ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1661/2024

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei:

I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Harghita, secția civilă, la data de 21 aprilie 2022, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor, a solicitat următoarele:

I.2. Sentința pronunțată de Tribunalul Harghita, în primă instanță:

Prin sentința civilă nr. 178 din 21 februarie 2023, Tribunalul Harghita, secția civilă a admis în parte acțiunea civilă formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Mediului Apelor și Pădurilor și, în consecință, a obligat pe pârât să achite reclamantului suma de 90.000 RON, cu titlu de daune morale, precum și dobânda legală, calculată începând cu data de 30.08.2021. Au fost respinse celelalte pretenții și a fost obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 163 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

I.3. Decizia pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, în apel:

Prin decizia nr. 726/A din 29 noiembrie 2023, Curtea de Apel Târgu Mureș, secția I civilă a admis apelul declarat de pârâtul Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor împotriva sentinței civile nr. 178 din 21 februarie 2023, pronunțate de Tribunalul Harghita, și, în consecință, a schimbat în parte hotărârea atacată, în sensul că a obligat pârâtul Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor la plata către reclamantul A. a sumei de 4.590 RON, cu titlul de daune morale, la care se va adăuga dobânda legală, calculată de la data evenimentului - 30 august 2021, până la data plății efective. Au fost menținute, în rest, dispozițiile sentinței atacate și a fost respins apelul declarat de reclamantul A. împotriva aceleiași sentințe precum și apelul declarat de pârâtul Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor împotriva încheierii de ședință din data de 13 septembrie 2022.

II. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei nr. 726/A din 29 noiembrie 2023, pronunțate de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția I civilă, a declarat recurs reclamantul A..

Calea de atac a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la data de 23 februarie 2024, sub nr. x/2022, fiind repartizată computerizat aleatoriu, spre soluționare, completului filtru nr. 2, care, prin rezoluția din 29 februarie 2024, a dispus efectuarea procedurilor de comunicare, astfel cum acestea sunt reglementate de dispozițiile art. 490 alin. (2) C. proc. civ., stabilind în cadrul verificărilor privind îndeplinirea cerințelor de formă prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. a), c)-e) C. proc. civ. că cererea de recurs cuprinde mențiunile privind numele și domiciliul ales al recurentului, indicarea hotărârii care se atacă, semnătura reprezentantului convențional al recurentului, avocat B. (împuternicire avocațială - f.29); în ceea ce privește cerința impusă de lit. d) al aceluiași articol, s-a constatat că recurentul-reclamant a invocat incidența motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. recurentul a făcut dovada achitării taxei judiciare de timbru în valoare de 100 RON, în temeiul art. 24 alin. (2) teza I din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru .

II.1. Motivele de recurs:

Recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și, în principal, trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel, iar, în subsidiar, rejudecarea cauzei de către instanța de recurs, cu consecința respingerii apelului formulat de pârât și admiterea în tot a apelului formulat de către reclamant, cu obligarea intimatului-pârât la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul demers, cât și în apel.

În dezvoltarea motivelor de recurs, cu privire la incidența art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a arătat că instanța de apel a aplicat și a interpretat în mod greșit prevederile art. 13

1

alin. (2) din Legea nr. 407/2006 a Vânătorii și a Protecției Fondului Cinegetic, normă neoperațională la data prejudiciului, reducând în mod semnificativ sumele acordate de către prima instanță cu titlu de compensații bănești, consecința aplicării acestei prevederi legislative concretizându-se și în omisiunea analizei criticilor de temeinicie aduse de către reclamant hotărârii de primă instanță.

Cum obiectul cauzei constă în angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtului pentru prejudiciul rezultat în urma atacului exemplarului de faună de interes cinegetic urs brun (Ursus arctos), cuprins în Anexa nr. 2 la Legea nr. 407/2006, asupra reclamantului, eveniment prejudiciabil survenit la 30.08.2021, recurentul consideră că în cauză nu poate opera modalitatea de stabilire a daunelor morale prevăzută în art. 13

1

din Legea nr. 407/2006, întrucât la data atacului nu existau adoptate normele metodologice de punere în aplicare a acestui text legal.

Legea nr. 13/2020, prin care a fost introdus art. 13

1

alin. (2) din Legea nr. 407/2006, prevede la art. II că Modalitatea de acordare a despăgubirilor pentru pagubele sau daunele produse de speciile de faună cinegetică din anexele nr. 1 și 2 la Legea vânătorii și a protecției fondului cinegetic nr. 407/2006, cu modificările și completările ulterioare, precum și cu cele aduse prin prezenta lege, se adoptă prin hotărâre a Guvernului, în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi.

