Decizia nr. 1033/2025 — ÎCCJ, Secția I civilă — recurs împotriva sentinței nr. 614/2024 a Tribunalului București

Pretenția dedusă judecății Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucuresti - sectia a III-a civilă, sub dosarul nr. x/2022, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Apelor și Pădurilor, solicitând obligarea pârâtului la plata sumei în cuantum de 210.000 RON, cu titlu de daune morale. În drept, au fost indicate prevederile art. 13 1 din Legea nr. 407/2006, art. 1.357 și art. 1.375 din C. civ.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 614 din 14 mai 2024, Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Apelor și Pădurilor și, pe cale de consecință, l-a obligat pe pârât la plata sumei de 2.550 RON, daune reglementate de art. 13 1 Legea nr. 407/2006, către reclamant, respingând în rest acțiunea.

Hotărârea pronunțată în apel Prin decizia civilă nr. 934A din 2 octombrie 2024, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 614 din 14 mai 2024, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă în contradictoriu cu intimatul-pârât Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor.

Recursul formulat în cauză Împotriva deciziei civile nr. 934A din 2 octombrie 2024 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a declarat recurs reclamantul A.. Prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., au fost formulate următoarele critici: Obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 din C. proc. civ. are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației expusă în detaliu încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant și, nu în ultimul rând, raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Hotărârea nu conține motivele pentru care a fost respins apelul, având în vedere că recurentul-reclamant a indicat, ca temei al acordării daunelor morale cerute în prima instanța, Decizia nr. 153 din 27 ianuarie 2016, pronunțată în recurs de secția I civilă a Înaltei Curți de Casație si Justiție, având ca obiect acțiune în răspundere civilă delictuală. Curtea Europeana a Drepturilor Omului arată că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 paragraful 1 din Convenție înglobează, între altele, dreptul părților unui proces de a-si prezenta observațiile pe care le apreciază ca fiind pertinente cauzei lor. Cu alte cuvinte, art. 6 implică, mai ales, în sarcina "tribunalului", obligația de a proceda la o examinare efectivă a motivelor, argumentelor și cererilor de proba ale părților sub rezerva aprecierii pertinenței acestora (cauza Van de Hurk c. Țările de Jos, cauza Albina c. România). Instanța de apel în mod greșit a susținut că acțiunea ar fi fost întemeiată exclusiv pe Legea nr. 407/2006, deoarece din conținutul cererii de chemare în judecată reiese în mod evident faptul că acțiunea este întemeiată și pe dispozițiile art. 1375 din C. civ., care reglementează răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale, care trebuie corelate cu prevederile Legii nr. 407/2006, acestea fiind reglementări speciale în privința administrării și gestionării faunei de interes cinegetic. Or, instanța nu a procedat la analiza susținerilor și apărărilor invocate de părți, ceea ce se poate observa din parcurgerea considerentelor hotărârii, deși au fost aduse critici concrete, argumente de fapt și de drept de natură a demonstra temeinicia pretențiilor deduse judecății, fiind ignorate cu desăvârșire toate celelalte argumente aduse în sprijinul acțiunii, fără o minimă motivare pentru care nu le-a luat în calcul. Motivarea instanței de apel nu poate fi considerată altfel decât superficială, echivalând cu lipsa motivării, nefiind, în mod obiectiv, de natură să formeze părților convingerea și lămurirea cu privire la raționamentul pentru care acțiunea a fost respinsă. Prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., au fost formulate următoarele critici: În mod eronat instanța de apel a respins apelul, reținând că art. 13 1 din Legea 407/2006 constituie o reglementare expresă, derogatorie de la reglementările răspunderii civile delictuale de drept comun, menținând sentința atacată, în sensul acordării daunelor morale în cuantum de 2.550 RON. Instanța de apel a încălcat, în primul rând art. 22 din Constituție. Pe lângă acest aspect, din motivarea instanței de apel nu rezultă faptul că Ministerul Mediului nu ar fi o persoană juridică și nu s-ar putea acorda despăgubiri în baza art. 1375 din