ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2542/2024

Obiectul cererii de chemare în judecată: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 19 iulie 2022 pe rolul Tribunalului Harghita, reclamanții A. și B. - în nume propriu și în calitate de reprezentantă legală a minorei C. au solicitat obligarea pârâtului Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor la plata sumei de 3.000 RON cu titlu de despăgubiri pentru daune materiale, precum și la plata unor despăgubiri pentru daune morale în valoare de 80.000 de euro, echivalent în RON la data plății pentru primul reclamant, despăgubiri pentru daune morale în valoare de 30.000 de euro pentru cea de-a doua reclamantă și despăgubiri pentru daune morale în valoare de 30.000 de euro pentru reclamanta minoră.

Hotărârea pronunțată de prima instanță: Prin sentința civilă nr. 691 din 14 iunie 2023, Tribunalul Harghita a admis acțiunea reclamanților și a obligat pe pârâtul Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor la plata: - în favoarea reclamantului A. a unei despăgubiri pentru daune materiale de 472 de RON, precum și la plata unei despăgubiri pentru daune morale în valoare de 200.000 RON; - în favoarea reclamantei D. a unei despăgubiri pentru daune morale de 50.000 de RON; - în favoarea reclamantei C. a unei despăgubiri pentru daune morale de 80.000 RON. Pentru toate aceste despăgubiri, a stabilit în sarcina pârâtei obligația de plată a unei dobânzi legale potrivit dispozițiilor art. 3 alin. (2) și (3) din O.G. nr. 13/2011, calculată începând cu data de 26 noiembrie 2019.

Hotărârea pronunțată de instanța de apel: Prin decizia nr. 272/A din 21 martie 2024, Curtea de Apel Târgu Mureș – secția I civilă a respins apelurile declarate de reclamanții A., B. și C. și de pârâtul Ministerul Mediului Apelor și Pădurilor, împotriva sentinței civile nr. 691 din 14 iunie 2023 pronunțată de Tribunalul Mureș. A respins cererea reclamanților de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Calea de atac formulată în cauză: Împotriva deciziei nr. 272/A din 21 martie 2024 pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș – secția I civilă, pârâtul Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor a declarat recurs, invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Cu titlu prealabil, recurentul-pârât a menționat că, în cuprinsul dispozitivului deciziei recurate, instanța de apel a indicat în mod eronat faptul că hotărârea este definitivă, față de prevederile art. 483 C. proc. civ., având deschisă calea de atac a recursului. În continuare, în motivarea cererii de recurs, recurentul-pârât a arătat că instanța de apel a interpretat și aplicat în mod eronat prevederile Legii nr. 407/2006 și pe ale C. civ., realizând o apreciere injustă a cuantumului daunelor morale ce se cuvin intimaților-reclamanți. Deși incidentul ce face obiectul cauzei s-a produs anterior intrării în vigoare a prevederilor art. 13 1 alin. (2) din Legea nr. 407/2006, consideră ca fiind relevantă modalitatea de stabilire a cuantumului daunelor morale cuvenite intimaților, prin raportare la aceste prevederi legale. Arată că este necesară reevaluarea cuantumului despăgubirilor stabilite în sarcina pârâtului, astfel încât despăgubirile ce urmează a fi acordate să reprezinte o compensație echitabilă a daunelor generate de incidentul ce face obiectul cauzei, fără a constitui o îmbogățire fără justă cauză a victimelor și invocă, în acest sens, soluții de practică judiciară în ceea ce privește stabilirea cuantumului daunelor morale. Astfel, având în vedere circumstanțele particulare ale litigiului, precizează că vindecarea intimatului a necesitat 8-9 de zile de îngrijiri medicale, prin leziunile traumatice suferite nefiindu-i pusă în primejdie viața, precum și de faptul că, din documentele depuse la dosarul cauzei, nu rezultă că acesta ar fi fost salariat la momentul producerii incidentului. Recurentul-pârât solicită ca, pentru stabilirea