Evenimentul prejudiciabil a survenit la 30.08.2021, dată la care nu era adoptată hotărârea de guvern care să conțină modalitatea de acordare a despăgubirilor anterior evocată. Cum prejudiciul trebuia să fie reparat integral, prima instanță de fond a considerat în mod corect că urmează să fie reparat în condițiile dreptului comun, având în vedere că nu era complet cadrul legislativ.

În completarea textului de lege antemenționat au fost adoptate H.G. nr. 3/04.01.2023, privind modalitatea de acordare a despăgubirilor pentru pagubele și/sau daunele produse de speciile de faună de interes cinegetic cuprinse în anexele nr. 1 și 2 la Legea vânătorii și a protecției fondului cinegetic nr. 407/2006 și unele măsuri de punere în aplicare a acesteia, publicată în Monitorul Oficial nr. 18 din 6 ianuarie 2023, inoperabilă în lipsa ordinului de ministru privind modalitatea de acordare a daunelor, precum și Ordinul nr. 1656/13.06.2023, publicat în Monitorul Oficial Partea I, nr. 569 din 23.06.2023: Modalitatea din 13 iunie 2023 de acordare a despăgubirilor prevăzute la art. 13

1

din Legea vânătorii și a protecției fondului cinegetic nr. 407/2006.

Cu toate că ulterior atacului și sesizării instanței au apărut normele respective, acestea nu puteau fi aplicate la cazul dedus judecății, având în vedere principiul neretroactivității, prin decizia recurată instanța de apel echivalând în mod greșit zilele de inactivitate cu zilele de îngrijiri medicale.

Or, după apariția modalității de acordare a daunelor morale ca urmare a Ordinului nr. 1656/13.06.2023, s-a conturat natura juridică a normei cuprinse la art. 13

1

alin. (2) din Legea nr. 407/2006, aceea de instituire a unui principiu, regulă de drept prin care legiuitorul limitează daunele morale și nu de normă tehnică precisă capabilă să fie aplicată.

În referire la Ordinul nr. 1656/13.06.2023, art. 8, Anexa, procesul-verbal de stabilire a despăgubirilor, cap. II pct. 2.2.1 lit. g), a) susținut că proporționalitatea prevăzută la art. 13

1

alin. (2) din Legea nr. 407/2006 nu constă în relația de raportare a prejudiciului la zilele de inactivitate ale persoanei păgubite, ci se determină în funcție de trei factori: l. zilele de inactivitate/incapacitate temporară de muncă a persoanei vătămate, 2. veniturile nete încasate de aceasta, conform ultimului document de plată a drepturilor salariale emis anterior momentului producerii atacului, 3. salariul minim brut pe țară garantat în plată, utilizând regula de trei simplă.

Or, această modalitate de calcul nu poate fi aplicată, nefiind în vigoare la data prejudiciului, factorul de rând 3.salariul minim brut pe țară garantat în plată neregăsindu-se în conținutul art. 13

1

alin. (2) din Legea nr. 407/2006, la data prejudiciului.

Așadar, norma menționată reținută ca incidentă de către instanța de apel, în lipsa modalității de punere în aplicare este imprecisă, poate fi considerată un principiu și nu o normă tehnică, și pentru că cuprinde un alt factor de referință, diferit, despre care nu se specifică dacă este net sau brut:

"Daunele morale prevăzute la alin. (1) vor fi proporționale cu zilele de inactivitate raportate la salariul în plată avut. În cazul în care victima nu este salariată se va acorda o sumă proporțională cu echivalentul salariului minim pe economie obținut de o persoană în activitate."

Raportat la starea factuală rezultă că instanța de fond în mod corect a dat eficiență dreptului comun atunci când a evaluat și a stabilit cuantumul daunelor morale, fiind greșită soluția instanței de apel de admitere a apelului Ministerului Mediului, Apelor și Pădurilor, recursul fiind întemeiat sub acest aspect.

A subiniat că modalitățile de limitare/stabilire și evaluare a daunelor morale prevăzute în H.G. nr. 3/04.01.2023 și Ordinul nr. 1656 din 18.04.202 nu pot fi aplicate în speță, având în vedere principiul neretroactivității legii civile, făcând trimitere la art. 15 alin. (2) din legea fundamentală și art. 6 alin. (2) C. civ. și art. 103 din Legea nr. 71/2011.

