ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1479/2025

Ședința publică din data de 17 septembrie 2025

asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Harghita, secția civilă în data de 31.01.2022, sub nr. x/2022, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor, a solicitat instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să-l oblige pe pârât la plata sumei de 150.000 euro, reprezentând daune morale pentru prejudiciul moral suferit de pe urma faptei ilicite din 10.07.2020 (atac de urs) și la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1.375 C. civ.

Pârâtul a depus întâmpinare, prin care a solicitat introducerea în cauză a B., precum și diminuarea cuantumului daunelor morale solicitate de reclamant.

La termenul de judecată din data de 11.10.2022, tribunalul a respins cererea formulată de pârât, privind introducerea în cauză a B..

Prin sentința nr. 348/31.03.2023, Tribunalul Harghita, secția civilă a admis în parte cererea de chemare în judecată; l-a obligat pe pârât să achite reclamantului suma de 100.000 RON, cu titlu de daune morale, precum și dobânda legală, calculată începând cu data de 10.07.2020; a respins restul pretențiilor; l-a obligat pe pârât să achite reclamantului suma de 100 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin decizia nr. 897/A/17.10.2024, Curtea de Apel Târgu Mureș, secția I civilă a admis apelul pârâtului împotriva sentinței, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a admis în parte acțiunea și l-a obligat pe pârât să plătească reclamantului despăgubiri civile pentru daune morale în cuantum de 13.980 RON, precum și dobânda legală calculată începând cu data de 10.07.2020; l-a obligat pe pârât să plătească reclamantului suma de 100 de RON cu titlu de cheltuieli de judecată la fond; a respins apelul reclamantului împotriva aceleiași sentințe; a respins cererea reclamantului de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamantul A..

În dezvoltarea unicului motiv de casare invocat, recurentul a menționat că dreptul material aplicabil în prezenta cauză, atât în privința stabilirii răspunderii pârâtei, cât și în privința criteriilor de evaluare a prejudiciului moral este reprezentat de dispozițiile din materia răspunderii delictuale civile, respectiv art. 1.357, art. 1.375, art. 1.377, art. 1.381, art. 1.385-1.387 și art. 1.391 C. civ.

A precizat, în acest sens, că leguitorul, la conceperea prevederilor art. 13

1

alin. (2) din Legea nr. 407/2006, a confundat criteriile de stabilire a prejudiciului în materia răspunderii delictuale civile raportat la cele două componente ale prejudiciului (daune materiale și daune morale).

În modalitatea în care a înțeles să reglementeze criteriile de stabilire a întinderii prejudiciului moral suferit de către victimele atacurilor de urși, legiuitorul a încălcat și confundat criteriile generale de stabilire a întinderii prejudiciului reglementate de C. civ., raportat la cele două componente ale prejudiciului (daune materiale și morale).

Arată că prin prevederile art. 13

1

din Legea nr. 407/2006 au fost reglementate, în realitate, criterii de stabilire a beneficiului nerealizat, ca parte a daunelor materiale.

Menționează, de asemenea, că formulat, în fața curții de apel, o cerere de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 13

1

alin. (2) din Legea nr. 407/2006, întrucât acestea încalcă art. 16 alin. (1) și (2), art. 21 alin. (3), art. 22 alin. (1) și art. 44 alin. (1) din Constituție, generând o discriminare între subiecți de drept aflați în situații juridice similare, fiind dispusă sesizarea instanței de contencios constituțional.

Precizează, în acest sens, că este inacceptabil, din perspectiva garanțiilor constituționale arătate, ca subiecții de drept aflați în situații similare să aibă un tratament diferit/discriminator în raport cu veniturile realizate în momentul săvârșirii faptei ilicite cauzatoare de prejudiciu.

Intimatul a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, sens în care a menționat că instanța de apel a respectat normele speciale care reglementează răspunderea administratorului faunei cinegetice.

Stabilind că recurentul "nu a fost angajat și nu a realizat venituri cu caracter permanent urmare a încheierii unui contract de muncă", instanța de apel a stabilit în mod corect cuantumul daunelor morale ca fiind 13.980 RON, prin raportare la salariul minim brut pe economie și în funcție de incapacitatea temporară de muncă de 6 luni, conform declarației martorului audiat în cauză.

Relevând cadrul factual, precizează că, deși leziunile traumatice produse au necesitat îngrijiri medicale de 14-16 zile pentru vindecarea plăgilor (conform raportului de expertiză medico-legală al Serviciului Județean de Medicină Legală din cadrul Spitalului Județean de Urgență Miercurea Ciuc), instanța de apel a raportat daunele morale la un interval mult mai mare, respectiv la zilele de pretinsă inactivitate a persoanei vătămate.

