ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1203/2025

Ședința publică din data de 03 iunie 2025

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 București, secția a II-a civilă la 30 martie 2023, sub nr. x/2023, contestatorul Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș a formulat în contradictoriu cu intimata A., contestație la executare și în baza art. 719 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 30 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013 și la art. 7 din O.G. nr. 22/2002 - cerere de suspendare a executării silite până la soluționarea contestației; împotriva executării silite începute de S.C. P..EJ. B. și Asociații în dosarul nr. x/2023, la cererea creditoarei A., pentru recuperarea sumei de 609.494,93 RON, presupus datorată în baza sentinței civile nr. 2408/2020 din 27.10.2020, pronunțată de Tribunalul Dolj în dosarul nr. x/2020; împotriva somației din 22.08.2023, emisă în același dosar execuțional; împotriva încheierii din 22.08.2023 privind stabilirea sumelor datorate; împotriva încheierii din 22.08.2023 privind stabilirea cheltuielilor de executare; împotriva încheierii nr. 16922 din 20.07.2023, pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosarul nr. x/2023.

Prin sentința civilă nr. 5673 din 13 iunie 2024, Judecătoria Sectorului 5 București, secția a II-a civilă a admis excepția necompetenței teritoriale exclusive, invocată de intimată, și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Timișoara.

Pentru a hotărî astfel, raportându-se la dispozițiile art. 651 alin. (1) și art. 112 alin. (1) C. proc. civ., precum și la decizia nr. 20/27.09.2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiției, dată în soluționarea recursului în interesul legii, Judecătoria Sectorului 5 București a apreciat că instanța de executare este Judecătoria Timișoara, instanța care a admis, prin încheierea nr. 16922 din 20 iulie 2023, pronunțată în dosarul nr. x/2023, cererea formulată de creditoarea A. privind încuviințarea executării silite în temeiul titlului executoriu reprezentat de sentința civilă nr. 2408/2020 din 27 octombrie 2020, pronunțată de Tribunalul Dolj în dosarul nr. x/2020, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 3029 din 13 octombrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Craiova.

2.1. Prin sentința civilă nr. 31198 din 11 octombrie 2024, Judecătoria Timișoara, secția I civilă, a admis excepția necompetenței teritoriale exclusive, invocată din oficiu, și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Oradea.

În fundamentarea acestei soluții, față de cele statuate prin decizia nr. 290/2018 a Curții Constituționale, reținând că noțiunea de judecător privită stricto sensu din cuprinsul dispozițiilor art. 127 alin. (1) și (2) C. proc. civ. criticate are un caracter restrictiv și nu corespunde cerințelor de imparțialitate obiectivă a instanțelor, precum și dispoziția din art. 127 alin. (3) C. proc. civ., Judecătoria Timișoara a apreciat că dispozițiile art. 127 alin. (1) sunt aplicabile și în situația în care calitatea de reclamant într-o cauză o are un parchet ce funcționează pe lângă instanța competentă să soluționeze cauză sau pe lângă o instanță superioară acesteia.

Instanța a mai reținut că art. 127 alin. (1) C. proc. civ. sunt de ordine publică, reclamantul având obligația de a sesiza una dintre instanțele arătate în text și instituie un caz de necompetență teritorială absolută a instanței la care își desfășoară activitatea judecătorul/procurorul, în interpretarea lato sensu, iar pe de altă parte prevede o prorogare legală de competență teritorială în favoarea uneia dintre instanțele de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate, reclamantul având alegerea între mai multe instanțe competente.

În prezenta cauză, Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș are calitatea de reclamant (contestator), iar creditorul are calitatea de procuror, iar față de calitatea părților devin incidente dispozițiile art. 127 C. proc. civ., care sunt derogatorii chiar și de la regulile de ordine publică în materie de competență incidente în domeniul executării silite, dat fiind scopul pe care îl urmăresc.

