ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2541/2024

Obiectul cererii de chemare în judecată: Prin cererea înregistrată la 8 iunie 2022 pe rolul Tribunalului Harghita, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtului Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor la plata sumei de 150.000 euro, reprezentând despăgubiri pentru repararea integrală a prejudiciului moral suferit de pe urma faptei ilicite cauzatoare de prejudiciu din 13 august 2019 (atac de urs).

Hotărârea pronunțată de prima instanță: Prin sentința civilă nr. 902 din 4 octombrie 2023 pronunțată de Tribunalul Harghita, s-a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Mediului Apelor și Pădurilor, fiind obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 13500 RON, cu titlu de daune morale, la care să se adauge dobândă legală calculată de la data evenimentului – 13 august 2019 și până la data plății efective.

Hotărârea pronunțată de instanța de apel: Prin decizia nr. 147/A din 20 februarie 2024, Curtea de Apel Târgu Mureș – secția I civilă a admis apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 902 din 4 octombrie 2023 pronunțată de Tribunalul Harghita. A schimbat în parte hotărârea atacată, astfel: A admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Mediului Apelor și Pădurilor. A obligat pe pârât la plata către reclamant a sumei de 10.000 euro, cu titlu de daune morale, la care se adaugă dobânda legală de la data evenimentului - 13 august 2019 și până la data plății efective. Cu cheltuieli de judecată pe cale separată. A respins, ca neîntemeiat, apelul declarat de pârâtul Ministerul Mediului Apelor și Pădurilor împotriva aceleiași hotărâri.

Calea de atac formulată în cauză: Împotriva deciziei nr. 147/A din 20 februarie 2024 pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș – secția I civilă, pârâtul Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor a declarat recurs, invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În motivare, recurentul-pârât a arătat că instanța de apel a interpretat și aplicat în mod eronat prevederile Legii nr. 407/2006 și pe cele ale art. 1391 C. civ., realizând o apreciere injustă a cuantumului daunelor morale ce se cuvin intimatului-reclamant. Deși incidentul ce face obiectul cauzei s-a produs anterior intrării în vigoare a prevederilor art. 13 1 alin. (2) din Legea nr. 407/2006, consideră ca fiind relevantă modalitatea de stabilire a cuantumului daunelor morale cuvenite intimatului, prin raportare la aceste prevederi legale. Arată că este necesară reevaluarea cuantumului despăgubirilor stabilite în sarcina pârâtului, respectiv suma de 10.000 euro, astfel încât despăgubirile ce urmează a fi acordate să reprezinte o compensație echitabilă a daunelor generate de incidentul ce face obiectul cauzei, fără a constitui o îmbogățire fără justă cauză a victimei și invocă, în acest sens, soluții de practică judiciară în ceea ce privește stabilirea cuantumului daunelor morale. Astfel, având în vedere circumstanțele particulare ale litigiului, precizează că vindecarea intimatului a necesitat 8-9 de zile de îngrijiri medicale, prin leziunile traumatice suferite nefiindu-i pusă în primejdie viața, precum și de faptul că, din documentele depuse la dosarul cauzei, nu rezultă că acesta ar fi fost salariat la momentul producerii incidentului. Recurentul-pârât solicită ca, pentru stabilirea cuantumului daunelor morale, instanța de recurs să țină cont de prevederile legale incidente, inclusiv de legea specială, precum și de