ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1244/2025

Ședința publică din data de 4 iunie 2025

Deliberând, asupra conflictului negativ de competență, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin contestația la executare înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 București, în 04 decembrie 2023, sub nr. x/2023, contestatorii Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara și Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș, în contradictoriu cu intimata A., au solicitat suspendarea executării silite până la soluționarea contestației la executare. S-a formulat contestație la executare împotriva executării silite începute de SCPEJ B. și Asociații în dosarul nr. x/2023, pentru recuperarea sumei de 685.801,65 RON, presupus datorată în baza sentinței civile nr. 684/LM/2020 din 14.10.2020 pronunțată de Tribunalul Bihor în dosarul nr. x/2019, împotriva somației din 01 noiembrie 2023, încheierii din 01 noiembrie 2023 privind stabilirea sumelor datorate, încheierii din 01 noiembrie 2023 privind stabilirea cheltuielilor de executare, încheierii nr. 22467 din 12 octombrie 2023, pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosarul nr. x/2023.

Prin sentința civilă nr. 8074 din 09 iulie 2024, Judecătoria Sectorului 5 București a admis excepția de necompetență teritorială și a declinat soluționarea dosarului în favoarea Judecătoriei Timișoara, reținând că executarea silită a fost încuviințată prin încheierea nr. 22467/12.10.2023 pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosarul nr. x/2023, aflată la dosarul cauzei.

Prin sentința civilă nr. 37368 din 3 decembrie 2024, Judecătoria Timișoara, secția I civilă a admis excepția necompetenței teritoriale exclusive, invocată din oficiu, și a declinat competența de soluționare a cauzei, în favoarea Judecătoriei Oradea.

În motivare, această instanță a reținut că principiul unicității consacrat prin Decizia nr. 20/2021 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii nu vizează situația din speță, întrucât contestatorii sunt Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara și Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș, astfel că sunt aplicabile dispozițiile art. 127 alin. (1) și alin. (2

1

) C. proc. civ., care au caracter special în raport de cele ale art. 714 alin. (1) și art. 651 alin. (1) din cod, iar aceste dispoziții nu au făcut obiectul interpretării instanței supreme în decizia amintită. Ca atare, s-a apreciat că nu se poate considera că decizia instanței supreme ar fi putut da o dezlegare privind interpretarea art. 651 alin. (1) C. proc. civ. și în raport de calitatea specială a creditorului sau a debitorului, astfel cum este reglementată de art. 127 C. proc. civ., întrucât Înalta Curte de Casație și Justiție nu a fost sesizată cu modul de interpretare a dispozițiilor art. 651 alin. (1) raportat la art. 127 C. proc. civ.

În acest sens, instanța a apreciat că art. 127 C. proc. civ. instituie o prezumție legală de lipsă de aparență a imparțialității peste care nu se poate trece prin actul de voință al contestatorilor, iar norma de competență este de ordine publică, de strictă interpretare și limitată aplicare, doar alegerea instanței de la una dintre curțile de apel învecinate este facultativă.

De asemenea, instanța a reținut că prin Decizia nr. 290/26.04.2018 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 127 alin. (1) și (2) C. proc. civ., Curtea Constituțională a statuat că interesul ocrotit prin norma legală este unul general, și anume apărarea prestigiului și a imparțialității justiției, garanție instituțională a dreptului la un proces echitabil, prin care sunt oferite părții adverse dintr-un litigiu pârghiile necesare pentru înlăturarea oricăror suspiciuni care ar plana asupra imparțialității instanței la care își desfășoară activitatea judecătorul.

De asemenea, Curtea Constituțională a mai reținut că art. 127 alin. (1) C. proc. civ. este un mijloc procedural care urmărește înlăturarea oricărei suspiciuni de soluționare părtinitoare a cauzei datorate calității părții, fiind alternativa la instituția strămutării, în ipoteza aplicării sale nemaifiind necesară sesizarea curții de apel sau a instanței supreme, după caz, pentru a se pronunța asupra cererii de strămutare a procesului civil pe motiv de bănuială legitimă cu privire la lipsa de imparțialitate a judecătorilor din cauza calității părților.