cuantumului daunelor morale, instanța de recurs să țină cont de prevederile legale incidente, inclusiv de legea specială, precum și de practica judiciară consolidată în această materie, făcând trimitere la o serie de hotărâri în care, în cauze similare, au fost acordate daune morale într-un cuantum mai redus decât cel stabilit în speța dedusă judecății. Prin urmare, fără a subestima impactul incomensurabil generat de un astfel de incident asupra victimei, apreciază ca fiind necesară reevaluarea cuantumului despăgubirilor acordate de către instanța de apel, având în vedere atât prevederile legale incidente, cât și circumstanțele în care s-a produs prejudiciul și criteriile relevante pentru stabilirea unei sume proporționale și echitabile în vederea despăgubirii intimaților-reclamanți. De asemenea, consideră și că instituirea exclusiv în sarcina recurentului-pârât a unei astfel de obligații de plată a fost realizată prin nesocotirea cadrului legal de gestionare a faunei cinegetice din România. În acest sens, precizează că instanța de apel nu a ținut cont de faptul că Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor are doar calitatea de administrator al faunei cinegetice, iar nu de gestionar al acesteia, astfel încât să suporte în integralitate cuantumul daunelor morale stabilite de instanță ca "preț al durerii". Invocă, în acest sens, prevederile art. 1 lit. a) și p) din Legea nr. 407/2006, potrivit cărora administratorul este "autoritatea publică centrală care răspunde de vânătoare și asigură administrarea faunei cinegetice", în timp ce gestionarul este "persoana juridică română care a fost licențiată în condițiile legii și căreia i se atribuie în gestiune fauna de interes cinegetic din cuprinsul unui fond de vânătoare". Totodată, arată că în conformitate cu dispozițiile art. 1 lit. r) din același act normativ, gestionarea reprezintă "activitatea de gospodărire durabilă a faunei de interes cinegetic din fondurile de vânătoare, realizată de gestionari în baza contractelor de gestiune, pe riscul și răspunderea lor, pentru perioada stabilită prin contractele de gestiune". Mai mult, în conformitate cu prevederile art. 18 alin. (1) din Legea nr. 407/2006: "gestionarii sunt obligați să asigure protecția faunei cinegetice din fondurile cinegetice contractate cu personal cu atribuții specifice, pe fiecare fond cinegetic, care îndeplinește condițiile legii și ale reglementărilor administratorului." Analizând prerogativele fiecărei entități din care decurge responsabilitatea dezdăunării, apreciază că nu poate fi ținut doar Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor să suporte prejudiciul reclamat, în condițiile în care nu deținea pârghiile necesare preîntâmpinării unor astfel de evenimente, aceste obligații căzând în sarcina Asociației E. și a F. Cristuru Secuiesc în calitate de gestionari. În acest sens, deși recurentul-pârât reprezintă autoritatea publică centrală care răspunde de vânătoare, prin semnarea contractului de gestiune, preluarea efectivelor de faună cinegetică, paza fondului cinegetic și obligația de asigurare a hranei complementare pentru animale au fost transmise către gestionarul fondului cinegetic, acestuia revenindu-i toate drepturile și obligațiile care decurg din această calitate. Invocă, așadar, aplicarea greșită a dispozițiilor Legii nr. 407/2006, prin omisiunea de a lua în considerare cadrul legal privind gestionarea fondurilor cinegetice din România. Concluzionând, solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate și, în rejudecare, diminuarea cuantumului daunelor morale, respectiv obligarea la plata daunelor morale stabilite în sarcina recurentului-pârât, în solidar cu E. și cu Asociația F..

Apărări formulate în cauză: Intimații-reclamanți au depus întâmpinare, comunicată, solicitând respingerea recursului ca nefondat. Recurentul-pârât a depus răspuns la întâmpinare, solicitând respingerea apărărilor formulate de intimații-reclamanți.