practica judiciară consolidată în această materie, făcând trimitere la o serie de hotărâri în care, în cauze similare, au fost acordate daune morale într-un cuantum mai redus decât cel stabilit în speța dedusă judecății. Prin urmare, fără a subestima impactul incomensurabil generat de un astfel de incident asupra victimei, apreciază ca fiind necesară reevaluarea cuantumului despăgubirilor acordate de către instanța de apel, având în vedere atât prevederile legale incidente, cât și circumstanțele în care s-a produs prejudiciul și criteriile relevante pentru stabilirea unei sume proporționale și echitabile în vederea despăgubirii intimatului-reclamant. De asemenea, consideră și că instituirea exclusiv în sarcina recurentului-pârât a unei astfel de obligații de plată a fost realizată prin nesocotirea cadrului legal de gestionare a faunei cinegetice din România. În acest sens, precizează că instanța de apel nu a ținut cont de faptul că Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor are doar calitatea de administrator al faunei cinegetice, iar nu de gestionar al acesteia, astfel încât să suporte în integralitate cuantumul daunelor morale stabilite de instanță ca "preț al durerii". Invocă, în acest sens, prevederile art. 1 lit. a) și p) din Legea nr. 407/2006, potrivit cărora administratorul este "autoritatea publică centrală care răspunde de vânătoare și asigură administrarea faunei cinegetice", în timp ce gestionarul este "persoana juridică română care a fost licențiată în condițiile legii și căreia i se atribuie în gestiune fauna de interes cinegetic din cuprinsul unui fond de vânătoare". Totodată, arată că în conformitate cu dispozițiile art. 1 lit. r) din același act normativ, gestionarea reprezintă "activitatea de gospodărire durabilă a faunei de interes cinegetic din fondurile de vânătoare, realizată de gestionari în baza contractelor de gestiune, pe riscul și răspunderea lor, pentru perioada stabilită prin contractele de gestiune". Mai mult, în conformitate cu prevederile art. 18 alin. (1) din Legea nr. 407/2006: "gestionarii sunt obligați să asigure protecția faunei cinegetice din fondurile cinegetice contractate cu personal cu atribuții specifice, pe fiecare fond cinegetic, care îndeplinește condițiile legii și ale reglementărilor administratorului." Analizând prerogativele fiecărei entități din care decurge responsabilitatea dezdăunării, apreciază că nu poate fi ținut doar Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor să suporte prejudiciul reclamat, în condițiile în care nu deținea pârghiile necesare preîntâmpinării unor astfel de evenimente, aceste obligații căzând în sarcina B. și a C. în calitate de gestionari. În acest sens, deși recurentul-pârât reprezintă autoritatea publică centrală care răspunde de vânătoare, prin semnarea contractului de gestiune, preluarea efectivelor de faună cinegetică, paza fondului cinegetic și obligația de asigurare a hranei complementare pentru animale au fost transmise către gestionarul fondului cinegetic, acestuia revenindu-i toate drepturile și obligațiile care decurg din această calitate. Invocă, așadar, aplicarea greșită a dispozițiilor Legii nr. 407/2006, prin omisiunea de a lua în considerare cadrul legal privind gestionarea fondurilor cinegetice din România. Concluzionând, solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate și, în rejudecare, diminuarea cuantumului daunelor morale, respectiv obligarea la plata daunelor morale stabilite în sarcina recurentului-pârât, în solidar cu B. și cu C..