Din punct de vedere cronologic, faptul generator de prejudiciu s-a produs la data de 30.08.2021, iar actele normative menționate anterior au intrat în vigoare ulterior, la data de 06.01.2023 (H.G. nr. 3/2023), respectiv 23.06.2023 (Ordinul nr. 1656/2023).

Prin urmare, aplicarea normelor legale cuprinse în actele administrative normative anterior menționate la cazul dedus judecății ar constitui în mod indiscutabil o încălcare a principiului neretroactivității legii civile, având în vedere caracterul acestora de norme de drept material, iar nu de drept procesual.

A arătat că la aplicarea textului legal instanța a omis că prevederea specială scapă din vedere unele forme ale prejudiciului moral, motiv pentru care, pentru ipotezele nereglementate, ar fi fost aplicabile prevederile generale din dreptul comun.

Prin coroborarea alin. (1) al art. 13

1

din Legea nr. 407/2006 a vânătorii și a protecției fondului cinegetic, cu alin. (2), ar rezulta interpretarea conform căreia daunele morale la care se face referire vin să compenseze moral prejudiciul legat de starea de neputință a persoanei victimă a atacului de urs pe perioada inactivității. Cu privire la suferințele psihice legate de rănile corporale, de afectarea sănătății, prejudiul de agrement, precum și prejudicul estetic, daunele morale urmează a fi compensate prin raportare la dreptul comun în materie,

Chiar dacă legiuitorul prin completarea Legii nr. 407/2006 a vânătorii și a protecției fondului cinegetic, a scăpat din vedere ipotezele la care a făcut referire, nu înseamnă că acordarea daunelor morale pentru tipurile de prejudiciu nu este posibilă sau că acestea trebuie acordată global, ca parte a prejudiciului plafonat potrivit art. 13

1

alin. (2) din Legea nr. 407/2006 a vânătorii și a protecției fondului cinegetic.

A precizat că în cauză, prejudiciul moral s-a concretizat sub mai multe dimensiuni.

Pe de o parte, este evident că un eveniment de genul celui enunțat anterior cauzează o stare de șoc emoțional și multiple suferințe în plan psihic, constând în durerea cauzată de rănile fizice, dar și de șocul emoțional care este de natură a se propaga în timp. în urma atacului, reclamantul a rămas cu o stare de depresie și cu un sentiment de frică permanentă, fiind nevoit să apeleze la consiliere psihologică.

Mai mult, s-a concretizat un prejudiciu estetic, victima suferind în urma atacului multiple cicatricile permanente, care, chiar dacă nu se concretizează într-un prejudiciu estetic grav și permanent, sunt vizibile și cauzează reclamantului stări de nesiguranță, rușine și rememorare a evenimentului tragic.

De asemenea, se poate observa existența unui prejudiciu de agrement din cauza fricii, dar și a multiplelor afecțiuni medicale cauzate de atac reclamantul nu mai poate desfășura activitățile recreative pe care le desfășura cu plăcere înaintea atacului.

În egală măsură, prejudiciul de natură morală este amplificat de starea de neputință în care reclamantul s-a aflat, în urma atacului nemaifiind capabil să muncească și să desfășoare activitățile gospodărești și recreative.

Instanța de apel în mod greșit a stabilit că daunele morale prevăzute de legea specială trebuie acordate sub forma unei sume globale, întrucât legea nu poate fi extinsă dincolo de ipoteza ei, cu atât mai puțin cu cât este vorba despre suprimarea unor drepturi.

A mai considerat că instanța de apel nu a avut în vedere că norma de la art. 13

1

alin. (2) din Legea nr. 407/2006 încalcă prevederile internaționale în materia drepturilor fundamentale, în sensul în care acordarea compensațiilor bănești în cauza pendinte reprezintă o garanție a drepturilor fundamentale atinse, și anume dreptul la viață, dreptul la integritate fizică și psihică, precum și garantarea creanțelor împotriva statului.

Indiferent de modul de reglementare din legislația internă, protecția drepturilor fundamentale ale omului, inclusiv în componenta despăgubirilor pentru încălcările acestora trebuie interpretată în concordanță cu pactele și cu jurdisprudența internațională, în baza art. 20 alin. (1) din Constituția României, iar în caz de neconcordanță ceea ce primează este dreptul internațional, situație de excepție de la principiul specialia generalibus derogant, întrucât jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului a statuat principiul judecării în echitate, evaluarea daunelor morale în raport cu circumstanțele concrete ale cauzei și principiul reparării integrale a prejudiciului.