În ceea ce privește Decizia nr. 20/27.09.2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii în dosarul nr. x/2021, instanța a constatat că Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 651 alin. (1), art. 666, art. 712, art. 714 și art. 112 din C. proc. civ., instanța de executare competentă teritorial să soluționeze contestația la executare propriu-zisă formulată de unul dintre debitorii la care se referă titlul executoriu este judecătoria care a încuviințat executarea silită a acelui titlu executoriu, în afara cazurilor în care legea dispune altfel.

Astfel, instanța supremă a stabilit regula potrivit căreia instanța ce a pronunțat încheierea de încuviințare a executării silite este competentă să judece contestația la executare, subliniind faptul că decizia sa nu se aplică în situația în care legea dispune în mod expres altfel.

Or, în litigiul dedus judecății, legea dispune altfel, art. 127 alin. (2) și (3) C. proc. civ. instituind un caz de de necompetență teritorială absolută a Judecătoriei Timișoara raportat la calitatea părților, art. 127 C. proc. civ. având caracter special și derogatoriu, fiind o normă de ordine publică.

De altfel, instanța a apreciat că nu se poate încălca o normă de competență teritorială exclusivă instituită în vederea asigurării aparenței de imparțialitate a instanțelor de judecată, chiar dacă Judecătoria Timișoara a soluționat anterior cererea privind încuviințarea executării silite.

2.2. Prin sentința civilă nr. 1216 din 18 martie 2025, Judecătoria Oradea, secția civilă a admis excepția necompetenței sale teritoriale, invocată din oficiu, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Timișoara a constatat ivit conflictul negativ de competență și a dispus trimiterea dosarului Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea soluționării conflictului de competență.

Astfel, Judecătoria Oradea a reținut că, la solicitarea creditoarei-intimate, procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Timiș, Judecătoria Timișoara a încuviințat executarea silită împotriva debitorului-contestator Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș, prin încheierea nr. 16922 din 20 iulie 2023.

Totodată, a avut în vedere decizia nr. 20/2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, prin care s-a statuat că instanța de executare competentă teritorial să soluționeze contestația la executare propriu-zisă formulată de unul dintre debitorii la care se referă titlul executoriu este judecătoria care a încuviințat executarea silită a acelui titlu executoriu, în afara cazurilor în care legea dispune altfel. În motivarea acestei decizii, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut principiul unicității instanței de executare, care presupune că una și aceeași instanță soluționează atât cererile de încuviințare a executării silite, cât și cererile având ca obiect contestație la executare, precum și orice alte incidente apărute în cursul executării silite.

Acest principiu al unicității instanței de executare impune observarea regulilor de determinare a competenței teritoriale a instanței care încuviințează executarea, cu luarea în considerare a tuturor aspectelor relevante din această perspectivă, inclusiv acela care se circumscrie incidenței art. 127 C. proc. civ., încă din această fază.

Prin urmare, stabilirea instanței competente în vederea soluționării oricăror incidente ce se puteau ivi în procedura de executare silită, inclusiv cu referire la dispozițiile art. 127 C. proc. civ., se putea realiza la momentul învestirii Judecătoriei Timișoara cu soluționarea cererii de încuviințare a executării silite, respectiv odată cu reținerea de către această instanță a competenței de soluționare a cererii în favoarea sa.

II. Înalta Curte, competentă să soluționeze conflictul în conformitate cu dispozițiile art. 135 alin. (1) C. proc. civ., urmează a stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Timișoara, secția I civilă, în considerarea argumentelor ce succed:

Obiectul litigiului cu privire la care s-a ivit conflictul negativ de competență vizează contestația la executare formulată de contestatorul Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș, în contradictoriu cu intimata A., împotriva executării silite începute de S.C. P..E.J B. și Asociații, în dosarul nr. x/2023, la cererea creditoarei A., pentru recuperarea sumei de 609.494,93 RON, presupus datorată în baza sentinței civile nr. 2408 din 27 octombrie 2020, pronunțată de Tribunalul Dolj în dosarul nr. x/2020.

