ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1215/2024

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalul Harghita, secția civilă în data de 11.07.2022, sub nr. x/2022, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtului Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor la plata sumei de 150.000 euro, reprezentând despăgubiri (daune) morale pentru repararea integrală a prejudiciului moral suferit de pe urma faptei ilicite cauzatoare de prejudiciu din 23.08.2019 - atac de urs -, precum și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 192, art. 453 C. proc. civ., art. 1.375 C. civ. și art. 13 1 din Legea nr. 407/2006.

Sentința pronunțată de Tribunalul Harghita Prin sentința nr. 271/2023 din 08.03.2023, Tribunalul Harghita, secția civilă a admis, în parte, cererea de chemare în judecată și l-a obligat pe pârât să plătească reclamantului suma de 8.000 euro, în RON, la cursul BNR din data plății, cu titlu de daune morale, cu dobândă legală de la data evenimentului, 23.08.2019, și până la data plății efective; a luat act că reclamantul și-a rezervat dreptul de a solicita pe cale separată cheltuielile de judecată.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș Prin decizia nr. 547/A din 05.10.2023, Curtea de Apel Târgu Mureș, secția I civilă a admis apelul reclamantului împotriva sentinței, pe care a schimbat-o, în parte, în sensul că l-a obligat pe pârât să plătească reclamantului suma de 10.000 euro, în RON, la cursul BNR din data plății, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, la care se va adăuga dobânda legală calculată de la data de 23.08.2019 și până la data plății efective; a menținut celelalte dispoziții ale hotărârii atacate; a respins, ca nefondat, apelul pârâtului împotriva aceleiași hotărâri.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâtul Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor. În dezvoltarea motivului de recurs indicat, recurentul-pârât a invocat că atât prima instanță, cât și instanța de apel au interpretat și aplicat în mod eronat prevederile art. 13 1 alin. (1) și (2) din Legea nr. 407/2006, prin aceea că au realizat o apreciere injustă a cuantumului daunelor morale ce se cuvin reclamantului. Arată că este necesară reevaluarea cuantumului despăgubirilor stabilite în sarcina pârâtului, respectiv suma de 10.000 euro, astfel încât despăgubirile ce urmează a fi acordate să reprezinte o compensație echitabilă a daunelor generate de incidentul ce face obiectul prezentei cauze, fără a constitui o îmbogățire fără justă cauză a victimei și invocă, în acest sens, soluții de practică judiciară în ceea ce privește stabilirea cuantumului daunelor morale. Astfel, prin raportare la situația dedusă judecății, precizează că intimatul-reclamant nu a fost salarizat la momentul producerii incidentului, iar conform biletului de ieșire din spital/scrisorii medicale, emise de Spitalul Județean de Urgență Miercurea Ciuc la data de 02.09.2019, intimatul-reclamant a fost internat la data de 23.08.2019 și externat la data de 02.09.2019, rezultând un număr de 11 zile de spitalizare. Totodată, conform raportului de expertiză medico-legală, intimatul-reclamant a necesitat pentru vindecare un număr de 11-12 zile de îngrijiri medicale, iar prin leziunile traumatice suferite, viața acestuia nu i-a fost pusă în primejdie. Totodată, incidentul nu a generat o infirmitate posttraumatică sau un prejudiciu estetic grav și permanent pentru intimat. Prin urmare, fără a subestima impactul incomensurabil generat de un astfel de incident asupra victimei, apreciază ca fiind necesară reevaluarea cuantumului despăgubirilor acordate de către prima instanță și menținute de către instanța de apel, având în vedere atât prevederile legale incidente, cât și circumstanțele în care s-a produs prejudiciul și criteriile relevante pentru stabilirea unei sume proporționale și echitabile în vederea despăgubirii intimatului-reclamant. De asemenea, consideră și că instituirea exclusiv în sarcina recurentului-pârât a unei astfel de obligații de plată a fost realizată prin nesocotirea cadrului legal de gestionare a faunei cinegetice din România. În acest sens, precizează că instanțele de fond nu au ținut cont de faptul că Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor are doar calitatea de administrator al faunei cinegetice, iar nu de gestionar al