Cu referire la principiul restitutio in integrum, și cel al acordării unei satisfacții echitabile, Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunțat prin Hotărârea din 13 iulie 2000 în cauza Scozzari și Giunta c. Italiei. De asemenea, Curtea s-a pronuțat asupra daunelor morale în cauza Tolstoy Miloslavsky contra Regatului Unit, statuând că "despăgubirile trebuie să prezinte un raport rezonabil de proporționalitate cu atingerea adusă, având în vedere totodată, gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, intensitatea și gravitatea atingerii aduse", în mod evident plafonarea din textul de lege aplicat de prima instanță fiind încălcate aceste principii.

În evaluarea prejudiciului moral, se are în vedere că atacul de urs a produs lezarea dreptului recurentului la viață prin punerea vieții în pericol, a dreptului la integritate fizică, la sănătate, dar și a dreptului la integritate psihică, creanțele împotriva autoritațiilor statului care răspund pentru lezarea acestor valori de către speciile de faună protejate sunt garantate, astfel încât orice persoană are dreptul la repararea integrală a prejudiciului, conform art. 22 din Constituția României și art. 2 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului (dreptul la viață, la integritate fizică și psihică) și art. 44 alin. (1) din Constituția României (creanțele împotriva statului).

Astfel, criteriul de bază în aprecierea prejudiciului moral nu poate fi cel prevăzut de legislația internă, modul de evaluare consacrat de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, respectiv cel al judecării în echitate, luând în considerare importanța și intensitatea valorii morale lezate prin fapta prejudiciabilă.

A menționat că prejudiciul de natură morală sau nepatrimonială în cauză, poate fi estimat și dezdăunat prin prisma dispozițiilor art. 1381, art. 1385, art. 1391 alin. (1) și (2) C. civ., făcând trimitere și la jurisprudența națională (decizia nr. 2617/09.07.2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, decizia nr. 1179/11.02.2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală), instanțele naționale, cât și Curtea Europeană a Drepturilor Omului neoperând cu criterii de evaluare prestabilite, ci judecând în echitate, procedând la o apreciere subiectivă a circumstanțelor particulare ale cauzei, în funcție de care se stabilește întinderea reparației pentru prejudiciul suferit.

A considerat că instanța de apel a interpretat în mod greșit sintagma "zile de inactivitate", care nu trebuie interpretată în sens restrictiv, întrucât nici textul de lege nu restrânge sfera inactivității la zilele de îngrijiri medicale.

Zilele de inactivitate reprezintă o noțiune mai extinsă decât zilele de incapacitate temporară de muncă, sau cele de îngrijiri medicale acestea din urmă fiind incluse în sfera celei dintâi, fără a se limita, însă la acestea.

În lipsa unei definiții legale sau a prevederii criteriilor de determinare a inactivității, la interpretarea sintagmei uzitate de legiuitor trebuie să avem, ca punct de plecare definiția din DEX a termenului de inactivitate ca fiind lipsă de activitate, iar acest din urmă termen este definit ca ansamblu de acte fizice, intelectuale și morale făcute în scopul obținerii unui anumit rezultat; folosire sistematică a forțelor proprii într-un anumit domeniu, participare activă și conștientă la ceva, de inactivitate.

În vederea determinării întregii perioade în care reclamantul a fost lipsit de posibilitatea de a desfășura activitate, certificatul medico-legal nu este suficient, acesta făcând referire doar la perioada necesară pentru vindecare din punct de vedere chirurgical, după cum în mod corect a identificat prima instanță.

Astfel, instanța ar fi trebuit să aibă în vedere perioada reală de inactivitate, pe baza declarațiilor de martori care confirmă că starea de șoc emoțional persista chiar și la data audierii acestora în primă instanță, stare psihică psihică ce a împiedicat partea să-și desfășoare activitățile zilnice curente.

Urmează însă a se constata că apelul declarat de către reclamant vizează critici de temeinicie a hotărârii, cu referire la modul în care prima instanță a evaluat amploarea prejudiciului de natură morală în raport cu probele de la dosar, dar și omisiunea primei instanțe de a analiza un mijloc de probă administrat în cauză, respectiv raportul de evaluare psihologică, aspect ce poate fi remediat decât printr-o rejudecare de către instanța de apel.

A menționat că raportul clinic general-interviu clinic și monitorizare nr. 326/07.10.2022 este o probă deosebit de relevantă la evaluarea circumstanțelor cauzei, având în vedere că s-a invocat existența unui prejudiciu moral, iar pentru asigurarea efectivității unei căi de atac în raport cu o evaluare completă, soluția de trimitere spre rejudecare este nu numai legală, ci și oportună.