Apărări formulate în cauză: Intimatul-reclamant nu a formulat întâmpinare, însă prin concluziile scrise depuse în data de 19 noiembrie 2024, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Procedura în fața instanței de recurs: Având în vedere data înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul instanțelor judecătorești (8 iunie 2022), în cauză sunt aplicabile dispozițiile C. proc. civ., cu modificările aduse prin Legea nr. 310/2018. Constatându-se încheiată procedura de comunicare, în condițiile art. 490 alin. (2) coroborat cu art. 471 1 a alin. (5) și (6) C. proc. civ., a fost fixat termen de judecată la 19 noiembrie 2024, cu citarea părților, în ședință publică, în vederea soluționării căii de atac, termen la care instanța a rămas în pronunțare. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție: Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse: Prin cererea introductivă, reclamantul A. a solicitat, pe calea acțiunii în răspundere civilă delictuală, obligarea pârâtului Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor la plata sumei de 150.000 euro, cu titlu de daune aferente prejudiciului moral suferit prin fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu din data de 13 august 2019, în urma atacului unui animal sălbatic (urs). În conturarea cadrului factual, instanțele fondului au reținut că, în urma atacului suferit, reclamantul a necesitat 8-9 zile de îngrijiri medicale pentru leziunile traumatice suferite, iar ulterior a suferit în plan fizic și psihic. Analizând pretenția dedusă judecății, prima instanță a reținut îndeplinirea condițiilor răspunderii pentru prejudiciile cauzate de animale, iar în ceea ce privește modalitatea de stabilire a daunelor morale a reținut că o despăgubire în cuantum de 13.500 RON este de natură să satisfacă scopul angajării răspunderii civile delictuale a părții pârâte, în temeiul art. 13 1 alin. (2) din Legea nr. 407/2006. Procedând la verificarea jurisdicțională a sentinței tribunalului, instanța de apel, admițând apelul reclamantului, a stabilit că evaluarea prejudiciului moral se impune a fi făcută în raport cu normele generale cuprinse în art. 1391 alin. (1) C. civ., iar nu cu prevederile art. 13 1 alin. (2) din Legea nr. 407/2006 (care nu erau în vigoare la data producerii faptei prejudiciabile, articolul fiind introdus prin Legea nr. 13/2020). Astfel, în urma analizării elementelor de temeinicie ale cauzei, curtea de apel a reținut că despăgubirile stabilite de prima instanță nu sunt suficiente să satisfacă exigențele principiului reparării integrale a prejudiciului, nefiind de natură să acopere în totalitate prejudiciul moral suferit de reclamant, sens în care, admițând apelul reclamantului, a dispus majorarea cuantumului acestora la suma de 10.000 euro. Împotriva acestei hotărâri, recurentul-pârât Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor a declarat recurs. Printr-o primă critică, recurentul-pârât a invocat existența unei interpretări și aplicări greșite a prevederilor Legii nr. 407/2006 și a dispozițiilor art. 1391 C. civ., prin aceea că instanța de apel a realizat o apreciere injustă a cuantumului daunelor morale ce se cuvin intimatului-reclamant. Verificând criticile formulate prin prisma considerentelor deciziei instanței de apel, se constată caracterul nefondat al acestora. Evaluând hotărârea primei instanțe, atât sub aspectul temeiniciei, cât și a legalității acesteia, instanța devolutivă de atac a stabilit cadrul legal incident speței ca fiind dat de regulile care guvernează răspunderea obiectivă pentru prejudiciile cauzate de animale, cu consecința aplicabilității regulilor generale în materia reparării prejudiciului nepatrimonial, respectiv art. 1391 C. civ. (în vigoare la momentul săvârșirii ilicitului reclamat), iar nu a dispozițiilor art. 13 1 din Legea nr. 407/2006, prevederi care au fost introduse ulterior acestui moment, prin Legea nr. 13/2020 (act normativ care a intrat în vigoare în 13 ianuarie 2020). Fără a formula critici concrete referitoare la modalitatea în care instanța de apel a înlăturat considerentele primei instanțe în legătură cu lipsa de aplicabilitate în cauză a prevederilor art. 13 1 din Legea nr. 407/2006, recurentul-pârât a înțeles să reitereze criticile deduse