Procedura în fața instanței de recurs: Având în vedere data înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul instanțelor judecătorești (19 iulie 2022), în cauză sunt aplicabile dispozițiile C. proc. civ., cu modificările aduse prin Legea nr. 310/2018. Constatându-se încheiată procedura de comunicare, în condițiile art. 490 alin. (2) coroborat cu art. 471 1 a alin. (5) și (6) C. proc. civ., a fost fixat termen de judecată la 19 noiembrie 2024, cu citarea părților, în ședință publică, în vederea soluționării căii de atac, termen la care instanța a rămas în pronunțare. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție: Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse: Prin cererea introductivă, reclamanții A. și B., în nume propriu și în calitate de reprezentantă legală a minorei C. au solicitat, pe calea acțiunii în răspundere civilă delictuală, obligarea pârâtului Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor la plata sumei de sumei de 3.000 RON cu titlu de despăgubiri pentru daune materiale, precum și la plata unor despăgubiri pentru daune morale în valoare de 80.000 de euro - pentru primul reclamant, despăgubiri pentru daune morale în valoare de 30.000 de euro - pentru cea de-a doua reclamantă și despăgubiri pentru daune morale în valoare de 30.000 de euro - pentru reclamanta minoră, cu titlu de daune aferente prejudiciului suferit prin fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu din data de 26 noiembrie 2019, în urma atacului unui animal sălbatic (urs). În conturarea cadrului factual, instanțele fondului au reținut că, în timp ce era în gospodăria proprie, reclamantul A. a fost atacat în două rânduri de un urs, în prezența celor două reclamante, soția și fiica acesteia, iar în urma atacului suferit, reclamantul a necesitat 35-40 zile de îngrijiri medicale pentru leziunile traumatice suferite, iar ulterior atacului reclamanții au suferit fizic și psihic. Analizând pretenția dedusă judecății, prima instanță a reținut îndeplinirea condițiilor răspunderii pentru prejudiciile cauzate de animale și a stabilit în favoarea reclamantului A. plata unei despăgubiri pentru daune materiale de 472 de RON, precum și plata unei despăgubiri pentru daune morale în valoare de 200.000 RON, în favoarea reclamantei D. - a unei despăgubiri pentru daune morale de 50.000 de RON, iar în favoarea reclamantei C. - a unei despăgubiri pentru daune morale în cuantum de 80.000 RON. Soluția primei instanțe a fost validată de instanța de apel, care procedând la verificarea jurisdicțională a sentinței tribunalului, a respins apelurile declarate de reclamanți și de pârât. Împotriva acestei hotărâri, recurentul-pârât Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor a declarat recurs. Prealabil, în ceea ce privește menționarea de către instanța de apel în cuprinsul dispozitivului deciziei recurate a faptului că hotărârea este definitivă, se reține că potrivit dispozițiilor art. 457 C. proc. civ., care reglementează principiul legalității căilor de atac, hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta, indiferent de mențiunile din dispozitivul ei, iar mențiunea inexactă din cuprinsul hotărârii cu privire la calea de atac deschisă contra acesteia nu are niciun efect asupra dreptului de a exercita calea de atac prevăzută de lege." Așadar, mențiunea în cuprinsul deciziei atacate a faptului că este definitivă nu are niciun efect asupra admisibilității căii de atac. Printr-o primă critică, recurentul-pârât a invocat existența unei interpretări și aplicări greșite a prevederilor Legii nr. 407/2006 și a dispozițiilor C. civ., prin aceea că instanța de apel a realizat o apreciere injustă a cuantumului daunelor morale ce se cuvin intimaților-reclamanți. Verificând criticile formulate prin prisma considerentelor deciziei instanței de apel, se constată caracterul nefondat al acestora. Evaluând hotărârea primei instanțe, atât sub aspectul temeiniciei, cât și a legalității acesteia, instanța devolutivă de atac a stabilit cadrul legal incident speței deduse judecății ca fiind dat de regulile care guvernează răspunderea obiectivă pentru prejudiciile cauzate de animale, cu consecința aplicabilității regulilor generale în materia reparării prejudiciului nepatrimonial, respectiv art. 1391 C. civ. (în vigoare la momentul săvârșirii ilicitului reclamat), iar nu a dispozițiilor art. 13 1 din Legea nr. 407/2006, prevederi care au fost introduse ulterior acestui moment, prin Legea nr. 13/2020 (act normativ care