Astfel, față de cele statuate de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr. 79/2022, pronunțată de completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, precum și dreptul persoanei la un proces echitabil, a solicitat ca rejudecarea apelului reclamantului să fie făcută de către instanța de apel, aceasta fiind Curtea de Apel Târgu Mureș, secția I-a civilă.

II.3. Apărările formulate în cauză:

II.3.1. Întâmpinarea:

La data de 15 aprilie 2024, prin poștă electronică, în termen legal, intimatul-pârât Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, și menținerea deciziei atacate ca temeinice și legale.

În susținerea poziției sale procesuale, a arătat că instanța de apel în mod întemeiat a admis apelul declarat de Minister și a respins apelul formulat de reclamant reținând că instanța de fond în mod nelegal a înlăturat de la aplicare norma specială, respectiv Legea vânătorii șl a protecției fondului cinegetic nr. 407/2006.

Astfel, în referire la art. 13

1

alin. (1) și (2) din Legea nr. 407/2006, a menționat că daunele morale prevăzute la alin. (1) vor fi proporționale cu zilele de inactivitate raportate la salariul în plată avut în cazul în care victima nu este salariată se va acorda o sumă proporțională cu echivalentul salariului minim pe economie obținut de o persoană în activitate.

Norma specială instituită de art. 13

1

alin. (2) din Legea nr. 407/2006, în considerarea caracterului de normă de excepție, se va aplica în mod prioritar, ca formă de manifestare a regulii specialia generalibus derogant, motiv pentru care, în litigiul dedus judecății cuantumul despăgubirii la nivelul unui salariu minim pe economie obținut de o persoană în activitate și care se raportează la zilele de inactivitate.

Drept urmare, instanța de apel în mod întemeiat a apreciat faptul că prejudiciul nepatrimonial suferit de recurentul-reclamant, ca urmare a evenimentului din data de 30 august 2021, trebuie reparat prin aplicarea dispozițiilor legii speciale, incidența acestora neputând fi înlăturate.

Interpretarea dispozițiilor speciale, prin prisma prevederilor art. 1349 alin. (3) C. civ., conduce la concluzia că în cazul daunelor morale cauzate prin atacul unui animal din speciile enunțate de anexele nr. 1 și 2 din lege, despăgubirile morale nu se stabilesc potrivit dreptului comun, ci sunt guvernate de reglementări speciale, prin care este plafonat cuantumul despăgubirii la nivelul salariului în plată avut pentru zilele în care victima s-a aflat în inactivitate, respectiv raportat la salariul minim pe economie obținut de o persoană în activitate, în cazul în care victima nu era salariată. Or, conform celor reținute în scrisorile medicale emise de Spitalul Județean Gheorgheni, respectiv faptul ca reclamantul a beneficiat de 26-28 de zile de îngrijiri medicale, suma despăgubirilor, cu titlul de daune morale, după cum și instanța de apel în mod corect a reținut, trebuie calculată raportat la salariul minim net pe țară, garantat în plată conform art. 164 din Codul Muncii, respectiv 1.386 RON (aflat în plată la data atacului - 30.08.2021), pentru cele 26-28 de zile de inactivitate, conform raportului de expertiză medico-legală nr. Al-164 din 07 octombrie 2022, în care s-a reținut că recurentul-reclamant nu a rămas cu infirmitate postraumatică, nici cu prejudiciu estetic grav și permanent.

II.3.2. Răspunsul la întâmpinare:

Recurentul-reclamant nu a depus răspuns la întâmpinare.

La data de 20 mai 2024, prin poștă electronică, recurentul-reclamant a depus concluzii scrise, prin care a solicitat admiterea recursului, astfel cum a fost formulat, reiterând o parte din argumentele dezvoltate în cadrul motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

II.4. Procedura derulată în fața Înaltei Curți:

Reținând incidența dispozițiilor art. 24 C. proc. civ., potrivit cărora:

"Dispozițiile legii noi de procedură civilă se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare", se constată că recursul nu a parcurs procedura de filtru, prevăzută de art. 493 C. proc. civ., având în vedere că cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la data de 21 aprilie 2022, ulterior datei de 21 decembrie 2018, când a intrat în vigoare Legea nr. 310/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative, prin care a fost abrogat art. 493 din C. proc. civ.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicare și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

alin. (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 08 aprilie 2024, s-a fixat termen de judecată la data de 21 mai 2024, în ședință publică, cu citarea părților, pentru soluționarea recursului declarat în cauză.