C. civ. Conform prevederilor art. 1 lit. a) din Legea nr. 407/2006, prin administrator se înțelege autoritatea publică centrală care răspunde de vânătoare și asigură administrarea faunei cinegetice, iar potrivit literei p), prin gestionar se înțelege, persoana juridică română care a fost licențiată în condițiile legii și căreia i se atribuie în gestiune fauna de interes cinegetic din cuprinsul unui fond de vânătoare. Cauza juridică din litigiul pendinte, înțeleasă ca fundament al pretenției deduse judecății, o constituie angajarea răspunderii delictuale pentru prejudiciul injust cauzat de animalul sălbatic, în condițiile dispozițiilor de drept comun - art. 1.375 și art. 1.377 din C. civ., și nu ale celor cu caracter special în materia gestionării exemplarelor din speciile de faună de interes cinegetic, cuprinse în art. 13 din Legea nr. 407/2006, care vizează exclusiv prejudiciile cauzate de animalele sălbatice culturilor agricole, silvice și animalelor domestice. Prin urmare, tribunalul a fost învestit, din perspectiva cauzei juridice a litigiului, cu o ipoteză de răspundere delictuală obiectivă, fără vinovăție, fundamentată pe obligația de garanție a așa-zisului "comportament" al animalului din specia urs, specie ce se încadrează în Anexa 2 a Legii nr. 407/2006, astfel că antrenarea răspunderii necesită doar dovedirea condițiilor generale referitoare la prejudiciu și la raportul de cauzalitate dintre comportamentul animalului și prejudiciu, precum și a celei speciale referitoare la calitatea de păzitor juridic al animalului. Au fost enunțate dispozițiile art. 1.375, art. 1.376, art. 1.377 din C. civ.. Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor, conform art. 19 alin. (2) 1 din Legea vânătorii și a protecției fondului cinegetic nr. 407/2006 are ca atribuție evaluarea populațiilor din speciile prevăzute în Anexa nr. 2 (în cadrul căreia se regăsește și specia urs). De altfel, în calitate de autoritate publică centrală, care răspunde de protecția mediului, are și alte atribuții de control și supraveghere asupra animalele sălbatice, conferite de legiuitor în cadrul actului normativ anterior amintit, care să conducă la o buna administrare a fondului cinegetic astfel încât acesta are calitatea de paznic, în înțelesul dispozițiilor art. 1.377 din C. civ., calitate care nu este echivalentă celei de păzitor/supraveghetor al animalului. Pe de altă parte, B., cu privire la care se susține că este gestionar al fondului cinegetic pe teritoriul căruia a fost produs atacul, nu este proprietara urșilor sălbatici, iar în calitate de gestionar al fondului de vânătoare, care, conform art. 1 alin. (1) lit. p) din Legea nr. 407/2006 reprezintă persoana juridică română, licențiată în condițiile legii și căreia i se atribuie în gestiune fauna de interes cinegetic din cuprinsul unui fond de vânătoare, nu poate fi ținută să răspundă pentru prejudiciile cauzate de animale care nu sunt supuse vânări, având în vedere că ursul brun este specie protejată și inclusiv prioritară la nivelul Uniunii Europene, conform O.U.G. nr. 57/2007, iar capturarea, recoltarea și relocarea acestora se poate face numai în limitele stabilite prin Ordin al Ministrului Mediului, astfel cum se menționează la art. 38 din actul normativ anterior invocat. Contrar celor reținute de instanța de apel în ceea ce privește paza juridică asupra animalelor din fondul cinegetic, raportat la art. 38 alin. (1) din O.U.G. nr. 57/2007, prin excepție de la prevederile art. 33 alin. (1)-(4) și ale art. 37 alin. (1), calitatea asociației de gestionar al fondului cinegetic, care are obligația de a lua măsurile necesare cu privire la prevenirea pagubelor produse de animale sălbatice, nu suprimă îndatoririle și responsabilitățile legale specifice ale ministerului (asimilabile puterii de direcție, supraveghere și control, de esența noțiunii de "pază juridică" definită în art. 1.377 din C. civ. Intenția legiuitorului de a atribui calitatea de paznic juridic instituțiilor publice centrale cu atribuții în acest domeniu a fost concretizată prin adoptarea unei norme speciale prin Legea nr. 13/2020 pentru modificarea și completarea legii vânătorii și a protecției fondului cinegetic nr. 407/2006, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 14 din 10 ianuarie 2020, prin care a fost introdus art. 13 1 . Altfel spus, paza juridică trebuie deosebită față de paza materială a lucrului. Așa cum prevede art. 1.377 din C. civ., în esență, paza