acesteia, astfel încât să suporte în integralitate cuantumul daunelor morale stabilite de instanță ca "preț al durerii". Invocă, astfel, prevederile art. 1 lit. a) și p) din Legea nr. 407/2006, potrivit cărora administratorul este "autoritatea publică centrală care răspunde de vânătoare și asigură administrarea faunei cinegetice", în timp ce gestionarul este "persoana juridică română care a fost licențiată în condițiile legii și căreia i se atribuie în gestiune fauna de interes cinegetic din cuprinsul unui fond de vânătoare". Totodată, arată că în conformitate cu dispozițiile art. 1 lit. r) din același act normativ, gestionarea reprezintă "activitatea de gospodărire durabilă a faunei de interes cinegetic din fondurile de vânătoare, realizată de gestionari în baza contractelor de gestiune, pe riscul și răspunderea lor, pentru perioada stabilită prin contractele de gestiune". Mai mult, în conformitate cu prevederile art. 18 alin. (1) din Legea nr. 407/2006: "gestionarii sunt obligați să asigure protecția faunei cinegetice din fondurile cinegetice contractate cu personal cu atribuții specifice, pe fiecare fond cinegetic, care îndeplinește condițiile legii și ale reglementărilor administratorului." Analizând prerogativele fiecărei entități din care decurge responsabilitatea dezdăunării, consideră că nu poate fi ținut doar Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor să suporte prejudiciul reclamat, în condițiile în care nu deținea pârghiile necesare preîntâmpinării unor astfel de evenimente, aceste obligații căzând în sarcina Asociației Vânătorilor și Pescarilor Sportivi Miercurea Ciuc, în calitate de gestionar. În acest sens, deși recurentul-pârât reprezintă autoritatea publică centrală care răspunde de vânătoare, prin semnarea contractului de gestiune, preluarea efectivelor de faună cinegetică, paza fondului cinegetic și obligația de asigurare a hranei complementare pentru animale au fost transmise către gestionarul fondului cinegetic, acestuia revenindu-i toate drepturile și obligațiile care decurg din această calitate. Invocă, așadar, aplicarea greșită a dispozițiilor Legii nr. 407/2006, prin omisiunea de a lua în considerare cadrul legal privind gestionarea fondurilor cinegetice din România. Concluzionează prin a solicita casarea deciziei recurate și, în rejudecare, diminuarea cuantumului daunelor materiale, respectiv obligarea la plata daunelor materiale și morale stabilite în sarcina recurentului-pârât, în solidar cu Asociația Vânătorilor și Pescarilor Sportivi Miercurea Ciuc.

Apărări formulate în cauză În cauză nu a fost formulată întâmpinare. Prin concluziile scrise depuse în data de 24.04.2024, intimatul-reclamant a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Cu titlu prealabil, Înalta Curte reține că, prin acțiunea introductivă de instanță, reclamantul-intimat a dedus judecății o acțiune în răspundere civilă delictuală prin care a solicitat obligarea pârâtului-recurent la plata sumei de 150.000 euro, cu titlu de daune aferente prejudiciului moral suferit în urma atacului unui animal sălbatic (urs), suferit în data de 23.08.2019. Instanțele fondului au reținut, în conturarea cadrului factual, că, în urma atacului suferit, reclamantul-intimat a fost internat la Spitalul Județean de Urgențe Miercurea Ciuc în perioada 23.08.2019 - 02.09.2019, cu diagnosticul de "plăgi faciale multiple zdrobite prin atac de urs, plagă parietală dreapta, plagă mușcată coapsa stângă". De asemenea, în determinarea aspectelor esențiale care conturează pretenția dedusă judecății, s-a mai reținut, de către instanțele de fond, în urma administrării probatoriului, că nu doar cele 10 zilele de spitalizare au fost extrem de dureroase, dar nici după cele 12 zile de îngrijiri medicale (stabilite prin raportul de expertiză medico-legală efectuat în cauză) nu se poate considera că starea fizică și psihică a reclamantului-intimat ar putea fi la un nivel care să îi asigure continuarea unei vieți normale de familie și socială. Analizând pretenția dedusă judecății, prima instanță a reținut îndeplinirea condițiilor răspunderii pentru prejudiciile cauzate de animale, iar în ceea ce privește modalitatea de stabilire a daunelor morale a reținut că determinarea cuantumului acestora este lăsat la libera apreciere a instanței, astfel încât, în urma cercetării elementelor factuale, a reținut că acordarea unei despăgubiri