II.5. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție:

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, precum și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Invocând incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant susține că decizia atacată este nelegală sub aspectul aplicării greșite a prevederilor art. 13

1

alin. (2) din Legea nr. 407/2006 a vânătorii și a protecției fondului cinegetic, dispoziții care privesc plafonarea daunelor morale, instanța de apel reducând injust și în mod semnificativ sumele acordate de către prima instanță cu titlu de compensații bănești.

Din această perspectivă, a arătat, sub un prim aspect, că actele normative prin care s-a stabilit modalitatea de acordare a despăgubirilor pentru pagubele sau daunele produse de speciile de faună cinegetică din anexele nr. 1 și 2 la Legea vânătorii și a protecției fondului cinegetic nr. 407/2006, cu modificările și completările ulterioare, prevăzute de art. II din Legea nr. 13/2020, respective, H.G. nr. 3/2023 și Ordinul nr. 1656/2023 au intrat în vigoare ulterior producerii faptului generator de prejudiciu (30 august 2021), astfel că dispozițiile art. 13

1

alin. (2) din Legea nr. 407/2006, introduse prin Legea nr. 13/2020, nu sunt aplicabile speței deduse judecății, având în vedere principiul neretroactivității legii civile, reglementat de art. 15 alin. (2) din Constituția României, art. 6 alin. (2) C. civ. și art. 103 din Legea nr. 71/2011.

Înalta Curte reține că obiectul cauzei de față îl constituie solicitarea reclamantului de angajare a răspunderii civile delictuale a pârâtului Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor pentru repararea prejudiciului produs reclamantului în urma atacului exercitat asupra sa de exemplarul de faună de interes cinegetic ursul brun (Ursus arctos), cuprins în Anexa nr. 2 la Legea nr. 407/2006, animal aflat în paza juridică a pârâtului. Eevenimentul s-a produs la data de 30 august 2021.

Referitor la dreptul substanțial aplicabil în speță, reclamantul A. a înțeles să se prevaleze de dispozițiile art. 13

1

din Legea nr. 407/2006, astfel cum a fost modificat, și, în completare, de prevederile art. 1375, art. 1381, art. 1385, art. 1386 alin. (2), art. 1387, art. 1391, art. 1392 și art. 253 alin. (4) C. civ., în ceea ce privește repararea prejudiciului moral.

Prin urmare, din perspectiva cauzei juridice, reclamantul a învestit tribunalul cu o ipoteză de răspundere delictuală obiectivă, fără vinovăție, fundamentată pe obligația de garanție a așa-zisului "comportament" anormal al animalului din specia urs, specie ce se încadrează în Anexa 2 a Legii nr. 407/2006, în eventualitatea producerii unui prejudiciu, astfel că antrenarea răspunderii necesită doar dovedirea condițiilor generale referitoare la prejudiciu și la raportul de cauzalitate dintre "comportamentul" animalului și prejudiciu, precum și a celei speciale referitoare la calitatea de păzitor juridic al animalului.

Prin sentința civilă nr. 178 din 21 februarie 2023, Tribunalul Harghita, secția civilă, admițând în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., a obligat pârâtul Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor la plata sumei de 90.000 RON, cu titlu de daune morale, precum și la plata dobânzii legale, calculată începând cu data de 30 august 2021, în condițiile prevăzute de art. 249 C. proc. civ., raportându-se la dispozițiile art. 13

1

din Legea nr. 407/2006, în ceea ce privește legitimarea procesuală a Ministerului Mediului, Apelor și Pădurilor grefată pe calitatea acestuia de subiect pasiv în raportul juridic obligațional de răspundere civilă delictuală pentru prejudiciul cauzat de animalul sălbatic, în considerarea faptului că deține paza juridică a animalului, răspundere fundamentată pe normele prevăzute de art. 1381 alin. (1) și art. 1391 C. civ.. A respins restul pretențiilor legate de prejudiciul material, ca nedovedite.

Prima instanță de control judiciar, prin decizia nr. 726A din 29 noiembrie 2023, a admis apelul declarat de pârâtul Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor împotriva sentinței civile nr. 178 din 21 februarie 2023 a Tribunalului Harghita, secția civilă, schimbând în parte această sentință, în sensul că a obligat pârâtul la plata sumei de 4.590 RON, cu titlu de daune morale, la care se va adaugă dobânda legală, calculată de la data evenimentului - 30 august 2021, până la data plății efective, reținând că soluția de respingere a pretențiilor ce vizau prejudiciul material nu a făcut obiectul apelului exercitat de reclamant.