juridică este puterea de direcție, supraveghere și control pe care o persoană o exercită în drept sau în fapt, în mod independent. Prin pază materială înțelegem tot o putere de direcție, supraveghere și control pe care o persoană o exercită asupra unui lucru, sub autoritatea păzitorului juridic al acestuia și in interesul său. Înseamnă astfel că păzitorul material al lucrului nu exercită respectiva putere în mod independent și nici în propriul interes. Adeseori se întâmplă ca paza juridică și paza materială să fie exercitate de una și aceeași persoană, care este păzitorul juridic al lucrului. Sunt însă situații, frecvente, când paza materială se exercită de către o altă persoană decât păzitorul juridic al lucrului. Răspunderea reglementată de art. 1.375 din C. civ. se angajează numai în sarcina păzitorului juridic al lucrului, păzitorul material nerăspunzând pe acest temei legal, ci eventual numai pentru fapta proprie. Așadar, obligația de a repara prejudiciul cauzat de animal în baza art. 1.375 din C. civ. revine numai păzitorului său juridic, în speță, Ministerul Mediului, fiind îndeplinite condițiile pentru angajarea răspunderii sale. Referitor la prejudiciul moral invocat, care în mod incontestabil s-a produs, se impune dimensionarea acestuia. Prejudiciile care alterează sănătatea și imaginea fizică - mai ales în zone vizibile cum este zona feței - aduc atingere unora dintre prerogativele care constituie atributul personalității umane - dreptul la sănătate, integritate fizică și psihică (art. 58 din C. civ.) ca și componente ale dreptului la viață apărat de Convenția Europeană a Drepturilor Omului și trebuie să fie reparate. Fiind vorba de lezarea unor valori fără conținut economic și de protejarea unor drepturi care intră, ca element al vieții private, în sfera art. 1 (dreptul la viață) din Convenția Europeană, dar și de valori aparate de art. 22 din Constituție și art. 58 din C. civ., existența prejudiciului este circumscrisă condiției aprecierii rezonabile pe o pază echilibrată corespunzătoare a prejudiciului real și efectiv produs victimei privit prin prisma împrejurărilor anterior expuse.

Apărările formulate în cauză Intimatul-pârât Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu consecința menținerii soluției pronunțate de curtea de apel. În esență, au fost învederate următoarele apărări: Criticile întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. sunt nefondate, deoarece instanța de apel a argumentat soluția pronunțată atât în fapt, cât și în drept. Contrar susținerilor recurentului-reclamant, conform cărora acesta și-a întemeiat cererea de chemare în judecată și pe prevederile art. 1.375 din C. civ., care ar fi trebuit corelate cu prevederile Legii nr. 407/2006, instanța de apel a menționat și argumentat în mod clar și fără echivoc incidența prevederilor art. 13 1 din Legea nr. 407/2006 în prezenta cauză. Recurentul-reclamant și-a contrazis propriile afirmații, prin care menționează faptul că și-a întemeiat acțiunea și pe dispozițiile art. 1.375 din C. civ. care trebuie corelate cu prevederile Legii nr. 407/2006 care conțin reglementări speciale. De asemenea, nefondate sunt și criticile expuse prin prisma art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., întrucât sunt incidente prevederile art. 13 1 din Legea nr. 407/2006, acestea fiind interpretate și aplicate corect de către instanțele de fond. În mod justificat, instanța a ținut cont de faptul că reclamantul nu era salariat la momentul producerii incidentului, leziunile suferite au avut o gravitate medie, nu i-au pus în pericol viață, necesitând 14 zile de îngrijiri medicale. Prin urmare, acestuia i se cuvin despăgubiri în temeiul dispozițiilor art. 13 1 din Legea nr. 407/2006, prin raportare la salariul minim brut pe țară din anul 2022 și la perioada de inactivitate, rezultând suma de 2.550 RON, soluția fiind reținută în mod legal de instanța de apel. Solicitarea de majorare a cuantumului despăgubirilor pretinse cu titlu de daune morale ține de fondul cauzei și nu vizează legalitatea deciziei instanței de apel. Decizia instanței de apel este în acord cu practica judiciară în materia despăgubirilor acordate victimelor atacurilor exemplarelor de interes cinegetic, care s-a conturat tocmai în sensul aplicării dispozițiilor Legii nr. 407/2006. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat din perspectiva primului motiv de casare dintre cele enunțate, pentru următoarele considerente: Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea va cuprinde considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților. În adoptarea acestui text normativ, legiuitorul a avut în vedere atât interesul unei bune administrări a justiției, cât și posibilitatea instanțelor de judecată superioare de a exercita un control efectiv și eficient asupra modului de desfășurare a procesului civil în fazele procesuale anterioare. Respectarea acestei dispoziții procedurale, cu valoare de principiu, se circumscrie obligației ce revine instanței de a garanta părților exercițiul efectiv al dreptului la un proces echitabil consacrat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În acest sens, în jurisprudența CEDO s-a reținut constant că dreptul la un proces echitabil nu poate fi examinat efectiv decât în situația în care instanța procedează la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și mijloacelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența. Deși obligația instanțelor naționale de a-și motiva hotărârile judecătorești nu presupune existența unui răspuns detaliat la fiecare argument (decizia de inadmisibilitate Jahnke și Lenoble c. Franței), în hotărârea pronunțată în cauza Albert c. României, Curtea Europeană a subliniat că noțiunea de proces echitabil impune ca jurisdicțiile interne să examineze în mod efectiv chestiunile esențiale care au fost invocate. Așadar, ca instanță de prim control judiciar, potrivit art. 479 C. proc. civ., instanța de apel era ținută a verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță și, în consecință, a realiza un examen propriu al criticilor și apărărilor formulate în ceea ce privește și forma de răspundere civilă delictuală reglementată de art. 1.375 C. civ. Înalta Curte reține că prin acțiunea formulată de reclamantul A. s-a solicitat antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâtului Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor pentru prejudiciul nepatrimonial generat de vătămarea suferită ca urmare a atacului unui urs, fiind invocate prevederile art. 13 1 din Legea nr. 407/2006, art. 1.357 și art. 1.375 din C. civ. Ambele instanțe de fond au reținut că reclamantul a solicitat atragerea răspunderii exclusive a ministerului - atât a celei speciale în temeiul art. 13 1 al Legii nr. 407/2006, cât și a celei și generale în baza art. 1375 C. civ. - apreciind că aceasta nu poate fi înlăturată de răspunderea specială și limitativ reglementată de Legea nr. 407/2006. Reclamantul indicat drept temei al atragerii răspunderii pârâtului Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor inclusiv art. 6 alin. 1V pct. 88 din H.G. nr. 43/2020 referitor la atribuțiile sale de prevăzute de lege în vederea asigurării respectării regimului (...) și în fondul cinegetic, potrivit Legii vânătorii și a protecției fondului cinegetic nr. 407/2006, cu modificările și completările ulterioare, susținând că ministerul are controlul și supravegherea asupra animalelor sălbatice, fiind administrator al fondului cinegetic. Prima instanță a admis în parte acțiunea și a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 2550 RON daune reglementate de art. 13 1 Legea nr. 407/2006, respingând pentru rest acțiunea. Pentru a pronunța această soluție Tribunalul a concluzionat că, în temeiul atribuțiilor invocate în sarcina pârâtului Ministerul Mediului, nu s-a putut reține condiția exercitării pazei juridice asupra animalelor din fondul cinegetic în raza căruia s-a petrecut evenimentul. Instanța de apel a considerat, în mod eronat, că prin apel nu au fost formulate critici referitoare la angajarea răspunderii pârâtului, în baza art. 1375 C. civ.. Prin urmare, în cauză a fost analizată răspunderea intimatului pârât exclusiv din perspectiva legii speciale, ambele instanțe apreciind că nu poate fi angajată răspunderea potrivit dreptului comun. Înalta Curte constată că, în etapa procesuală a apelului, reclamantul a formulat critici în privința soluției de respingere a acțiunii întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, prin care a susținut că sentința civilă apelată încalcă dispozițiile legislației comunitare deoarece prejudiciul estetic trebuie indemnizat conform Recomandării făcute de Consiliul Europei și de CEDO (Protocolul 11 al Convenției Europene). De asemenea, a afirmat existența unui raport juridic de obligații între autorul prejudiciului sau, după caz, persoana chemată de lege să răspundă și