Alin. (2

1

) al art. 127 a fost introdus prin Legea nr. 310/2018, ca urmare a Deciziei Curții Constituționale nr. 290/2018, prin care s-a constatat că dispozițiile art. 127 alin. (1) și (2) C. proc. civ. sunt constituționale în măsura în care privesc și instanța de judecată în calitate de parte reclamantă/pârâtă.

În considerentele acestei decizii, Curtea Constituțională a reținut că noțiunea de judecător este una sui generis, "aceasta cuprinzând atât judecătorul - stricto sensu, cât și instanța de judecată - lato sensu. În aceste condiții, Curtea reține că noțiunea de judecător privită stricto sensu din cuprinsul dispozițiilor legale criticate are un caracter restrictiv și nu corespunde cerințelor de imparțialitate obiectivă a instanțelor. (…) Astfel, Curtea reține că noțiunea de «judecător» din cuprinsul art. 127 alin. (1) și (2) din C. proc. civ. își găsește un sens constituțional numai în măsura în care aceasta vizează și instanța de judecată, astfel încât competența facultativă urmează a se aplica și în ipoteza în care instanța de judecată are calitatea de reclamant sau de pârât, după caz".

În prezenta cauză, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara și Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș au calitatea de contestatori, iar în privința competenței teritoriale, este aplicabil același raționament din Decizia Curții Constituționale nr. 290/2018, întrucât dispozițiile art. 127 alin. (3) C. proc. civ. stabilesc în mod expres că dispozițiile alin. (1) se aplică în mod corespunzător și procurorilor.

Astfel, chiar dacă legiuitorul nu a prevăzut în mod expres în cuprinsul alin. (2

1

) al art. 127 C. proc. civ. și ipoteza în care un parchet de pe lângă instanța de judecată are calitatea de reclamant sau de pârât, după caz, această soluție rezultă implicit din coroborarea art. 127 alin. (3) cu considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 290/2018.

Așadar, s-a reținut că nu se putea introduce pe rolul Judecătoriei Timișoara contestația la executare, ci doar la oricare instanță competentă din raza uneia dintre curțile de apel învecinate, potrivit art. 127 alin. (2

1

) coroborat cu art. 127 alin. (1) C. proc. civ.

În final, instanța a mai argumentat că art. 127 alin. (2

1

) raportat la art. 127 alin. (1) C. proc. civ., nu putea fi analizat la momentul în care s-a încuviințat executarea silită, întrucât acesta nu era aplicabil, calitatea de petent având-o executorul judecătoresc.

Aceste prevederi au devenit aplicabile odată cu introducerea contestației la executare de către pretinșii debitori Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara și Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș, astfel că nu puteau fi avute în vedere de Judecătoria Timișoara la momentul încuviințării executării silite, respectiva cerere nefiind introdusă de o instanță de judecată care avea calitatea de reclamant/petent într-o cauză de competența unei instanțe inferioare acesteia.

Pe cale de consecință, instanța a apreciat că se impune declinarea competenței de soluționare a contestației la executare în favoarea Judecătoriei Oradea, instanță judecătorească de același grad, aflată în circumscripția Curții de Apel Oradea, curte de apel învecinată cu cea în a cărei circumscripție se află Judecătoria Timișoara.

Învestită prin declinare, Judecătoria Oradea, secția civilă, prin sentința civilă nr. 1916/2025 din 16 mai 2025, a admis excepția necompetenței teritoriale, a declinat cauza în favoarea Judecătoriei Timișoara, a constatat ivit conflictul negativ de competență și a trimis dosarul la Înalta Curte de Casație și Justiție, în vederea soluționării conflictului negativ de competență.

Pentru a hotărî astfel, această instanță a reținut că executarea silită a fost încuviințată de către Judecătoria Timișoara prin încheierea nr. 22467 din 12 octombrie 2023 pronunțată în dosarul nr. x/2023 .

De asemenea, s-a reținut că debitor-contestator este Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, iar creditoarea-intimată A. avea calitatea de procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara.

Astfel, dată fiind calitatea de procuror a intimatei, instanța a apreciat că sunt incidente dispozițiile art. 127 alin. (2) și (3) C. proc. civ., în sensul că, într-o asemenea situație, reclamantul poate sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța care ar fi fost competentă, potrivit legii.