judecății prin apelul formulat împotriva sentinței, pretinzând încălcarea respectivelor dispoziții legale, invocând o pretinsă nelegalitate a deciziei atacate din perspectiva unei norme juridice lipsite de aplicabilitate în litigiul pendinte. Contrar susținerilor recurentului-pârât, se constată că în mod judicios a stabilit și aplicat instanța de apel legea incidentă cauzei, din moment ce intrarea în vigoare a prevederilor invocate de către recurent a avut loc la o dată ulterioară producerii faptei ilicite, astfel cum s-a arătat, fiind incident principiul neretroactivității legii civile, reglementat de art. 6 alin. (1), alin. (2) și alin. (5) C. civ. Totodată, în determinarea normelor de drept aplicabile cauzei, relevante sunt și dispozițiile art. 103 din Legea nr. 71/2011, potrivit cărora obligațiile născute din faptele juridice extracontractuale "sunt supuse dispozițiilor legii în vigoare la data producerii ori, după caz, a săvârșirii lor", cum în mod judicios a reținut instanța de apel. În acest context, dat fiind că textul de lege invocat este străin (rationae temporis) de prejudiciul a cărui reparare se solicită în cauză, susținerile apar, mai degrabă, ca fiind formale, prevederile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. limitând recursul la controlul conformității deciziei atacate cu regulile de drept aplicabile. În consecință, criticile în legătură cu pretinsa nerespectare a prevederilor art. 13 1 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 407/2006, în ceea ce privește modalitatea de stabilire a daunelor morale, vor fi înlăturate. Lipsită de eficacitate juridică este și solicitarea recurentului-pârât de reevaluare a cuantumului despăgubirilor stabilite în sarcina Ministerului Mediului, Apelor și Pădurilor cu titlu de daune morale, având în vedere că, prin intermediul acestei critici, nu se susține lipsa unei atare analize, ci se contestă concluzia la care a ajuns instanța de apel, în urma propriei evaluări. Astfel, se observă că recurentul-pârât invocă aspecte de netemeinicie, ce privesc modalitatea de interpretare de către instanța de apel a probatoriului administrat, asupra căruia solicită o nouă dezlegare. Or, date fiind limitele de exercitare a recursului, care privesc strict elemente de legalitate, susținerile recurentului ce privesc doar elemente factuale sunt excluse controlului judiciar specific căii extraordinare de atac. Inclusiv critica referitoare la nerespectarea "criteriilor relevante pentru stabilirea unei sume proporționale și echitabile în vederea despăgubirii intimatului" nu poate fi primită. În ceea ce privește cuantumul despăgubirilor acordate, dispozițiile legale aplicabile în cauză, corect reținute de către instanța de apel, nu prevăd un mod concret de evaluare, iar principiul reparării integrale a unui astfel de prejudiciu nu poate avea decât un caracter estimativ, față de natura nepatrimonială a acestor daune, imposibil de echivalat din punct de vedere pecuniar. Luând în considerare toate aspectele prejudiciului, astfel cum au fost relevate de către reclamant, instanța de apel a respectat jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care a statuat că despăgubirile acordate pentru repararea prejudiciului moral se stabilesc de instanță prin evaluare, principiul aplicabil fiind cel al reparării integrale a prejudiciului cauzat prin fapta ilicită (stabilit de art. 1385 C. civ.), prin raportare la normele incidente în ceea ce privește repararea prejudiciului nepatrimonial (art. 1391 C. civ.), neoperând criterii de apreciere prestabilite, ci fiind necesar să se judece în echitate, prin raportare la datele particulare ale cauzei, în funcție de care se stabilește întinderea reparației pentru prejudiciul suferit. Contrar susținerilor recurentului-pârât, instanța de apel a ținut cont, în stabilirea cuantumului daunelor morale, de numeroase criterii, precum: importanța valorilor protejate, consecințele negative suferite în plan psihic de intimatul-reclamant, gravitatea acestor consecințe și intensitatea cu care aceste consecințe au fost percepute de persoana prejudiciată, respectiv de existența unui raport rezonabil de proporționalitate între prejudiciile produse și daunele morale acordate. Însă, aplicarea acestor criterii în vederea