prezentei cauze îl reprezintă pretențiile formulate de reclamanta Unitatea Administrativ-Teritorială Orașul Topoloveni, prin primar, având ca temei contractul de achiziție publică nr. x din 27 aprilie 2020, contract de servicii depus în copie conformă cu originalul la dosarul instanței de fond, respectiv Judecătoria Brăila. Conform acestui contract, încheiat în baza unei proceduri de achiziție publică desfășurate potrivit dispozițiilor Legii nr. 98/2016 privind achizițiile publice, părțile au convenit prestarea de către S.C. A. S.R.L., în calitate de prestator, a serviciilor de dirigenție de șantier aferente proiectului finanțat din fonduri europene "Eficientizarea energetică a clădirilor rezidențiale aflate în zona Calea x din orașul Topoloveni". Înalta Curte constată că natura juridică a contractului, astfel cum rezultă din clauzele sale, este aceea de contract administrativ de achiziție publică, în sensul art. 3 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 98/2016, întrucât una dintre părți este o autoritate contractantă - U.A.T. Orașul Topoloveni - iar cealaltă este un operator economic privat, selectat în urma unei proceduri de achiziție derulate conform normelor imperative ale acestei legi. Prin urmare, deși drepturile și obligațiile contractuale se analizează, în substanța lor, potrivit dispozițiilor dreptului civil, sub aspect procedural regimul juridic al raportului dintre părți, inclusiv competența instanțelor și căile de atac incidente, este guvernat de legea specială - Legea nr. 101/2016 privind remediile și căile de atac în materia atribuirii contractelor de achiziție publică, a contractelor sectoriale și a concesiunilor de lucrări și servicii. Această lege, în forma aplicabilă la data încheierii contractului (27.04.2020), conține dispozițiile speciale referitoare la soluționarea litigiilor decurgând din executarea contractelor de achiziție publică, reglementate prin art. 53 1 , introdus prin Legea nr. 212/2018, text de lege potrivit căruia: "(1) Litigiile privind executarea, modificarea, denunțarea, rezilierea sau încetarea contractelor de achiziție publică, a contractelor sectoriale ori a acordurilor-cadru se soluționează în primă instanță de tribunalul în a cărui circumscripție teritorială se află sediul autorității contractante.(2) Hotărârile pronunțate de tribunal pot fi atacate cu apel la curtea de apel.(3) Hotărârile pronunțate de curtea de apel sunt definitive." În consecință, deși Legea nr. 98/2016 reglementează cadrul substanțial aplicabil contractelor de achiziții publice (condițiile de atribuire, derularea și validitatea contractelor), dispozițiile de procedură privind competența și căile de atac sunt cele ale Legii nr. 101/2016, care, în calitate de lege specială, prevalează asupra dreptului comun prevăzut de C. proc. civ. De altfel, art. 1 alin. (2) din Legea nr. 101/2016 prevede în mod expres că: "Prezenta lege stabilește măsurile de remediu și căile de atac în materia atribuirii contractelor de achiziție publică, precum și regulile procedurale aplicabile litigiilor apărute în legătură cu executarea acestor contracte." Prin urmare, instanța constată că litigiul de față (izvorât din executarea contractului de achiziție publică) se încadrează în sfera de aplicare a Legii nr. 101/2016, care constituie lex specialis în raport cu Legea nr. 98/2016 și cu dispozițiile C. proc. civ. Aplicarea acestei legi determină, în mod direct, caracterul definitiv al hotărârilor pronunțate în apel, conform art. 53 1 alin. (3) din actul normativ de referință, ceea ce conduce la concluzia că decizia pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția I civilă - este definitivă, iar recursul exercitat împotriva acesteia este inadmisibil. În sprijinul acestei interpretări, Înalta Curte reține că jurisprudența sa constantă (Deciziile nr. 40/18.05.2020, nr. 25/15.11.2021 și nr. 45/19.09.2022) a confirmat că litigiile privind executarea contractelor de achiziție publică intră sub incidența Legii nr. 101/2016, iar