în cuantum de 8.000 de euro este de natură să satisfacă scopul angajării răspunderii civile delictuale a părții pârâte, în baza art. 13 1 alin. (2) din Legea nr. 407/2006 și a art. 1.375, art. 1.381 și art. 1.386 C. civ. Procedând la verificarea jurisdicțională a sentinței tribunalului, instanța de apel, admițând apelul reclamantului, a stabilit că evaluarea prejudiciului moral se impune a fi făcută în raport cu normele generale cuprinse în art. 1.391 alin. (1) C. civ., iar nu cu prevederile art. 13 1 alin. (2) din Legea nr. 407/2006 (care nu erau în vigoare la data producerii faptei prejudiciabile), iar în urma analizării elementelor de temeinicie ale cauzei a reținut că despăgubirile stabilite de prima instanță nu sunt suficiente să satisfacă exigențele principiului reparării integrale a prejudiciului, nefiind de natură să acopere în totalitate prejudiciul moral suferit de reclamant, sens în care a dispus majorarea acestora la suma de 10.000 euro. Date fiind aceste precizări, necesare în contextul analizării legalității soluției instanței de apel, Înalta Curte va trece la examinarea criticilor formulate prin cererea de recurs. - Printr-o primă critică, recurentul-pârât invocă existența unei interpretări și aplicări greșite "atât de către instanța de fond, cât și de instanța de apel" a prevederilor art. 13 1 alin. (1) și (2) din Legea nr. 407/2006, prin aceea că "au realizat o apreciere injustă a cuantumului daunelor morale ce se cuvin intimatului-reclamant". Preliminar, în raport cu criticile repetate, din cuprinsul cererii de recurs, formulate cu privire la sentința tribunalului, se impune precizarea că, în prezenta fază procesuală, nu este supus verificării jurisdicționale raționamentul judiciar al primei instanțe, chiar și în ipoteza în care acesta a fost validat (fie și în parte, de către instanța de apel, în urma propriei sale examinări a cauzei), din moment ce aceasta ar echivala, în mod nepermis, cu o lipsire de eficiență a judecății realizate în calea ordinară de atac și cu o ignorare a principiului unicității căii de atac. Așadar, obiectul recursului, conform celor statuate anterior, nu este reprezentat de sentința primei instanțe, ci de hotărârea pronunțată chiar în urma cercetării legalității și temeiniciei acestui prim act jurisdicțional pronunțat în cauză, astfel încât, în continuare, vor face obiect de analiză doar acele susțineri care antamează dezlegările date de către instanța de prim control judiciar. Verificând criticile formulate prin prisma considerentelor deciziei instanței de apel, se constată caracterul nefondat al acestora. Astfel cum s-a arătat anterior, prin acțiunea introductivă, intimatul-reclamant a solicitat, în baza normelor care reglementează răspunderea civilă delictuală, art. 1.375 C. civ. (raportate la dispozițiile Legii nr. 407/2006), obligarea pârâtului Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor la plata despăgubirilor morale pentru prejudiciul suferit în urma atacului unui animal sălbatic (urs), suferit în data de 23.08.2019. Evaluând hotărârea primei instanțe atât sub aspectul temeiniciei, cât și a legalității acesteia, instanța devolutivă de atac a stabilit cadrul legal incident speței deduse judecății ca fiind dat de regulile care guvernează răspunderea obiectivă pentru prejudiciile cauzate de animale, cu consecința aplicabilității regulilor generale în materia reparării prejudiciului nepatrimonial, respectiv art. 1.391 C. civ. (în vigoare la momentul săvârșirii ilicitului reclamat), iar nu dispozițiile art. 13 1 din Legea nr. 407/2006, prevederi care au fost introduse ulterior acestui moment, prin Legea nr. 13/2020 (act normativ care a intrat în vigoare în 13.01.2020). Fără a formula critici concrete referitoare la modalitatea în care instanța de apel a înlăturat considerentele primei instanțe în legătură cu lipsa de aplicabilitate, în speță, a prevederilor art. 13 1 din Legea nr. 407/2006, recurentul-pârât a înțeles doar să reitereze criticile deduse judecății prin apelul formulat împotriva acestui prim act jurisdicțional, pretinzând încălcarea respectivelor dispoziții legale. Așadar, fără a contrapune critici concrete acestor rețineri ale instanței de apel, rămase câștigate cauzei, recurentul-pârât s-a limitat la invoca o pretinsă nelegalitate a deciziei atacate din perspectiva unei norme juridice lipsite de incidență în litigiul