stabilirii cuantumului daunelor morale presupune strict evaluarea probatoriilor, întrucât se referă la aspecte factuale ale cauzei. Or, evaluarea probatoriilor administrate intră în atribuția exclusivă a instanțelor devolutive. În acest context, se constată că solicitarea de cenzurare a modului în care instanța de apel a stabilit cuantumul daunelor morale, pentru ca, în acest mod, să se obțină o redimensionare a acestora (în sensul reducerii lor), ar presupune strict verificarea temeiniciei deciziei atacate. Nici invocarea, de către recurent, a faptului că instanța de apel ar fi trebuit să țină cont de o serie de soluții de practică judiciară, pronunțate de către instanțele naționale în alte spețe similare, nu este în măsură să contureze o altă dezlegare în cauză, din moment ce jurisprudența nu constituie izvor de drept, în conformitate cu prevederile art. 1 C. civ., instanțele fiind ținute doar de acele decizii ale Înaltei Curți pronunțate în mecanismele de unificare a practicii judiciare (recurs în interesul legii și dezlegarea unor chestiuni de drept), respectiv de hotărârile instanței de contencios constituțional. În aceste condiții, criticile referitoare la nerespectarea unor soluții de practică judecătorească pronunțate în materia daunelor morale nu deduc judecății aspecte de nelegalitate, nefiind, așadar, susceptibile de a fi examinate din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Cât privește critica în legătură cu nesocotirea cadrului legal de gestionare a faunei cinegetice din România, în sensul că recurentul-pârât ar avea doar calitatea de administrator, iar nu de gestionar al acesteia, cu consecința obligării B. și a C., în calitate de gestionari, la plata daunelor morale în solidar cu recurenta-pârâtă, deși subsumabilă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât vizează o pretinsă interpretare și aplicare greșită a normelor de drept material cuprinse în art. 1 lit. a), p) și r) și în art. 18 alin. (1) din Legea nr. 407/2006, este însă nefondată. Preliminar, se observă că, prin încheierea din 26 octombrie 2022 (neatacată cu apel), tribunalul a pus în discuție cererea pârâtului de introducere în cauză a B. și a C., prorogând pronunțarea asupra cererii. Totodată, prin cererea de apel formulată împotriva sentinței primei instanțe, apelantul-pârât s-a rezumat doar la a reitera, inadecvat procedural, unele aspecte vizând atribuțiile de supraveghere și control asupra fondului cinegetic pe raza căruia s-a produs incidentul. Așadar, aspectele referitoare la modalitatea de stabilire a cadrului procesual, astfel cum a fost determinat de tribunal, respectiv ca acest terț să poată sta în prezentul proces, în calitate de parte, nu mai poate forma obiect de analiză în această fază procesuală, dezlegările date de prima instanță bucurându-se de autoritate de lucru judecat. Fără a antama aceste aspecte, se observă și că susținerile privitoare la o eventuală nerespectare a prevederilor Legii nr. 407/2006, ca urmare a stabilirii exclusiv în sarcina Ministerului a unei obligații de plată, sunt lipsite de fundament. Prin acțiunea ce face obiectul cauzei, reclamantul a invocat îndeplinirea condițiilor generale referitoare la prejudiciu și la existența raportului de cauzalitate dintre comportamentul animalului și prejudiciu, cât și a condiției speciale referitoare la calitatea Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor, de paznic juridic al animalului. Conform art. 1375 C. civ., "proprietarul unui animal sau cel care se servește de el răspunde, independent de orice culpă, de prejudiciul cauzat de animal, chiar dacă acesta a scăpat de sub paza sa ". Totodată, potrivit art. 1377 din același act normativ, "în înțelesul dispozițiilor art. 1375 și 1376, are paza animalului sau a lucrului proprietarul ori cel care, în temeiul unei dispoziții legale sau al unui contract ori chiar numai în fapt, exercită în mod independent controlul și supravegherea asupra animalului sau a lucrului și se servește de acesta în interes propriu". Dat fiind că această formă de răspundere civilă este una obiectivă, fundamentată pe obligația de garanție a așa-zisului "comportament" al animalului, rezultă că antrenarea răspunderii civile necesită dovedirea condițiilor generale referitoare la fapta