deciziile pronunțate în apel în această materie au caracter definitiv. De asemenea, Înalta Curte constată că susținerile recurentei, potrivit cărora prezenta cauză nu ar intra sub incidența Legii nr. 101/2016, ci a Legii nr. 98/2016 privind achizițiile publice, sunt nefondate, pentru considerentele ce urmează. Potrivit art. 3 lit. f) din Legea nr. 101/2016, "prin litigii în materia achizițiilor publice se înțelege inclusiv cele privind executarea, modificarea, rezilierea, denunțarea unilaterală sau încetarea contractelor de achiziție publică ori a acordurilor-cadru". Prin urmare, legiuitorul a stabilit expres că dispozițiile acestei legi se aplică nu numai fazei de atribuire, ci și fazei de executare a contractelor de achiziție publică, având ca scop instituirea unui regim procedural unitar și derogator de la dreptul comun, în considerarea caracterului special al acestor contracte. De asemenea, prin Legea nr. 212/2018 a fost introdus în cuprinsul Legii nr. 101/2016 art. 53 1 , care, în forma aplicabilă la data încheierii contractului din speță (27 aprilie 2020), reglementează competența și căile de atac pentru litigiile ce decurg din executarea contractelor de achiziție publică, consacrând, totodată, caracterul definitiv al hotărârilor pronunțate de curțile de apel în asemenea litigii, legiuitorul stabilind în mod expres că apelul reprezintă singura cale devolutivă de atac, fără posibilitatea exercitării recursului. Susținerea recurentei potrivit căreia Legea nr. 98/2016 ar constitui temeiul procedural al cauzei nu poate fi primită. Această lege reglementează, într-adevăr, regimul substanțial al contractelor de achiziții publice (condițiile de atribuire, derularea procedurii, drepturile și obligațiile părților), însă nu conține norme de competență sau de procedură judiciară referitoare la căile de atac împotriva hotărârilor instanțelor. În aceste condiții, invocarea Legii nr. 98/2016 ca temei procedural este lipsită de suport, întrucât aceasta nu reglementează calea de atac a recursului și nu poate deroga de la prevederile exprese ale Legii nr. 101/2016, lege specială în materia contenciosului achizițiilor publice. Nici argumentul referitor la durata procesului și la complexitatea cauzei (invocate de recurentă pentru a susține că recursul ar constitui "calea legală de atac, dat fiind caracterul excepțional al situației") nu poate fi primit. Regimul căilor de atac nu se determină în funcție de durata sau particularitățile faptice ale litigiului, ci exclusiv în temeiul legii aplicabile. De altfel, potrivit art. 457 alin. (1) și (2) C. proc. civ.."Hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege. Mențiunea inexactă privind calea de atac în dispozitiv nu are niciun efect asupra dreptului de a exercita calea de atac prevăzută de lege." Rezultă că mențiunea eronată inserată în dispozitivul hotărârii de apel ("cu drept de recurs") nu conferă un drept procesual inexistent, legea fiind singura care stabilește căile de atac ce pot fi exercitate împotriva hotărârilor judecătorești. În consecință, susținerile recurentei potrivit cărora în cauză ar fi aplicabil exclusiv cadrul normativ al Legii nr. 98/2016 și că recursul ar constitui o cale legală de atac sunt neîntemeiate, întrucât dispozițiile Legii nr. 101/2016, în vigoare la data încheierii contractului, derogă de la dreptul comun, limitând gradul de jurisdicție la două instanțe - tribunalul și curtea de apel. Prin urmare, recursul exercitat de reclamanta-recurentă este inadmisibil, întrucât a fost formulat împotriva unei hotărâri care, prin efectul legii speciale, nu este susceptibilă de recurs. În temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., având în vedere că recurenta a căzut în pretenții prin promovarea unei căi de atac inadmisibile, Înalta Curte urmează să o oblige pe aceasta la plata către intimata-pârâtă S.C. A. S.R.L. a sumei de 8.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată constând în onorariul avocațial dovedit prin înscrisurile depuse la dosar.