victima injust prejudiciată invocând dispozițiile C. civ. care reglementează repararea prejudiciului în cadrul răspunderii delictuale (art. 1381-1395, secțiunea a VI-a, capitolul IV, titlul II, cartea a V-a). Prin întâmpinarea la apelul declarat de reclamant, intimatul-pârât a susținut că răspunderea sa civilă delictuală poate fi angajată doar în condițiile Legii nr. 407/2006. În conformitate cu prevederile art. 476 alin. (1) C. proc. civ., apelul exercitat în termen provoacă o nouă judecată asupra fondului, instanța statuând atât în fapt, cât și în drept. Potrivit art. 477 alin. (1) C. proc. civ., instanța va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, precum și cu privire la soluțiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată. Astfel, apelantul stabilește limitele judecății în apel, arătând cererile cu privire la soluționarea cărora înțelege să declare apel, precum și motivele pentru care formulează apelul. Înalta Curte constată că, prin apelul declarat, reclamantul A. a solicitat admiterea căii de atac, schimbarea în parte a sentinței și admiterea în totalitate a cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată, obligarea pârâtului la plata sumei de 210.000 RON cu titlu de daune morale. Apelul exercitat de reclamant nu a fost limitat la o anumită soluție din dispozitiv, iar prin motivele de apel au adus critici în sensul că, pentru prejudiciile produse de animalele sălbatice care trăiesc în libertate, răspunderea civilă delictuală se poate atât angaja în condițiile art. 1357-1377 C. civ. cât și în condițiile Legii special nr. 407/2006. De asmenea, a fost invocat caracterul obiectiv al răspunderii reglementate de prevederile art. 1357 C. civ. Drept urmare, Înalta Curte reține că, în mod eronat, instanța de apel a procedat la rejudecarea fondului doar din perspectiva răpunderii civile declictuale reglemenate de prevederile legii speciale - Legea nr. 407/2006, devoluțiunea operând cu privire la întreaga cauză, inclusiv în ceea ce privește atragerea răspunderii civile delictuale a pârâtului în temeiul dispozițiilor dreptului comun - art. 1357 C. civ. Înalta Curte reține că argumentele prezentate de părți sunt esențiale, având în vedere că raportul juridic dedus judecății presupune verificarea existenței unui prejudiciu cauzat prin fapta unui animal aflat în paza juridică a persoanei responsabile, iar calitatea de paznic juridic revine acelei persoane care, în mod legitim și independent, exercită asupra animalului puterea sa de control și supraveghere. Or, instanța de apel nu a realizat o examinare efectivă a condițiilor angajării răspunderii pârâtului pentru prejudiciul cauzat de animalul sălbatic și nu a înlăturat printr-o analiză pertinentă din punct de vedere juridic susținerile reclamantului sale, cauzând acestuia o vătămare care nu poate fi remediată decât prin casarea deciziei recurate. Recurentul reclamant a susținut, în mod pertinent, faptul că lipsește raționamentul juridic în temeiul căruia i-a fost respinsă acțiunea întemeiată inclsuiv pe răspunderea civilă delictuală reglementată de art. 1.375 C. civ., întrucât curtea de apel nu a realizat o verificare efectivă a condițiilor de aplicare a acestei forme de răspundere delictuală, apreciind că nu au fost formulate critici în acest sens. Cu toate acestea, Înalta Curte reține că instanța de apel era datoare să răspundă argumentelor aduse de reclamant în apel, acesta invocând că sunt întrunite cerințele prevăzute de art. 1.375 C. civ., pârâtul fiind, în opinia sa, răspunzător pentru prejudicial produs de animalul sălbatic. Având în vedere invocarea dispozițiilor art. 1.375 alin. (1) C. civ., care prevăd că, Proprietarul unui animal sau cel care se servește de el răspunde, independent de orice culpă, de prejudiciul cauzat de animal, chiar dacă acesta a scăpat de sub paza sa..", instanța de apel era ținută să lămurească dacă pârâtul a avut paza juridică asupra animalului care a cauzat vătămarea reclamantului, în înțelesul prevederilor art. 1.377 C. civ., potrivit cărora "are paza animalului sau a lucrului proprietarul ori cel care, în temeiul unei dispoziții legale sau al unui contract ori chiar numai în fapt, exercită în mod independent controlul și supravegherea asupra animalului sau a lucrului și se servește de acesta în interes propriu." Față de aceste împrejurări, reține că în cauză, instanța de apel a răspuns criticilor din apel doar prin raportare la incidența prevederilor Legii nr. 