ilicită, prejudiciu și raportul de cauzalitate dintre acestea, precum și a cerinței speciale referitoare la noțiunea de pază juridică. Contrar susținerilor recurentului-pârât, instanța de apel a interpretat și aplicat în mod corect dispozițiile legale atunci când a reținut că Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor are atribuții de control și supraveghere asupra animalelor sălbatice, având calitatea de paznic juridic al animalului sălbatic din specia urs, în înțelesul prevederilor art. 1377 C. civ., ceea ce-i justifică, în mod direct, calitatea de subiect pasiv în raportul juridic obligațional litigios, precum și calitatea procesuală pasivă în cauză. Cum prevederile speciale ale art. 13 alin. (4) din Legea nr. 407/2006 (forma în vigoare la data producerii faptei cauzatoare de prejudicii) stabilesc în mod expres că "despăgubirile pentru pagubele produse de către exemplarele din speciile de faună de interes cinegetic cuprinse în anexa nr. 2 se suportă de autoritatea publică centrală pentru protecția mediului", în mod judicios a fost obligat Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor la plata despăgubirilor morale către intimatul-reclamant, neprezentând relevanță existența contractului de gestionare a faunei cinegetice încheiat cu B. și cu C.. Or, aceste Asociații, cu privire la care recurentul-pârât a susținut că s-ar fi transferat paza juridică prin semnarea contractului de gestiune, nu au calitatea de proprietari al urșilor sălbatici și nici nu exercită, în mod independent, controlul și supravegherea acestora, ci au doar calitatea de gestionari al fondului de vânătoare, în sensul dispozițiilor art. 1 alin. (1) lit. p) din Legea nr. 407/2006. În aceste condiții, B. și C. nu pot fi ținute să răspundă pentru prejudiciile cauzate de animale care nu sunt supuse vânării, printre care se numără și ursul brun, specie protejată la nivelul Uniunii Europene, capturarea, recoltarea și relocarea acestora putându-se face numai în limitele stabilite prin ordin al Ministrului Mediului, Apelor și Pădurilor, astfel cum se prevede la art. 38 din O.U.G. nr. 57/2007. În condițiile în care Asociațiile sunt doar gestionari ai fondului cinegetic pe teritoriul căruia a fost produs atacul, neavând calitatea de paznici juridici, acestea nu pot fi ținute să răspundă civil pentru prejudiciile cauzate intimatului-reclamant, împreună cu Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor, doar această din urmă autoritate având putere de direcție, supraveghere și control asupra animalelor sălbatice, adică paza lor juridică, în sensul dispozițiilor art. 1377 C. civ. Aceste considerente sunt susținute inclusiv de interpretarea dată de către instanța de apel probatoriului administrat în cauză, aspect care nu mai poate face obiectul unei alte dezlegări în prezenta etapă procesuală. Astfel, evaluând clauzele contractului de gestiune, pe care le-a raportat atât la dispozițiile art. 1 lit. r) din Legea nr. 407/2006, cât și la prevederile art. 1377 C. civ., instanța devolutivă de atac a concluzionat în sensul că "gestionarul fondului nu deține în mod independent controlul și supravegherea asupra ursului brun, deoarece pentru această specie menționată în anexa 2 "A. Mamifere pct. 8" vânătoarea este interzisă", pentru ca ulterior să stabilească și că "în cauză nu s-a probat că la data producerii evenimentului, respectiv 13.08.2019, paza juridică ar fi fost transferată de la autoritatea centrală la gestionarului fondului cinegetic". Prin urmare, a invoca, la acest moment procesual, contrariul presupune inclusiv o contestare a acestor rețineri ce au la baza elemente de fapt, cu nesocotirea limitelor în care instanța de recurs examinează cauza - exclusiv din perspectiva legalității acesteia, iar nu și cu privire la faptele cauzei (astfel cum decurg ele din maniera de interpretare a probatoriului administrat - aspecte a căror apreciere aparține exclusiv instanțelor fondului). Având în vedere considerentele expuse, constatând legalitatea deciziei recurate, reținând că aspectele de nelegalitate deduse judecății pe calea prezentului recurs sunt lipsite de temei, nefiind îndeplinite dispozițiile art. 488 C. proc. civ. pentru casarea hotărârii, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursul, ca nefondat.