a intrat în vigoare în 13 ianuarie 2020). Fără a formula critici concrete referitoare la modalitatea în care instanța de apel a statuat în legătură cu lipsa de aplicabilitate, în speță, a prevederilor art. 13 1 din Legea nr. 407/2006, recurentul-pârât a înțeles să reitereze criticile deduse judecății prin apelul formulat împotriva sentinței, pretinzând încălcarea respectivelor dispoziții legale, invocând o pretinsă nelegalitate a deciziei atacate, din perspectiva unei norme juridice lipsite de incidență în litigiul pendinte. Contrar susținerilor recurentului-pârât, se constată că în mod judicios a stabilit instanța de apel legea aplicabilă cauzei, din moment ce intrarea în vigoare a prevederilor invocate de către recurent a avut loc la o dată ulterioară producerii faptei ilicite, astfel cum s-a arătat, fiind incident principiul neretroactivității legii civile, reglementat de art. 6 alin. (1), alin. (2) și alin. (5) C. civ. și art. 15 alin. (2) din Constituție. Totodată, în determinarea normelor de drept incidente cauzei, relevante sunt și dispozițiile art. 103 din Legea nr. 71/2011, potrivit cărora obligațiile născute din faptele juridice extracontractuale "sunt supuse dispozițiilor legii în vigoare la data producerii ori, după caz, a săvârșirii lor". În acest context, dat fiind că textul de lege invocat este străin (rationae temporis) de prejudiciul a cărui reparare se solicită în cauză, susținerile apar, mai degrabă, ca fiind formale, prevederile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. limitând recursul la controlul conformității deciziei atacate cu regulile de drept aplicabile. În consecință, criticile în legătură cu pretinsa nerespectare a prevederilor art. 13 1 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 407/2006, în ceea ce privește modalitatea de stabilire a daunelor morale, vor fi înlăturate. Lipsită de eficacitate juridică este și solicitarea recurentului-pârât de reevaluare a cuantumului despăgubirilor stabilite în sarcina Ministerului Mediului, Apelor și Pădurilor cu titlu de daune morale. Astfel, se observă că recurentul-pârât invocă aspecte de temeinicie, ce privesc modalitatea de interpretare de către instanța de apel a probatoriului administrat, asupra căruia solicită o nouă dezlegare. Or, date fiind limitele de exercitare a recursului, care privesc strict elemente de legalitate, susținerile recurentului ce privesc doar elemente factuale sunt excluse controlului judiciar specific căii extraordinare de atac. Inclusiv critica referitoare la nerespectarea "criteriilor relevante pentru stabilirea unei sume proporționale și echitabile în vederea despăgubirii intimatului" nu poate fi primită. În ceea ce privește cuantumul despăgubirilor acordate, dispozițiile legale aplicabile în cauză, corect reținute de către instanța de apel, nu prevăd un mod concret de evaluare, iar principiul reparării integrale a unui astfel de prejudiciu nu poate avea decât un caracter estimativ, față de natura nepatrimonială a acestor daune, imposibil de echivalat din punct de vedere pecuniar. Luând în considerare aspectele legate de stabilirea prejudiciului, în limitele relevate de către recurentul-pârât prin cererea de recurs, se constată că instanța de apel a respectat jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care a statuat că despăgubirile acordate pentru repararea prejudiciului moral se stabilesc de instanță prin evaluare, principiul aplicabil fiind cel al reparării integrale a prejudiciului cauzat prin fapta ilicită (stabilit de art. 1385 C. civ.), prin raportare la normele incidente în ceea ce privește repararea prejudiciului nepatrimonial (art. 1391 C. civ.), neoperând criterii de apreciere prestabilite, ci fiind necesar să se judece în echitate, prin raportare la datele particulare ale cauzei, în funcție de care se stabilește întinderea reparației pentru prejudiciul suferit. Contrar susținerilor recurentului-pârât, instanța de apel a ținut cont, în stabilirea cuantumului daunelor morale, de numeroase criterii, precum: importanța valorilor protejate, consecințele negative suferite în plan psihic de fiecare dintre intimații-reclamanți, gravitatea acestor consecințe și intensitatea cu care aceste consecințe au fost percepute de persoana prejudiciată, respectiv de existența unui raport rezonabil de proporționalitate între prejudiciile produse și daunele morale acordate. Însă, aplicarea acestor criterii în vederea stabilirii cuantumului daunelor morale presupune strict evaluarea