O asemenea competență este reglementată de norme de ordine privată, ceea se înseamnă că excepția de necompetență nu poate fi invocată de către instanță din oficiu, date fiind prevederile art. 130 alin. (3) C. proc. civ.

În speță, intimata a formulat întâmpinare în dosarul înregistrat inițial pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 București (excepție care a fost admisă), invocând necompetența acelei judecătorii pentru alt motiv, în sensul că o altă instanță (Judecătoria Timișoara) a încuviințat executarea silită și a devenit instanță de executare.

În dosarul Judecătoriei Timișoara, excepția de necompetență teritorială a fost ridicată din oficiu, de către instanță, deși nu avea această posibilitate.

De asemenea, s-a reținut că prezintă relevanță instanța care a încuviințat executarea silită, conform interpretării realizate de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 20/2021.

În aceste condiții, instanța a apreciat întemeiată excepția necompetenței teritoriale a Judecătoriei Oradea, invocată din oficiu, pe care a admis-o și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Timișoara.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând conflictul negativ de competență cu a cărui judecată a fost legal sesizată, în temeiul dispozițiilor art. 133 pct. 2 coroborate cu cele ale art. 135 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Înalta Curte constată că, în speță, Judecătoria Timișoara și Judecătoria Oradea și-au declinat reciproc competența de soluționare a cauzei, prima dintre instanțe reținând incidența dispozițiilor art. 127 din C. proc. civ., iar a doua instanță aplicând Decizia nr. 20/2021 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea unui recurs în interesul legii.

Potrivit dispozițiilor art. 712 alin. (1) C. proc. civ., împotriva executării silite, precum și împotriva oricărui act de executare se poate face contestație de cei interesați sau vătămați prin executare, iar conform art. 714 alin. (1) din același act normativ, contestația se introduce la instanța de executare.

Prevederile art. 651 alin. (1) din C. proc. civ. dispun că instanța de executare este judecătoria în a cărei circumscripție se află, la data sesizării organului de executare, domiciliul sau, după caz, sediul debitorului, în afara cazurilor în care legea dispune altfel.

Alin. (3) al aceluiași articol prevede că instanța de executare soluționează cererile de încuviințare a executării silite, contestațiile la executare, precum și orice alte incidente apărute în cursul executării silite, cu excepția celor date de lege în competența altor instanțe sau organe.

În conformitate cu dispozițiile legale anterior menționate, rezultă că în cazul contestației la executare competența teritorială este exclusivă, o astfel de cerere adresându-se judecătoriei în a cărei rază se află, la data sesizării organului de executare, domiciliul sau, după caz, sediul debitorului.

Înalta Curte constată că, în cauză, prin încheierea nr. 22467 din 12 octombrie 2023, pronunțată de Judecătoria Timișoara, secția I civilă, în dosarul nr. x/2023 (aflată la dosarul Judecătoriei Sectorului 5 București, unde a fost înregistrată inițial contestația la executare, dosar în care prin sentința nr. 8074/9.09.2024 a fost declinată competența în favoarea Judecătoriei Timișoara) a fost încuviințată executarea silită pornită în dosarul execuțional nr. x/2023 al SCPEJ B., la cererea creditorului A., împotriva debitorilor Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara și Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș.

Prin Decizia nr. 20 din 27 septembrie 2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție- Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, decizie obligatorie potrivit art. 517 alin. (4) C. proc. civ., în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 651 alin. (1), art. 666, art. 712, art. 714 și art. 112 C. proc. civ., s-a statuat că instanța de executare competentă teritorial să soluționeze contestația la executare propriu-zisă formulată de unul dintre debitorii la care se referă titlul executoriu este judecătoria care a încuviințat executarea silită a acelui titlu executoriu, în afara cazurilor în care legea dispune altfel.

Pentru a decide astfel, instanța supremă a statuat în sensul că procedura încuviințării executării silite are caracter grațios, fiind aplicabile dispozițiile privitoare la procedura necontencioasă judiciară, inclusiv dispozițiile art. 529 C. proc. civ., astfel încât, chiar și în ipoteza în care necompetența teritorială a instanței de executare ar fi una de ordine privată, ceea ce nu este cazul, instanța este ținută de invoce din oficiu necompetența (par. 67-68).

