ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1426/2024

Ședința publică din data de 23 mai 2024

După deliberare, asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Harghita sub nr. x/2022 la 02 iunie 2022, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor, a solicitat instanței obligarea pârâtului la plata în favoarea sa a sumei de 150.000 Euro, reprezentând despăgubiri morale pentru repararea integrală a prejudiciului moral suferit de pe urma faptei ilicite cauzatoare de prejudiciu din 25.09.2020 și obligarea pârâtului Ministerul Mediului, Apelor si Pădurilor la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 148 din 9 februarie 2023, Tribunalul Harghita a admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Mediului Apelor și Pădurilor și a dispus obligarea acestuia la plata către reclamant a sumei de 95.000 euro, în RON la cursul BNR din data plății, cu titlu de daune morale, cu dobândă legală de la data evenimentului - 25.09.2020 și până la data plății efective.

Prin decizia civilă nr. 447A din 07 septembrie 2023, Curtea de Apel Târgu-Mureș a admis apelul declarat de pârâtul Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor, împotriva sentinței civile nr. 148/09.02.2023, pronunțate de Tribunalul Harghita, în dosarul nr. x/2022, pe care a schimbat-o, în parte, în sensul în care a obligat pe pârât la plata către reclamantul A. a sumei de 6.690 RON, cu titlu de daune morale, la care se va adăuga dobânda legală calculată de la data de 25.09.2020, până la data plății efective, și a menținut celelalte dispoziții ale sentinței atacate; a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul A. împotriva aceleiași hotărâri.

Împotriva deciziei civile nr. 447A din 07 septembrie 2023a Curții de Apel Târgu -Mureș a declarat recurs reclamantul A., solicitând admiterea acestuia, casarea deciziei recurate, și trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, instanței de apel.

A invocat incidența motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. apreciind că instanța de apel a apreciat, în mod greșit, ca fiind incidente dispozițiile art. 13

1

alin. (1) și (2) din Legea nr. 407/2006 a vânătorii și a protecției fondului cinegetic,

În argumentarea incidenței acestui motiv de casare, recurentul-reclamant a arătat că norma legală, apreciată de către instanța de apel, ca fiind incidentă în cauză, respectiv art. 13

1

alin. (2) din Legea nr. 407/2006 a vânătorii și a protecției fondului cinegetic, nu este aplicabilă prezentei spețe, în cauză, angajarea răspunderii civile delictuale urmând a se antrena în temeiul dispozițiilor de drept comun din C. civ. respectiv art. 1357, art. 1377, art. 1381, art. 1385, art. 1386, art. 1387 și art. 1391.

În susținerea aceleiași critici, recurentul-reclamant a învederat că în edictarea normelor prevăzute de art. 13

1

alin. (2) din Legea nr. 407/2006 a vânătorii și a protecției fondului cinegetic legiuitorul român a confundat criteriile de stabilire a prejudiciului în materia răspunderii civile delictuale raportat la cele două componente ale prejudiciului- daune materiale și daune morale, iar criteriile de determinare a cuantumului daunelor morale acordate persoanelor, victime ale atacurilor urșilor, încălcă criteriile generale de stabilire a întinderii prejudiciului reglementate de prevederile din C. civ.

În continuare, recurentul-reclamant a învederat că dispozițiile art. 13

1

alin. (2) din Legea nr. 407/2006 a vânătorii și a protecției fondului cinegetic încalcă prevederile art. 16 alin. (1) și alin. (2), art. 21 alin. (3), art. 22 alin. (1) și art. 44 alin. (1) din Constituție din perspectiva în care creează premisa unei discriminări între subiecții de drept aflați în situații juridice similare, în raport de veniturile realizate de fiecare dintre aceștia la momentul săvârșirii faptei ilicite cauzatoare de prejudicii motiv pentru care a fost sesizată și Curtea Constituțională cu privire la această chestiune.

Intimatul Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor a formulat întâmpinare, în termen legal, prin care a solicitat, în principal, constatarea nulității recursului, în raport de prevederile art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., iar pe fond, respingerea recursului, ca nefondat.

Prin rezoluția din data de 14 martie 2024, s-a fixat termen de judecată, pentru soluționarea recursurilor, la 23 mai 2024.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând recursul prin prisma criticilor invocate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Cu titlu preliminar, se constată că demersul judiciar declanșat de reclamant a urmărit, în baza normelor care reglementează răspunderea civilă delictuală, respectiv art. 1375 din C. civ., obligarea pârâtului Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor la plata despăgubirilor morale pentru prejudiciul suferit prin atacul unui animal sălbatic (urs) și repararea integrală a prejudiciului suferit în urma producerii evenimentului de la 25 septembrie 2020, de către paznicul juridic al animalului sălbatic.