probatoriilor, întrucât se referă la aspecte factuale ale cauzei. Or, evaluarea probatoriilor administrate intră în atribuția exclusivă a instanțelor devolutive. În acest context, se constată că solicitarea de cenzurare a modului în care instanța de apel a stabilit cuantumul daunelor materiale și morale, pentru ca, în acest mod, să se obțină o redimensionare a acestora (în sensul reducerii lor), ar presupune strict verificarea temeiniciei deciziei atacate. Nici invocarea de către recurent a faptului că instanța de apel ar fi trebuit să țină cont de o serie de soluții de practică judiciară, pronunțate de către instanțele naționale în alte spețe similare, nu este în măsură să contureze o altă dezlegare în cauză, din moment ce jurisprudența nu constituie izvor de drept, în conformitate cu prevederile art. 1 C. civ., instanțele fiind ținute doar de acele decizii ale Înaltei Curți pronunțate în mecanismele de unificare a practicii judiciare (recurs în interesul legii și dezlegarea unor chestiuni de drept), respectiv de hotărârile instanței de contencios constituțional. În aceste condiții, criticile referitoare la nerespectarea unor soluții de practică judecătorească pronunțate în materia daunelor morale nu deduc judecății aspecte de nelegalitate, nefiind, așadar, susceptibile de a fi examinate din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Cât privește critica în legătură cu nesocotirea cadrului legal de gestionare a faunei cinegetice din România, în sensul că recurentul-pârât ar avea doar calitatea de administrator, iar nu de gestionar al acesteia, cu consecința obligării Asociației E. și a F., în calitate de gestionari, la plata daunelor morale în solidar cu recurenta-pârâtă, deși subsumabilă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât vizează o pretinsă interpretare și aplicare greșită a normelor de drept material cuprinse în art. 1 lit. a), p) și r) și în art. 18 alin. (1) din Legea nr. 407/2006, este însă nefondată. Preliminar, se observă că, prin încheierea din 28 septembrie 2022 (neatacată cu apel), tribunalul a respins cererea pârâtului de introducere în cauză a F. Cristuru Secuiesc. Totodată, prin cererea de apel formulată împotriva sentinței primei instanțe, apelantul-pârât s-a rezumat doar la a reitera, inadecvat procedural, unele aspecte vizând atribuțiile de supraveghere și control asupra fondului cinegetic pe raza căruia s-a produs incidentul. Așadar, aspectele referitoare la modalitatea de stabilire a cadrului procesual, astfel cum a fost determinat de tribunal, respectiv ca acest terț să poată sta în prezentul proces, în calitate de parte, nu mai poate forma obiect de analiză în această fază procesuală, dezlegările date prin încheierea din 28 septembrie 2022 bucurându-se de autoritate de lucru judecat. Fără a antama aceste aspecte, se observă și că susținerile privitoare la o eventuală nerespectare a prevederilor Legii nr. 407/2006, ca urmare a stabilirii exclusiv în sarcina Ministerului a unei obligații de plată, sunt lipsite de fundament. Prin deducerea pretenției ce face obiectul cauzei în contradictoriu cu recurentul-pârât, intimații-reclamanți au invocat îndeplinirea condițiilor generale referitoare la prejudiciu și la existența raportului de cauzalitate dintre comportamentul animalului și prejudiciu, cât și a condiției speciale referitoare la calitatea Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor, de paznic juridic al animalului. Conform art. 1375 C. civ., "proprietarul unui animal sau cel care se servește de el răspunde, independent de orice culpă, de prejudiciul cauzat de animal, chiar dacă acesta a scăpat de sub paza sa ". Totodată, potrivit art. 1377 din același act normativ, "în înțelesul dispozițiilor art. 1375 și 1376, are paza animalului sau a lucrului proprietarul ori cel care, în temeiul unei dispoziții legale sau al unui contract ori chiar numai în fapt, exercită în mod independent controlul și supravegherea asupra animalului sau a lucrului și se servește de acesta în interes propriu". Dat fiind că această formă de răspundere civilă este una obiectivă, fundamentată pe obligația de garanție a așa-zisului "comportament" al animalului, rezultă că antrenarea răspunderii civile necesită dovedirea condițiilor generale referitoare la fapta ilicită, prejudiciu și raportul de cauzalitate dintre acestea, precum și a cerinței speciale referitoare la noțiunea de pază juridică. Contrar susținerilor recurentului-pârât, instanța de apel a interpretat și aplicat în mod corect