pendinte. Or, în sens contrar celor afirmate de către recurent, se constată că în mod judicios a stabilit instanța de apel legea aplicabilă cauzei, din moment ce intrarea în vigoare a prevederilor invocate de către recurent a avut loc la o dată ulterioară producerii faptei ilicite, astfel cum s-a arătat, fiind incident principiul neretroactivității legii civile, reglementat de art. 6 alin. (1), (2) și 5 C. civ. Totodată, în determinarea normelor de drept incidente cauzei, relevante sunt și dispozițiile art. 103 din Legea nr. 71/2011, potrivit cărora obligațiile născute din faptele juridice extracontractuale sunt supuse dispozițiilor legii în vigoare la data producerii ori, după caz, a săvârșirii lor, cum în mod judicios a reținut și instanța de prim control judiciar. În acest context, dat fiind că textul de lege invocat este străin, rationae temporis, de prejudiciul a cărui reparare se solicită în litigiul pendinte, susținerile apar, mai degrabă, ca fiind formale, prevederile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. limitând recursul la controlul conformității deciziei atacate cu regulile de drept aplicabile. În consecință, criticile în legătură cu pretinsa nerespectare a prevederilor art. 13 1 alin. (1) și (2) din Legea nr. 407/2006, în ceea ce privește modalitatea de stabilire a daunelor morale, vor fi înlăturate. - Lipsită de eficacitate juridică este și solicitarea recurentului-pârât "de reevaluare a cuantumului despăgubirilor stabilite în sarcina Ministerului Mediului, Apelor și Pădurilor cu titlu de daune morale". Astfel, sub un prim aspect, se observă că recurentul-pârât se limitează la a invoca aspecte de temeinicie, ce privesc modalitatea de interpretare, de către instanța de apel, a probatoriului administrat (concluziile raportului de expertiză medico-legală efectuat în cauză), asupra căruia solicită o nouă dezlegare. Or, date fiind limitele exercițiului dreptului la recurs, care privesc strict elemente de legalitate, susținerea recurentului, ce privește doar un element factual, este exclusă controlului judiciar specific prezentei căi extraordinare de atac. Inclusiv critica acestuia referitoare la nerespectarea "criteriilor relevante pentru stabilirea unei sume proporționale și echitabile în vederea despăgubirii intimatului" nu poate fi primită. În ceea ce privește cuantumul despăgubirilor acordate, dispozițiile legale aplicabile în cauză, corect reținute de către instanța de apel, astfel cum s-a arătat, nu prevăd un mod concret de evaluare, iar principiul reparării integrale a unui astfel de prejudiciu nu poate avea decât un caracter estimativ, față de natura nepatrimonială a acestor daune, imposibil de echivalat din punct de vedere pecuniar. Luând în considerare toate aspectele prejudiciului, astfel cum au fost relevate de către reclamant, instanța de apel a respectat jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care a statuat că despăgubirile acordate pentru repararea prejudiciului moral se stabilesc de instanță prin evaluare, principiul aplicabil fiind cel al reparării integrale a prejudiciului cauzat prin fapta ilicită (stabilit de art. 1.385 C. civ.), prin raportare la normele incidente în ceea ce privește repararea prejudiciului nepatrimonial (art. 1.391 C. civ.), neoperând criterii de apreciere prestabilite, ci fiind necesar să se judece în echitate, prin raportare la datele particulare ale cauzei, în funcție de care se stabilește întinderea reparației pentru prejudiciul suferit. Contrar susținerilor recurentului, instanța de apel a ținut cont, în stabilirea cuantumului daunelor morale, de numeroase criterii, precum: importanța valorilor protejate, consecințele negative suferite în plan psihic de intimatul-reclamant, gravitatea acestor consecințe și intensitatea cu care aceste consecințe au fost percepute de persoana prejudiciată, respectiv de existența unui raport rezonabil de proporționalitate între prejudiciile produse și daunele morale acordate. Însă, aplicarea acestor criterii în vederea stabilirii cuantumului daunelor morale presupune strict evaluarea probatoriilor, întrucât se referă la aspecte factuale ale cauzei. Or, evaluarea probatoriilor administrate intră în atribuția exclusivă a instanțelor devolutive. În acest context, se constată că solicitarea de cenzurare a modului în care instanța de apel a stabilit cuantumul daunelor morale, pentru