Concluzia conform căreia o singură instanță ar fi desemnată drept instanță de executare rezultă și din obligativitatea aplicării prevederilor art. 529 alin. (1) C. proc. civ. de către instanța sesizată cu cererea de încuviințare a executării silite, în ipoteza în care aceasta ar fi necompetentă teritorial a soluționa cererea, situație în care aceasta este ținută să trimită dosarul instanței competente, care devine astfel instanță de executare (par. 69).

Așadar, încă din momentul încuviințării executării silite este determinată instanța de executare, aceasta fiind unică pe parcursul întregii proceduri de executare silită, fiind singura instanță competentă material și teritorial să soluționeze toate cererile și incidentele apărute în cursul executării silite (par. 70).

Pe cale de consecință, ulterior admiterii cererii de încuviințare a executării silite, calitatea de instanță de executare a instanței care a încuviințat executarea rămâne aceeași pe întreaga durată a procedurii execuționale (par. 71).

Aplicând, pentru identitate de raționament, aceste dezlegări obligatorii în cauza de față, se reține că revine instanței de executare competența de soluționare a contestației la executare, din moment ce aceasta a dobândit, de la data sesizării sale cu cererea de încuviințare a executării silite, competența de a soluționa orice incidente ulterioare circumscrise fazei executării silite, pe întreaga durată a acesteia.

Drept urmare, odată încuviințată executarea silită, calitatea de instanță de executare nu mai poate fi reapreciată, cu prilejul verificării competenței în cadrul contestației la executare.

Cum cererea de încuviințare a executării silite a fost admisă de Judecătoria Timișoara, competența de soluționare a contestației la executare revine tot acestei instanțe, potrivit principiului unicității instanței de executare, care presupune că una și aceeași instanță soluționează atât cererile de încuviințare a executării silite, cât și contestațiile la executare, precum și orice alte incidente apărute în cursul executării silite, cu excepția celor date de lege în competența altor instanțe sau organe, potrivit celor prevăzute de art. 651 alin. (3) din C. proc. civ.

Referitor la dispozițiile art. 127 C. proc. civ., se reține că acestea puteau fi invocate în justificarea prorogării de competență (în favoarea altei instanțe, aflate în circumscripția unei curți de apel învecinate cu cea în a cărei rază teritorială se află instanța competentă, potrivit legii) la momentul la care s-a solicitat încuviințarea executării silite și când, potrivit art. 651 alin. (3) C. proc. civ., este determinată instanța competentă să soluționeze orice incidente apărute în cursul executării silite.

Aceasta întrucât, art. 529 alin. (1) din C. proc. civ. prevede expres că instanța învestită a se pronunța asupra încuviințării executării silite este ținută a invoca din oficiu necompetența chiar și atunci când este de ordine privată, derogându-se astfel de la regula cuprinsă în art. 130 alin. (3) C. proc. civ.. Astfel, instanța nu doar că este obligată a-și verifica din oficiu competența, dar în aceeași măsură trebuie să respecte regulile de competență chiar și dacă sunt de ordine privată, fiind obligată a invoca necompetența și a trimite dosarul instanței competente să dispună încuviințarea executării silite.

Tocmai de aceea prin Decizia nr. 20/27.09.2021 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii s-a reținut principiul unicității instanței de executare, care presupune că una și aceeași instanță soluționează atât cererile de încuviințare a executării silite, cât și cererile având ca obiect contestație la executare, precum și orice alte incidente apărute în cursul executării silite.

Prin urmare, față de cele ce preced și având în vedere dezlegările obligatorii ale Deciziei RIL nr. 20/27.09.2021, cum în cauză încheierea de încuviințare a executării silite a fost pronunțată de Judecătoria Timișoara, în favoarea acesteia se va stabili competența de soluționare a contestației la executare, reținându-se că dispozițiile art. 127 C. proc. civ. nu pot fi relevante în determinarea competenței teritoriale de soluționare a cauzei de către o altă instanță.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Timișoara.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Timișoara.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 4 iunie 2025, prin punerea soluției la dispoziția părților, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.