Precizează, totodată, că dispozițiile art. 13

1

din Legea nr. 407/2006 sunt derogatorii de la prevederile de drept comun din materia răspunderii pentru prejudiciile cauzate de animale, prevăzute la art. 1.375-1.377 C. civ., aplicându-se cu prioritate.

Prin urmare, în cauza sunt incidente exclusiv prevederile art. 13

1

din Legea nr. 407/2006 în ceea ce privește răspunderea, cât și limitele acestei răspunderi, sub aspectul despăgubirilor stabilite pentru daune morale în cuantum de 13.980 RON.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru următoarele considerente:

În speță, obiectul cauzei, astfel cum a fost trasat prin cererea introductivă de instanță, este reprezentat de solicitarea reclamantului de angajare a răspunderii civile delictuale a pârâtului Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor pentru repararea prejudiciului moral suferit în urma atacului exercitat asupra sa în data de 10 iulie 2020, de exemplarul de faună de interes cinegetic ursul brun (ursus arctos), cuprins în Anexa nr. 2 la Legea nr. 407/2006, animal aflat în paza juridică a pârâtului.

Prin urmare, din perspectiva cauzei juridice, reclamantul a învestit tribunalul cu o ipoteză de răspundere delictuală obiectivă, în vederea acordării unor dezdăunări aferente prejudiciului moral suferit atât ca urmare a suferințelor fizice (date fiind intervenția chirurgicală la care a fost supus reclamantul și durata necesară îngrijirilor medicale), ce s-au repercutat inclusiv asupra capacității sale de muncă, cât și a celor psihice, invocându-se, în acest sens și un prejudiciu de agrement, în contextul în care reclamantul n-a mai putut desfășura activități normale, ca o consecință a gravității vătămării (fiind relevat, în esență, prin cererea introductivă, faptul că "viața i s-a schimbat drastic", ca urmare a stării de "frică permanentă" resimțite).

Existența prejudiciului de agrement invocat a fost confirmată judiciar atât în urma verificării jurisdicționale realizate de tribunal, care, raportat la datele concrete ale speței, a stabilit, în mod expres, că "suferințele reclamantului nu se restrâng doar la cele strict legate de rănile suferite, cât și la starea de temere provocată de atacul ursului, amintirile legate de incident cu consecința producerii unei stări de anxietate", cât și cu ocazia controlului de temeinicie și legalitate realizat de către curtea de apel, care a constatat, concordant cu prima instanță, că "reclamantul pretinde acoperirea a două categorii de prejudicii - prejudiciul reglementat de Legea nr. 407/2006 și care stabilește expres limitele acoperirii în situația atacurilor din partea speciilor de animale din anexele 1 și 2 ale legii și pentru care legea stabilește expres obligativitatea suportării de autoritățile publice centrale pentru mediu și/sau vânătoare, dar și un prejudiciu de agrement - în temeiul art. 1.357 și art. 175 C. civ., pe care îl impută aceleiași autorități."

Privită în contextul de ansamblu al cauzei, despăgubirea solicitată pentru acest prejudiciu nu constituie un "preț al durerii" (pretium dolores), ci are rolul de a alina, printr-o reparație bănească, condițiile de viață alterate ale reclamantului, având ca scop nu eliminarea totală a efectului vătămării (ce îl privează de posibilitatea deplină de a avea o viață normală), ci doar compensarea, într-o anumită măsură, a consecințelor psihice negative resimțite.

Criticând soluția conferită de instanța de prim control judiciar, care a admis apelul declarat de pârâtul Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor împotriva sentinței, schimbând în parte această sentință (prin care se stabilise în sarcina pârâtei, din perspectiva regulilor C. civ., obligația achitării unei sume globale de 100.000 RON, în compensarea prejudiciului nepatrimonial suferit de reclamant), în sensul obligării acestuia la plata sumei de 13.980 RON, cu titlu de daune morale, prin raportare la dispozițiile art. 13

1

din Legea nr. 407/2006, reclamantul face trimitere, prin memoriul de recurs, la nerespectarea principiului reparării integrale a prejudiciului (consacrat legislativ la art. 1.385 alin. (1) C. civ.), invocând, în acest sens, incidența dispozițiilor dreptului comun.