ca, în acest mod, să se obțină o redimensionare a acestora (în sensul reducerii lor), ar presupune strict verificarea temeiniciei deciziei atacate. Nici invocarea, de către recurent, a faptului că instanța de apel ar fi trebuit să țină cont de o serie de soluții de practică judiciară, pronunțate de către instanțele naționale în alte spețe similare, nu este în măsură să contureze o altă dezlegare în cauză, din moment ce jurisprudența nu constituie izvor de drept, în conformitate cu prevederile art. 1 C. civ., instanțele fiind ținute doar de acele decizii ale Înaltei Curți pronunțate în mecanismele de unificare a practicii judiciare (reprezentate de recursul în interesul legii și sesizarea instanței supreme în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept), respectiv de hotărârile instanței de contencios constituțional, acte jurisdicționale care fac, totodată, obiectul publicării în Monitorul Oficial. În aceste condiții, criticile referitoare la nerespectarea unor soluții de practică judecătorească, pronunțate în materia daunelor morale, nu deduc judecății aspecte de nelegalitate, nefiind, așadar, susceptibile de a fi încadrate în motivele de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. - Cât privește critica recurentului-pârât în legătură cu "nesocotirea cadrului legal de gestionare a faunei cinegetice din România", prin aceea că recurentul-pârât ar avea doar calitatea de administrator, iar nu de gestionar al acesteia, cu consecința obligării Asociației Vânătorilor și Pescarilor Sportivi Miercurea Ciuc la plata daunelor morale în solidiar cu recurenta-pârâtă, deși subsumabilă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât vizează o pretinsă interpretare și aplicare greșită a normelor de drept material cuprinse în art. 1 lit. a), p) și r) și în art. 18 alin. (1) din Legea nr. 407/2006, este, însă, nefondată. Preliminar, se observă că, prin încheierea din 12.10.2022 (neatacată cu apel), tribunalul a respins, ca inadmisibilă, cererea pârâtului, de introducere în cauză a Asociației Vânătorilor și Pescarilor Sportivi Miercurea Ciuc. Totodată, prin cererea de apel formulată împotriva sentinței primei instanțe, pârâtul-apelant s-a rezumat doar la a reitera, inadecvat procedural, solicitarea de introducere în cauză a acestui terț. Așadar, aspectele referitoare la modalitatea de stabilire a cadrului procesual, astfel cum a fost determinat de tribunal, respectiv ca acest terț să poată sta în prezentul proces, în calitate de parte, nu mai poate forma obiect de analiză în această fază procesuală, dezlegările date prin încheierea din 12.10.2022 bucurându-se de autoritate de lucru judecat. Fără a antama aceste aspecte, se observă și că susținerile privitoare la o eventuală nerespectare a prevederilor Legii nr. 407/2006, ca urmare a stabilirii "exclusiv în sarcina Ministerului a unei obligații de plată", sunt lipsite de fundament. Prin deducerea pretenției ce face obiectul litigiului pendinte în contradictoriu cu recurentul-pârât, intimatul-reclamant a invocat îndeplinirea condițiilor generale referitoare la prejudiciu și la existența raportului de cauzalitate dintre "comportamentul" animalului și prejudiciu, cât și a condiției speciale referitoare la calitatea Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor, de paznic juridic al animalului. Conform art. 1.375 C. civ., "proprietarul unui animal sau cel care se servește de el răspunde, independent de orice culpă, de prejudiciul cauzat de animal, chiar dacă acesta a scăpat de sub paza sa ". Totodată, potrivit art. 1.377 din același act normativ, "în înțelesul dispozițiilor art. 1375 și 1376, are paza animalului sau a lucrului proprietarul ori cel care, în temeiul unei dispoziții legale sau al unui contract ori chiar numai în fapt, exercită în mod independent controlul și supravegherea asupra animalului sau a lucrului și se servește de acesta în interes propriu". Dat fiind că această formă de răspundere civilă este una obiectivă, fundamentată pe obligația de garanție a așa-zisului "comportament" al animalului, rezultă că antrenarea răspunderii civile necesită dovedirea condițiilor generale referitoare la fapta ilicită, prejudiciu și raportul de cauzalitate dintre acestea, precum și a cerinței speciale referitoare la noțiunea de pază juridică. Contrar susținerilor recurentului-pârât, instanța de apel a interpretat și aplicat