Înalta Curte constată că, în speță, Judecătoria Timișoara și Judecătoria Oradea și-au declinat reciproc competența de soluționare a cauzei, prezentul conflict negativ de competență fiind generat de interpretarea și aplicarea prevederilor art. 127 C. proc. civ., în condițiile în care calitatea de contestator aparține Parchetului de pe lângă Tribunalul Timiș, iar debitor este intimata A., având calitatea de procuror.

Astfel, Judecătoria Timișoara a dat prevalență dispozițiilor art. 127 alin. (1) C. proc. civ., coroborate cu cele ale alin. (3) al aceluiași articol, prin raportare la calitatea de procuror a creditorului, în timp ce Judecătoria Oradea a reținut că instanța de executare este cea care a încuviințat executarea silită, raportându-se și la decizia nr. 20/2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii.

Norma cuprinsă în art. 651 din C. proc. civ., cea care trebuie să lămurească asupra instanței de executare, are următorul cuprins:

"(1) Instanța de executare este judecătoria în a cărei circumscripție se află, la data sesizării organului de executare, domiciliul sau, după caz, sediul debitorului, în afara cazurilor în care legea dispune altfel. Dacă domiciliul sau, după caz, sediul debitorului nu se află în țară, este competentă judecătoria în a cărei circumscripție se află, la data sesizării organului de executare, domiciliul sau, după caz, sediul creditorului, iar dacă acesta nu se află în țară, judecătoria în a cărei circumscripție se află sediul biroului executorului judecătoresc învestit de creditor.

(2) Schimbarea domiciliului sau sediului debitorului ori, după caz, al creditorului după începerea executării silite nu atrage schimbarea competenței instanței de executare.

(3) Instanța de executare soluționează cererile de încuviințare a executării silite, contestațiile la executare, precum și orice alte incidente apărute în cursul executării silite, cu excepția celor date de lege în competența altor instanțe sau organe.

(4) Dacă prin lege nu se dispune altfel, instanța de executare se pronunță prin încheiere executorie, care poate fi atacată numai cu apel, în termen de 10 zile de la comunicare."

Competența instanței de executare se determină potrivit regulilor cuprinse în primele două alineate ale art. 651, adaptarea regulii generale actor sequitur forum rei în materia executării silite fiind făcută pornindu-se de la premisa unui cadru execuțional simplu, în care există un singur debitor, al cărui domiciliu sau sediu poate fi determinat prin raportare la momentul începerii procedurii de executare silită.

Din analiza textului art. 651 C. proc. civ. se poate observa cu ușurință că dacă în privința competenței materiale legiuitorul desemnează, cu titlu general, judecătoria ca fiind instanța de executare [concluzie ce se desprinde din finalul primei teze a alin. (1) al art. 651, unde este menționat că regula aceasta se aplică "în afara cazurilor în care legea dispune altfel"], din punctul de vedere al criteriului teritorial norma în discuție identifică judecătoria care devine instanță de executare prin aplicarea unui set de reguli succesive.

Astfel, ca regulă generală, instanța de executare este judecătoria în a cărei circumscripție se află, la data sesizării organului de executare, domiciliul sau, după caz, sediul debitorului, dacă nu există reglementări derogatorii.

Deși executarea silită începe odată cu sesizarea organului de executare [art. 622 alin. (2) din același Cod] prin cererea formulată de creditor, totuși, încuviințarea executării silite este procedura care marchează trecerea acestei etape a procesului civil într-o nouă fază, aceea a efectuării actelor de executare în condițiile în care niciun act de executare nu poate fi înfăptuit decât după obținerea încuviințării.

Drept urmare, elementul care condiționează întreaga fază procesuală execuțională este procedura încuviințării executării silite.

Astfel, se poate observa că încă din momentul încuviințării executării silite (care reprezintă condiția esențială a demarării efective a procedurii execuționale) este determinată instanța de executare, aceasta fiind unică pe parcursul întregii proceduri de executare silită, potrivit art. 651 alin. (3) C. proc. civ.