Cauza juridică din litigiul pendinte, înțeleasă ca fundament al pretenției deduse judecății, o constituie angajarea răspunderii delictuale pentru prejudiciul injust cauzat de animalul sălbatic. Prin urmare, instanțele au fost învestite, din perspectiva cauzei juridice a litigiului, cu o ipoteză de răspundere delictuală întemeiată pe obligația de garanție a așa-zisului "comportament" al animalului din specia urs, specie menționată în Anexa nr. 2 a Legii nr. 407/2006, astfel că antrenarea răspunderii necesită dovedirea condițiilor generale referitoare la prejudiciu și la existența raportului de cauzalitate dintre "comportamentul" animalului și prejudiciu, precum și a condiției speciale referitoare la calitatea de paznic juridic al animalului.

Prin motivele de recurs, reclamantul aduce argumente referitoare la cuantumul daunelor morale și modalitatea de calcul a acestora, apreciind că suma stabilită de instanțele care s-au pronunțat în cauză este discriminatorie prin raportare la criteriul venitului realizat de victimă la momentul săvârșirii faptei ilicite cauzatoare de prejudicii.

Luând în examinare criticile de nelegalitate, axate pe teza stabilirii eronate a cuantumul daunelor morale, Înalta Curte reține următoarele.

În primul rând, se susține că dispozițiile art. 13

1

alin. (2) din Legea nr. 407/2006 sunt neaplicabile cauzei întrucât sunt incidente prevederile din C. civ. referitoare la răspunderea civilă delictuală.

Înalta Curte reține că potrivit dispozițiilor art. II din Legea nr. 13/2020 "Modalitatea de acordare a despăgubirilor pentru pagubele sau daunele produse de speciile de faună cinegetică din anexele 1 și 2 la Legea vânătorii și a protecției fondului cinegetic nr. 407/2006, cu modificările și completările ulterioare, precum și cu cele aduse prin prezenta lege, se adoptă prin hotărâre a Guvernului, în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi."

Fără a substitui dispozițiile Legii nr. 407/2006, normele reprezintă legislație secundară ce permite punerea în aplicare a acesteia. Evident, aceste norme trebuie să fie în deplin acord cu dispozițiile Legii vânătorii și a protecției fondului cinegetic, de la care nu pot deroga, în conformitate cu principiile generale de tehnică legislativă reglementate de Capitolul VII din Legea nr. 24/2000. De asemenea, trebuie avut în vedere o regulă de principiu de tehnică legislativă ce a guvernat edictarea întregii legislații secundare, și anume aceea ce se regăsește la nivelul art. 6 alin. (2) din Legea nr. 24/2000:

"(2) Pentru fundamentarea noii reglementari se va porni de la dezideratele sociale prezente și de perspectivă, precum și de la insuficiențele legislației în vigoare". Această regulă instituie cerința utilității normei din legislația secundară, în sensul că această legislație secundară este edictată numai pentru că ar exista un "vid legislativ" ce se dorește astfel înlăturat.

Pe cale de consecință, doar în măsura în care legislația secundară este de natură a introduce în legislație, pentru prima dată, instrumentele necesare punerii în aplicare a pretinselor norme ale legii, rezultă implicit că anterior acestei legislații secundare, nu există cadrul legal pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor pentru persoanele care suferă prejudicii prin acțiunea speciilor de faună prevăzute la anexa 1 și 2, și ar fi incidente normele de drept comun.

Or, în speță, în cuprinsul dispozițiilor art. 13

1

alin. (1) și (2) din Legea nr. 407/2006 legiuitorul a arătat că "În cazul atacurilor exemplarelor din speciile prevăzute în anexele 1 și 2, soldate cu rănirea/decesul unei persoane fizice, se vor acorda victimei despăgubiri de către autoritatea publică centrală care răspunde de vânătoare și/sau de către autoritatea publică centrală care răspunde de mediu, care vor acoperi cheltuielile de spitalizare, cheltuielile de înmormântare, veniturile nete nerealizate în perioada în care victima a fost în incapacitate temporară de muncă, de la momentul producerii incidentului, precum și daune morale.(2) Daunele morale prevăzute la alin. (1) vor fi proporționale cu zilele de inactivitate raportate la salariul în plată avut. În cazul în care victima nu este salariată se va acorda o sumă proporțională cu echivalentul salariului minim pe economie obținut de o persoană în activitate", stabilind, astfel, inclusiv modalitatea de calcul a acestor daune.

Prin urmare, textul din legislația primară cuprinde instrumentele necesare punerii sale în aplicare. Această concluzie este confirmată de H.G. nr. 3 din 4 ianuarie 2023 privind modalitatea de acordare a despăgubirilor pentru pagubele și/sau daunele produse de speciile de faună de interes cinegetic cuprinse în anexele nr. 1 și 2 la Legea vânătorii și a protecției fondului cinegetic nr. 407/2006 și unele măsuri de punere în aplicare a acesteia, intrată în vigoare după inițierea acestui litigiu, care nu aduce elemente de noutate față de textul din actul normativ primar, în ceea ce privește modalitatea de calcul al daunelor morale.