în mod corect dispozițiile art. 1.375 și art. 1.377 C. civ. atunci când a reținut că Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor are atribuții de control și supraveghere asupra animalelor sălbatice, având calitatea de paznic juridic al animalului sălbatic din specia urs, în înțelesul prevederilor art. 1.377 C. civ., ceea ce-i justifică, în mod direct, calitatea de subiect pasiv în raportul juridic obligațional litigios, precum și calitatea procesuală pasivă în prezenta cauză. Cum prevederile art. 13 alin. (4) din Legea nr. 407/2006 (forma în vigoare la data producerii faptei cauzatoare de prejudicii) stabilesc în mod expres că "despăgubirile pentru pagubele produse de către exemplarele din speciile de faună de interes cinegetic cuprinse în anexa nr. 2 se suportă de autoritatea publică centrală pentru protecția mediului", în mod judicios a fost obligat Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor la plata despăgubirilor morale către intimatul-reclamant, neprezentând relevanță existența contractului de gestionare a faunei cinegetice, încheiat cu Asociația Vânătorilor și Pescarilor Sportivi Miercurea Ciuc. Or, Asociația Vânătorilor și Pescarilor Sportivi Miercurea Ciuc nu este proprietar al urșilor sălbatici și nici nu exercită, în mod independent, controlul și supravegherea acestora, ci are doar calitatea de gestionar al fondului de vânătoare, în sensul dispozițiilor art. 1 alin. (1) lit. p) din Legea nr. 407/2006 (cum, de altfel, chiar recurentul-pârât afirmă prin cererea de recurs). În aceste condiții, Asociația Vânătorilor și Pescarilor Sportivi Miercurea Ciuc nu poate fi ținută să răspundă pentru prejudiciile cauzate de animale care nu sunt supuse vânării, printre care se numără și ursul brun, specie protejată la nivelul Uniunii Europene, capturarea, recoltarea și relocarea acestora putându-se face numai în limitele stabilite prin ordin al Ministrului Mediului, Apelor și Pădurilor, astfel cum se prevede la art. 38 din O.U.G. nr. 57/2007. În condițiile în care Asociația Vânătorilor și Pescarilor Sportivi Miercurea Ciuc este doar gestionarul fondului cinegetic pe teritoriul căruia a fost produs atacul, neavând calitatea de paznic juridic, aceasta nu poate fi ținută să răspundă civil pentru prejudiciile cauzate intimatului-reclamant, împreună cu Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor, doar această din urmă autoritate având putere de direcție, supraveghere și control asupra animalelor sălbatice, adică paza lor juridică, în sensul dispozițiilor 1.377 C. civ. Aceste considerente sunt susținute inclusiv de interpretarea dată de către instanța de apel probatoriului administrat în cauză, aspect care nu mai poate obiectul unei alte dezlegări în prezenta fază procesuală. Astfel, evaluând clauzele contractului de gestiune, pe care le-a raportat atât la dispozițiile art. 1 lit. r) din Legea nr. 407/2006, cât și la prevederile art. 1.377 C. civ., instanța devolutivă de atac a concluzionat în sensul că "gestionarul fondului nu deține în mod independent controlul și supravegherea asupra ursului brun, deoarece pentru această specie, menționată în anexa 2 a Legii nr. 407/2006, vânătoarea este interzisă", pentru ca ulterior să stabilească și că "în cauză nu s-a probat că la data producerii evenimentului, respectiv 23.08.2019, paza juridică ar fi fost transferată de la autoritatea centrală la gestionarului fondului cinegetic", din moment ce "avizul nr. x/04.11.2019 pentru relocarea/recoltarea unor exemplare din specia de urs brun, emis în baza adresei nr. x/03.09.2019 a Asociației Vânătorilor și Pescarilor Sportivi Miercurea Ciuc, este ulterior evenimentului în urma căruia a fost rănit reclamantul." Prin urmare, a invoca, la acest moment procesual, contrariul presupune, inclusiv, o contestare a acestor rețineri ce au la baza elemente de fapt, cu nesocotirea limitelor în care instanța de recurs examinează cauza - exclusiv din perspectiva legalității acesteia, iar nu și cu privire la faptele cauzei (astfel cum decurg ele din maniera de interpretare a probatoriului administrat - aspecte a căror apreciere aparține exclusiv instanțelor fondului). Față de aceste considerente, constatând că nu este întemeiat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., astfel cum a fost invocat și argumentat de recurentul-pârât, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.