Deși neîntemeiate în privința prejudiciului moral plasat în sfera de reglementare a prevederilor art. 13

1

din Legea nr. 407/2006 (norme speciale în materia răspunderii pentru vătămarea integrității corporale și/sau sănătății unei persoane în privința tipurilor de prejudicii pentru a căror reparare legiuitorul a stabilit reguli diferite de acordare a despăgubirilor prevăzute de norma specială în favoarea victimelor atacurilor exemplarelor din speciile de faună de interes cinegetic, de către autoritățile publice centrale care, potrivit legii speciale, exercită paza juridică asupra acestor exemplare), susținerile recurentului au caracter fondat în privința modalității de compensare a prejudiciului de agrement reținut de instanțele fondului.

În acest context, se constată că, în respectarea regulii de interpretare exceptio est strictissimae interpretionis, normele speciale menționate se aplică, exclusiv, în privința categoriilor de despăgubiri pe care le prevăd, prin excepție de la dispozițiile C. civ. care reglementează diferit aceleași categorii de despăgubiri și de la care se constată intervenită derogarea.

Norma specială nu își poate, însă, extinde domeniul de reglementare dincolo de ceea ce face obiectul său în mod expres, ea neputând fi aplicată prin extensie sau prin analogie.

În acest sens sunt prevederile art. 10 C. civ., potrivit cărora "Legile care derogă de la o dispoziție generală, (...) se aplică numai în cazurile expres și limitativ prevăzute de lege" și ale art. 15 alin. (3) din Legea nr. 24/2000, potrivit cărora "Reglementarea este derogatorie dacă soluțiile legislative referitoare la o situație anume determinată cuprind norme diferite în raport cu reglementarea-cadru în materie, aceasta din urmă păstrându-și caracterul său general obligatoriu pentru toate celelalte cazuri."

Rezultă, astfel, că, pentru ceea ce nu reprezintă obiectul reglementării normei prevăzute de art. 13

1

din Legea nr. 407/2006, ca normă specială, se aplică, în completare, normele prevăzute de C. civ.

În concluzie, în absența restrângerii dreptului la despăgubiri prin norma specială (ceea ce nu s-ar fi putut realiza decât în mod expres, iar nu pe cale de interpretare), pentru toate tipurile de prejudicii pe care victima atacului unui exemplar din fauna de interes cinegetic le-a suportat și care nu își găsesc acoperire de reglementare în norma specială, derogatorie, se aplică în completare dreptul comun, conform art. 2 alin. (2) C. civ.

Astfel fiind, în cauza pendinte, în mod greșit instanța de apel a înlăturat de la aplicare dispozițiile art. 1.381, art. 1.385, art. 1.387 și art. 1.391 C. civ., invocate de reclamant, în considerarea aspectului că acesta, victimă a atacului unui exemplar din speciile de interes cinegetic, își întemeiase solicitarea de acordare a despăgubirilor prin trimitere la dreptul comun, invocând acoperirea a două categorii de prejudicii nepatrimoniale, conform celor expuse în precedent, cu consecința neexaminării integrale a acestor pretenții.

Trimiterea cauzei spre rejudecare se impune în considerarea dispozițiilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ., stabilirea despăgubirilor cu titlu de daune morale neputând fi realizată de către instanța de recurs fără o reapreciere a probatoriului și a elementelor de fapt ale cauzei, operațiune inadmisibilă în examinarea legalității hotărârii atacate.

Ca atare, în baza art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamant, va casa, în tot, decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

În rejudecarea apelurilor declarate în cauză, instanța de trimitere va avea în vedere că, susținând suferirea unei multitudini de consecințe negative, produse în urma atacului din 10 iulie 2020, reclamantul a solicitat repararea acestora inclusiv pe temeiul legii generale, pentru acea parte a prejudiciului care nu își găsește reglementarea în baza normei speciale.

Astfel, fără să ignore regula de interpretare specialia generalibus derogant, instanța de trimitere urmează să determine și să evalueze asupra vătămărilor care se circumscriu prejudiciului de agrement reținut în cauză și a cărui indemnizare se impune pe temeiul normelor de drept comun, urmând a-l distinge de cel subsumat prejudiciului nepatrimonial a cărui indemnizare se supune normei speciale prevăzute de art. 13

1

din Legea nr. 407/2006.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 897/A din 17 octombrie 2024 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția I civilă.

Casează decizia recurată și trimite cauza, spre rejudecare, aceleiași curți de apel.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 17 septembrie 2025, prin punerea soluției la dispoziția părților, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.