De altfel, în Decizia nr. 7/2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii se arată că "nu se poate condiționa acordarea unui drept sau spor prevăzut de lege pentru motivul că, în organizarea executării legii, autoritatea publică centrală nu respectă termenul stabilit în lege pentru emiterea ordinului de aprobare a normelor, regulamentelor, instrucțiunilor și ghidurilor de bune practici, acest comportament al autorității contravenind principiului supremației legii" (paragraful 55); "Or, neîndeplinirea de către o autoritate publică a unei obligații legale de a emite acte administrative cu caracter normativ nu poate conduce la suprimarea drepturilor și sporurilor prevăzute de legea în aplicarea căreia trebuiau emise normele sau amânarea îndelungată a acordării lor, atâta vreme cât legea este în vigoare" (paragraful 62).

Aplicând prezentei cauze raționamentul dezvoltat de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii prin Decizia nr. 7/2021, se poate observa că stabilirea daunelor morale se poate realiza în lipsa normelor metodologice, prin aplicarea directă a prevederilor art. 13

1

alin. (2) din Legea nr. 407/2006. Astfel, textul menționat prevede expres sfera beneficiarilor dreptului menționat, precum și calcului sumei prin raportare la perioada de inactivitate, calitatea de salariat sau nesalariat și salariul în plată sau salariul minim pe economie, după caz.

Înalta Curte reține, așadar, că există o reglementare specială privind modul de stabilire a daunelor materiale și morale care se acordă victimelor atacurilor urșilor, respectiv Legea nr. 407 din 9 noiembrie 2006 a vânătorii și protecției fondului cinegetic.

Iar ca o consecință directă a principiului specialia generalibus derogant, existența unei dispoziții speciale, în speță Legea nr. 407 din 9 noiembrie 2006, înlătură de la aplicare legea generală, respectiv C. civ.. Prin urmare, nu este permisă aplicarea legii generale doar pentru faptul că partea apreciază că îi este mai favorabilă.

Astfel, legiuitorul a adoptat un act normativ special, în temeiul căruia persoanele care se consideră îndreptățite pot cere să li se recunoască dreptul de a primi despăgubiri pentru prejudiciile materiale și morale cauzate de animalele sălbatice. Adoptarea unei reglementări speciale, derogatorii de la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării unei reglementări generale, nu încalcă art. 6 din Convenție și nici jurisprudența CEDO.

Potrivit acestui text de lege: "(2) Daunele morale prevăzute la alin. (1) vor fi proporționale cu zilele de inactivitate raportate la salariul în plată avut. În cazul în care victima nu este salariată se va acorda o sumă proporțională cu echivalentul salariului minim pe economie obținut de o persoană în activitate."

Înalta Curte constată că această dispoziție legală, prin care se stabilește modul de calcul al daunelor morale pentru prejudiciile suferite ca urmare a atacurilor animalelor sălbatice, a fost inclusă în conținutul Legii nr. 407/2006 prin Legea nr. 13 din 9 ianuarie 2020, publicată în Monitorul Oficial nr. 14 din 10 ianuarie 2020, act normativ care a intrat în vigoare la 3 zile de la data publicării, conform art. 78 din Constituție. Prin urmare, pentru evenimentele ulterioare datei de 14 februarie 2020, așa cum este cazul în speță, instanțele sunt obligate să se raporteze la această modalitate de calcul, care are în vedere, pe de o parte, zilele de inactivitate și, pe de altă parte, fie salariul în plată avut, fie salariul minim pe economie.

În speță, instanța de apel a reținut, în mod corect, că această dispoziție legală este incidentă cauzei constatând că în raport de împrejurarea că reclamantul nu era angajat la 25 septembrie 2020, despăgubirile pentru prejudiciul moral suferit se stabilește în raport de salariul minim pe economie, stabilit prin H.G. nr. 935/2019 pentru anul 2020, în cuantum de 2.230 RON lunar.

În privința aserțiunii conform căreia la stabilirea cuantumului daunelor morale legiuitorul, în mod greșit, s-a raportat la aceleași criterii avute în vedere la determinarea beneficiului nerealizat, ca o componentă a prejudiciului material, eludând, astfel, criteriile generale de stabilirea întinderii prejudiciului moral prevăzut de normele din C. civ., Înalta Curte reamintește că instanțelor de judecată le revine exclusiv competența de interpretare și aplicare a legii, stabilirea soluțiilor, a formei și a conținutului juridic al actelor normative reprezentând consecința activității de legiferare. În același sens, pretinsele nesocotiri ale prevederilor art. 16 alin. (1) și (2) art. 21 alin. (3) art. 22 alin. (1) și art. 44 din Constituția României nu pot fi cenzurate de instanța de judecată, acesta fiind apanajul Curții Constituționale care, de altfel, a și fost sesizată, din oficiu, de către instanța de judecată în faza procesuală precedentă, cu privire la neconstituționalitatea dispozițiilor art. 13

1

alin. (2) din Legea nr. 407/2006, prin încheierea din 07 septembrie 2023 pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, în dosarul nr. x/2022, și în legătură cu care instanța de control constituțional nu s-a pronunțat până la analiza prezentului recurs.

Pentru considerentele expuse, constatând legalitatea deciziei recurate, nefiind întrunite condițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. pentru casarea hotărârii, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) din același act normativ, Înalta Curte urmează a respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 447A din 07 septembrie 2023 pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția I civilă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 447A din 07 septembrie 2023 pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 23 mai 2024.