dispozițiile legale atunci când a reținut că Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor are atribuții de control și supraveghere asupra animalelor sălbatice, având calitatea de paznic juridic al animalului sălbatic din specia urs, în înțelesul prevederilor art. 1377 C. civ., ceea ce-i justifică, în mod direct, calitatea de subiect pasiv în raportul juridic obligațional litigios, precum și calitatea procesuală pasivă în cauză. Cum prevederile art. 13 alin. (4) din Legea nr. 407/2006 (forma în vigoare la data producerii faptei cauzatoare de prejudicii) stabilesc în mod expres că "despăgubirile pentru pagubele produse de către exemplarele din speciile de faună de interes cinegetic cuprinse în anexa nr. 2 se suportă de autoritatea publică centrală pentru protecția mediului", în mod judicios a fost obligat Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor la plata despăgubirilor morale către intimații-reclamanți, neprezentând relevanță existența contractului de gestionare a faunei cinegetice încheiat cu E. și cu F.. Or, aceste Asociații, cu privire la care recurentul-pârât a susținut că s-ar fi transferat paza juridică prin semnarea contractului de gestiune, nu au calitatea de proprietari al urșilor sălbatici și nici nu exercită, în mod independent, controlul și supravegherea acestora, ci au doar calitatea de gestionari al fondului de vânătoare, în sensul dispozițiilor art. 1 alin. (1) lit. p) din Legea nr. 407/2006. În aceste condiții, E. și F. nu pot fi ținute să răspundă pentru prejudiciile cauzate de animale care nu sunt supuse vânării, printre care se numără și ursul brun, specie protejată la nivelul Uniunii Europene, capturarea, recoltarea și relocarea acestora putându-se face numai în limitele stabilite prin ordin al Ministrului Mediului, Apelor și Pădurilor, astfel cum se prevede la art. 38 din O.U.G. nr. 57/2007. În condițiile în care Asociațiile sunt doar gestionari ai fondului cinegetic pe teritoriul căruia a fost produs atacul, neavând calitatea de paznici juridici, acestea nu pot fi ținute să răspundă civil pentru prejudiciile cauzate intimatului-reclamant, împreună cu Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor, doar această din urmă autoritate având putere de direcție, supraveghere și control asupra animalelor sălbatice, adică paza lor juridică, în sensul dispozițiilor art. 1377 C. civ. Aceste considerente sunt susținute inclusiv de interpretarea dată de către instanța de apel probatoriului administrat în cauză, aspect care nu mai poate face obiectul unei alte dezlegări în prezenta etapă procesuală. Astfel, evaluând clauzele contractului de gestiune, pe care le-a raportat atât la dispozițiile art. 1 lit. r) din Legea nr. 407/2006, cât și la prevederile art. 1377 C. civ., instanța devolutivă de atac a concluzionat în sensul că "pârâtul Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor asigură controlul asupra modului în care fauna este gestionată în fondurile de vânătoare", pentru ca ulterior să stabilească și că "în lipsa unor dispoziții speciale în Legea nr. 407/2006, care să reglementeze răspunderea pentru prejudiciile provocate de atacul faunei sălbatice asupra oamenilor sunt aplicabile normele generale prevăzute de art. 1375 și 1377 C. civ., responsabil de prejudiciu fiind entitatea care are paza faunei sălbatice, adică pârâtul Ministerul Mediului Apelor și Pădurilor". A invoca, la acest moment procesual, contrariul presupune inclusiv o contestare a acestor rețineri ce au la baza elemente de fapt, cu nesocotirea limitelor în care instanța de recurs examinează cauza - exclusiv din perspectiva legalității acesteia, iar nu și cu privire la faptele cauzei (astfel cum decurg ele din maniera de interpretare a probatoriului administrat - aspecte a căror apreciere aparține exclusiv instanțelor fondului). Pentru considerentele expuse, constatând legalitatea deciziei recurate, reținând că aspectele de nelegalitate deduse judecății pe calea prezentului recurs sunt lipsite de temei, nefiind îndeplinite dispozițiile art. 488 C. proc. civ. pentru casarea hotărârii, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursul, ca nefondat. Având în vedere soluția pronunțată, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga pe recurentul-pârât Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor la plata sumei de 8925 RON, către intimații-reclamanți A., B. și C., cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocațial justificat prin cele trei facturi depuse la dosar.