Cu alte cuvinte, odată stabilită instanța de executare în raport cu criteriile teritoriale prevăzute de norma menționată, aceasta va rămâne aceeași pe întreaga procedură, fiind unica instanță competentă material și teritorial a soluționa toate cererile și incidentele apărute în cursul executării silite, cu excepția cazurilor în care legea prevede în mod expres altfel.

În susținerea concluziei de mai sus, se evidențiază decizia nr. 20 din 27 septembrie 2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii în dosarul nr. x/2021, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 1083 din 11 noiembrie 2021, obligatorie potrivit art. 517 alin. (4) C. proc. civ., în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 651 alin. (1), art. 666, art. 712, art. 714 și art. 112 C. proc. civ., prin care instanța supremă a stabilit că:

"(...) încă din momentul încuviințării executării silite (care reprezintă condiția esențială a demarării efective a procedurii execuționale) este determinată instanța de executare, aceasta fiind unică pe parcursul întregii proceduri de executare silită, potrivit art. 651 alin. (2) C. proc. civ.

Altfel spus, odată stabilită instanța de executare în raport cu criteriile teritoriale prevăzute de norma menționată, aceasta va rămâne aceeași pe întreaga procedură, fiind unica instanță competentă material și teritorial a soluționa toate cererile și incidentele apărute în cursul executării silite, cu excepția cazurilor în care legea prevede în mod expres altfel (paragraful 70). Pe cale de consecință, ulterior admiterii cererii de încuviințare a executării silite, calitatea de instanță de executare a instanței care a încuviințat executarea nu doar că este câștigată, dar și rămâne aceeași pe întreaga durată a procedurii execuționale.

Aceasta înseamnă că în respectiva executare silită nicio altă instanță nu va putea fi apreciată drept instanță de executare, motiv pentru care - exceptând derogările anume prevăzute, cum este cazul contestației la titlu, spre exemplu - toate cererile și incidentele care vor apărea pe parcursul executării silite vor reveni în competența aceleiași instanțe de executare" (paragraful 71).

"Așadar, principiul unicității instanței de executare presupune că una și aceeași instanță soluționează atât cererile de încuviințare a executării silite, cât și cererile având ca obiect contestație la executare, precum și orice alte incidente apărute în cursul executării silite, cu excepția celor date de lege în competența altor instanțe sau organe, potrivit celor prevăzute de alin. (3) al art. 651 din C. proc. civ., respectiva instanță fiind calificată de legislator drept instanță de executare" (paragraful 80)

"În consecință, atât timp cât a fost încuviințată executarea silită de către o anumită instanță de judecată, aceasta din urmă devine instanță competentă teritorial să soluționeze contestația la executare propriu-zisă formulată de unul dintre debitorii la care se referă titlul executoriu, în afara cazurilor în care legea dispune altfel" (paragraful 86).

Cele stabilite de către Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr. 20/2021, au fost reiterate în paragrafele 70 și 71 din decizia nr. 27 din 6 decembrie 2021, publicată în Monitorul Oficial nr. 135 din 10 februarie 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul competent să judece recursul în interesul legii, care, la paragraful 68, a statuat că, ulterior dezlegărilor date prin decizia nr. 20 din 27 septembrie 2021, instanțele de judecată nu vor mai putea face abstracție de considerentele care au justificat pronunțarea acestei decizii menite să unifice jurisprudența divergentă existentă anterior în ceea ce privește determinarea instanței de executare.

Înalta Curte constată că, în speță, Judecătoria Timișoara, secția I civilă, prin încheierea nr. 16922 din 20 iulie 2023, pronunțată în dosarul nr. x/2023, a admis cererea de încuviințare a executării silite a debitorului Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș, în dosarul de executare silită nr. 3521/ex/2023, în temeiul titlului executoriu reprezentat de sentința civilă nr. 2408 din 27 octombrie 2021, pronunțată de Tribunalul Dolj în dosarul nr. x/2020, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 3029 din 13 octombrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, în același dosar, astfel cum rezultă din actele de executare ce compun dosarul de executare nr. 3521/ex/2023 al S.C. P..EJ. B. și Asociații, atașat contestației la executare .