Ținând cont de faptul că paza juridică a animalelor incluse în anexa 2 la Legea nr. 407/2006 revine Ministerului Mediului, Apelor și Pădurilor, care este autoritatea centrală ce răspunde de vânătoare și asigură administrarea faunei cinegetice, instanța de apel a identificat incidența în cauză a art. 13

1

alin. (2), teza a II-a din Legea nr. 407/2006, în vigoare la data sesizării instanței, ca normă specială ce se aplică prioritar, în virtutea regulii specialia generalibus derogant, acordând daune morale în cuantum de 4.590 RON, calculate prin raportare la salariul minim brut pe țară garantat în plată obținut de o persoană în activitate (conform H.G. nr. 900/2023), proporțional cu zilele de inactivitate, respectiv 26-28 de zile de îngrijiri medicale, conform raportului de expertiză medico-legală depus în probațiune, la care s-a adăugat dobânda legală, calculată de la data evenimentului (30 august 2021) până la data plății.

Analizând criticile de nelegalitate ce susțin inaplicabilitatea în cauză a dispozițiilor art. 13

1

alin. (2) din Legea nr. 407/2006, din perspectiva modalității de stabilire a despăgubirilor morale, critici ce se întemeiază pe împrejurarea că aceasta a fost reglementată prin acte normative de punere în aplicare a legii intrate în vigoare la o dată ulterioară producerii faptei prejudiciabile, Înalta Curte constată că sunt neîntemeiate, pentru următoarele considerente:

Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de atacurile exemplarelor din speciile prevăzute în anexele nr. 1 și 2 ale Legii nr. 407/2006 soldate cu rănirea/decesul unei persoane fizice reprezintă o instituție nou intrată în peisajul dreptului românesc, anterior acestui moment, repararea prejudiciilor la care se referă acest act normativ fiind supusă regimului juridic general al răspunderii civile obiective, instituit prin dispozițiile de drept comun ale art. 1.375 și urm. din C. civ.

În acest sens, art. 13

1

alin. (1)-(3) din Legea nr. 407/2006, cu modificările și completările ulterioare prevede următoarele:

"(1) În cazul atacurilor exemplarelor din speciile prevăzute în anexele nr. 1 și 2, soldate cu rănirea/decesul unei persoane fizice, se vor acorda victimei despăgubiri de către autoritatea publică centrală care răspunde de vânătoare și/sau de către autoritatea publică centrală care răspunde de mediu, care vor acoperi cheltuielile de spitalizare, cheltuielile de înmormântare, veniturile nete nerealizate în perioada în care victima a fost în incapacitate temporară de muncă, de la momentul producerii incidentului, precum și daune morale.

(2) Daunele morale prevăzute la alin. (1) vor fi proporționale cu zilele de inactivitate raportate la salariul în plată avut. În cazul în care victima nu este salariată se va acorda o sumă proporțională cu echivalentul salariului minim pe economie obținut de o persoană în activitate.

(3) În cazul decesului, se vor acorda sume compensatorii pentru familia victimei, reprezentând echivalentul unui salariu minim pe economie până la vârsta pensionării."

C. civ. (care constituie dreptul comun în materia obligațiilor) a reglementat, încă de la intrarea sa în vigoare, în art. 1387 - 1393, problematica daunelor de tipul celor prevăzute de art. 13

1

din Legea nr. 407/2006, cu modificările și completările ulterioare, dispozițiile acestuia aplicându-se, în materia reglementată de art. 13

1

din Legea nr. 407/2006, cu modificările și completările ulterioare, ori de câte ori nu se derogă de la ele prin norma specială.

Așadar, raportul dintre dispozițiile ce reglementează acordarea daunelor morale pentru prejudiciile cauzate de atacurile exemplarelor din speciile prevăzute în anexele nr. 1 și 2 ale Legii nr. 407/2006, din cuprinsul acestui act normativ, și dispozițiile de drept comun din C. civ., este unul de la special la general, în aplicarea principiului general de drept specialia generalibus derogant, ceea ce înseamnă că pretențiile de despăgubire întemeiate (de reclamant) pe consecințele prejudiciabile cauzate de animalul aflat în paza juridică a intimatei pârâte trebuie analizate în raport de cerințele normei speciale și derogatorii, iar nu prin raportare la dispozițiile de drept comun.

Legea nr. 13/2020, prin care a fost introdus art. 13

1

alin. (2) din Legea nr. 407/2006, prevede la art. II că:

"Modalitatea de acordare a despăgubirilor pentru pagube sau daunele produse de speciile de faună cinegetică din anexele nr. 1 și 2 din Legea vânătorii și a protecției fondului cinegetic nr. 407/2006, cu modificările și completările ulterioare, precum și cu cele aduse prin prezenta lege, se adoptă prin hotărâre a Guvernului, în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi."