407/2006 fără a analiza temeinicia pretențiilor reclamantului din perspectva răspunderii civile delcituale reglementate de dreptul comun, înlăturând, astfel, posibilitatea instanței superioare de control să cenzureze acest raționament. Analiza lacunară a anumitor aspecte relevante a fost privită în jurisprudența instanțelor naționale ca fiind echivalentă necercetării fondului cauzei, situație care atrage după sine, sancțiunea casării hotărârii, respectiv trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe. În rejudecarea apelului, instanța de trimitere va avea în vedere că, partea reclamantă a cerut repararea tuturor prejudiciilor morale, invocând dispozițiile art. 13 1 din Legea nr. 407/2006, legea specială, precum și dispozițiile art. 1375 și urm. C. civ., legea generală. În respectarea regulii de interpretare specialia generalibus derogant, instanța va evalua, cu precădere, care au fost vătămările aduse integrității corporale și/sau sănătății părții reclamante, urmând a distinge, motivat, între cele pe care le subsumează prejudiciilor corporale a căror indemnizare apreciază că se supune normei speciale, prin derogare de la norma de drept comun care reglementează sub același aspect, și cele pe care le subsumează prejudiciilor corporale care nu cad în sfera de reglementare a normei speciale și a căror indemnizare se impune pe temeiul normelor de drept comun. Totodată va cerceta dacă sunt îndeplinite condițiile pentru a se reține un raport juridic de natura celui reglementat de dispozițiile art. 1.375 și 1377 C. civ., în temeiul căruia pârâtul să fie obligat la plata despăgubirilor pentru prejudiciul nepatrimonial cauzat reclamantului de vătămarea suferită ca urmare a atacului produs de urs. Din perspectiva legii aplicabile Înalta Curte consideră că se impune a face următoarele precizări: Prevederile art. 13 1 din Legea nr. 407/2006 reprezintă norme speciale în materia răspunderii pentru vătămarea integrității corporale și/sau sănătății unei persoane în privința tipurilor de prejudicii pentru a căror reparare legiuitorul a stabilit reguli diferite de acordare a despăgubirilor prevăzute de norma specială în favoarea victimelor atacurilor exemplarelor din speciile de faună de interes cinegetic, de către autoritățile publice centrale care, potrivit legii speciale, exercită paza juridică asupra acestor exemplare. Dând eficiență regulii de interpretare exceptio est strictissimae interpretionis, normele speciale menționate se aplică, exclusiv, în privința categoriilor de despăgubiri pe care le preved, prin excepție de la dispozițiile C. civ. care reglementează diferit aceleași categorii de despăgubiri și de la care se constată intervenită derogarea. Domeniul de reglementare al normei speciale nu poate fi extins dincolo de ceea ce face obiectul său în mod expres, prevederea legală neputând fi aplicată prin extensie sau prin analogie, astfel cum rezultă din dispozițiile art. 10 C. civ., potrivit cărora "Legile care derogă de la o dispoziție generală, (...) se aplică numai în cazurile expres și limitativ prevăzute de lege" și ale art. 15 alin. (3) din Legea nr. 24/2000, potrivit cărora "Reglementarea este derogatorie dacă soluțiile legislative referitoare la o situație anume determinată cuprind norme diferite în raport cu reglementarea-cadru în materie, aceasta din urmă păstrându-și caracterul său general obligatoriu pentru toate celelalte cazuri." Pe cale de consecință, în absența restrângerii, în mod expres, a dreptului la despăgubiri prin norma specială - art. 13 1 din Legea nr. 407/2006 - pentru toate tipurile de prejudicii pe care victima atacului unui exemplar din fauna de interes cinegetic le-a suportat și care nu își găsesc reglementare în prevederea derogatorie, se aplică, în completare, dispozițiile dreptului comun, conform art. 2 alin. (2) C. civ. Constatând incidența motivului de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., față de soluția ce se impune ca urmare a admiterii cererii de recurs pentru considerentele arătate anterior, instanța de recurs reține că nu se justfică efectuarea controlului de legalitate a deciziei atacate, din perspectiva modului de aplicare a legii de către instanța de apel. Pentru aceste considerente, în temeiul art. 497 C. proc. civ. cu referire la art. 488 alin. (1) pct. 6 din același cod, Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamantul A., va casa decizia atacată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.