Ținând cont de principiul unicității instanței de executare, principiu care presupune că, odată ce o anumită instanță a încuviințat executarea silită, instanța de executare a fost deja stabilită prin efectul pronunțării încheierii de încuviințare a executării silite, ca urmare a caracterului imperativ al normei înscrise în art. 714 alin. (1) C. proc. civ., aplicând (cel puțin) prin analogie dezlegările obligatorii ale deciziei nr. 20 din 27 septembrie 2021, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, Judecătoria Timișoara, secția I civilă a devenit instanța competentă să soluționeze contestația la executare formulată de debitorul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș împotriva executării silite ce face obiectul dosarului nr. x/2023 al S.C. P..EJ. B. și Asociații.

Acest principiu al unicității instanței de executare reclamă observarea regulilor de determinare a competenței teritoriale a instanței care încuviințează executarea, cu luarea în considerare a tuturor aspectelor relevante din această perspectivă, inclusiv acela care se circumscrie incidenței art. 127 C. proc. civ., avut în vedere de către Judecătoria Timișoara, care nu mai poate fi invocat după momentul încuviințării silite, în scopul determinării unei alte instanțe competente teritorial, întrucât, din moment ce creditorul, prin executorul judecătoresc, a ales să introducă cererea de încuviințare a executării silite la Judecătoria Timișoara, înseamnă că a renunțat la facultatea oferită de către legiuitor de a se adresa unei alte instanțe de același grad dintr-o curte de apel învecinată cu cea în a cărei circumscripție se află parchetul unde își desfășoară activitatea în calitate de procuror.

Drept urmare, stabilirea instanței competente în vederea soluționării oricăror incidente ce se puteau ivi în procedura de executare silită, inclusiv cu referire la dispozițiile art. 127 C. proc. civ., se putea realiza la momentul învestirii Judecătoriei Timișoara cu soluționarea cererii de încuviințare a executării silite, respectiv odată cu reținerea de către această instanță a competenței de soluționare a cererii în favoarea sa.

În măsura în care instanța de executare constată că sunt îndeplinite condițiile aplicării acestei norme, creditorii fiind judecători ori, după caz, procurori sau grefieri care își desfășoară activitatea la instanța sesizată cu cererea de încuviințare a executării silite (sau la parchetul de pe lângă acea instanță, în cazul procurorilor) ori, după caz, la un tribunal sau o curte de apel superioară acestei instanțe, urmează a examina din oficiu, în condițiile art. 529 alin. (1) C. proc. civ., incidența art. 127 C. proc. civ., normă de ordine publică în ipoteza în care judecătorul (procurorul, grefierul) are calitatea de reclamant. Cu această ocazie, instanța învestită cu cererea de încuviințare poate solicita și opțiunea creditorului pentru una dintre instanțele competente potrivit acestui text (instanțe egale în grad din circumscripția unei curți de apel învecinate), art. 116 C. proc. civ. fiind aplicabil. Dacă însă, precum în cauza de față, instanța a încuviințat executarea silită, competența sa este atrasă și pentru incidentele ulterioare ivite pe parcursul executării silite, precum contestația la executare dedusă judecății.

Pentru considerentele expuse, reținând că determinarea instanței de executare se realizează, în concret, în raport de instanța care a încuviințat executarea silită, demers procesual prin care se fixează competența teritorială în favoarea acestei instanțe, Înalta Curte constată că Judecătoria Timișoara, secția I civilă, este instanța competentă teritorial să soluționeze contestația la executare dedusă judecății, urmând a dispune în acest sens, pe calea regulatorului de competență, conform art. 135 alin. (4) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Timișoara, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 03 iunie 2025.