Ca urmare, a fost adoptată H.G. nr. 3/04.01.2023, care, prin art. 10 a instituit criteriile de stabilire a cuantumului despăgubirilor, procedura de stabilire a despăgubirilor și cea de contestare a deciziei emise în acest sens, după cum urmează:

(1) Cuantumul despăgubirilor în cazul atacurilor animalelor sălbatice asupra persoanelor fizice, soldate cu rănirea sau decesul acestora, se stabilește conform prevederilor art. 131 din Legea nr. 407/2006, cu modificările și completările ulterioare, de o comisie constituită în acest sens, la nivelul structurilor prevăzute la art. 6 alin. (9) lit. a) și b).

(2) La stabilirea despăgubirilor, în cazul vătămării corporale sau al decesului unor persoane, se au în vedere următoarele:

a) venitul net nerealizat de victimă, pe perioada incapacității temporare de muncă, de la momentul producerii incidentului;

b) salariul de bază minim brut pe țară garantat în plată, în cazul în care persoana vătămată nu are calitatea de salariat la data producerii accidentului;

c) cheltuielile prilejuite de accident - cheltuieli cu spitalizarea persoanei vătămate de exemplarul de faună cinegetică, cu tratamentul acesteia, pentru recuperare, conform prescripțiilor medicale, probate cu documente justificative, dacă nu sunt suportate din fondurile asigurărilor sociale de sănătate, potrivit legislației în vigoare;

d) daune morale proporțional cu zilele de inactivitate raportate la salariul în plată avut. În cazul în care victima nu este salariată se va acorda o sumă proporțională cu echivalentul salariului minim brut pe țară garantat în plată obținut de o persoană în activitate.

(3) Despăgubirile menționate la alin. (1) se aprobă prin decizie a conducătorilor structurilor prevăzute art. 6 alin. (9) lit. a) și b).

(4) Decizia prevăzută la alin. (3) poate fi contestată potrivit art. 7 și 8 din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare.

(5) Autoritatea publică centrală care răspunde de vânătoare și autoritatea publică centrală pentru protecția mediului vor aloca structurilor lor teritoriale fondurile necesare plății despăgubirilor aprobate prin decizia menționată la alin. (3).

(6) În termen de 60 de zile de la intrarea în vigoare a prezentului act normativ, autoritatea publică centrală pentru protecția mediului și autoritatea publică centrală care răspunde de vânătoare aprobă, prin ordin al ministrului mediului, apelor și pădurilor, modalitatea de acordare a despăgubirilor prevăzute la art. 131 din Legea nr. 407/2006, cu modificările și completările ulterioare.

Ulterior, prin Ordinul nr. 1656/13.06.2023, au fost stabilite în concret acțiunile și responsabilitățile victimelor sau ale reprezentanților legali ai acestora, ale structurilor teritoriale de specialitate ale autorității publice centrale care răspunde de vânătoare, precum și ale structurilor teritoriale de specialitate ale autorității publice centrale pentru protecția mediului, privind organizarea și desfășurarea activității de constatare, evaluare, stabilire a răspunderii civile și plată a despăgubirilor acordate în cazul atacurilor produse de exemplare ce aparțin speciilor de interes cinegetic prevăzute în anexele nr. 1 și 2 la Legea vânătorii și a protecției fondului cinegetic nr. 407/2006, cu modificările și completările ulterioare.

Raportat la conținutul lor concret, normele cuprinse în cele două acte notmative care au stabilit modalitatea de acordare a despăgubirilor în situațiile de natura celei ce face obiectul prezentei cauze reprezintă legislație secundară care, fără a înlocui dispozițiile Legii nr. 407/2006, permit doar punerea în aplicare a acesteia, în sensul că stabilesc modul în care prevederile actului normativ la care se referă vor fi efectiv puse în aplicare, cuprinzând, totodată, și alte aspecte organizatorice privind implementarea acestora.

Ele nu derogă de la dispozițiile Legii vânătorii și a protecției fondului cinegetic, ci sunt în deplin acord cu acestea, respectând principiile generale de tehnică legislativă reglementate de Capitolul VII din Legea nr. 24/2000, și, contrar susținerilor recurentului reclamant, ele nu completează textul din legislația primară, respectiv art. 13

1

din Legea nr. 407/2006, instituind pentru prima dată regula limitării daunelor morale la o sumă proporțională cu zilele de inactivitate raportate la salariul în plată avut sau, după caz, cu echivalentul salariului minim pe economie obținut de o persoană în activitate, ci detaliază numai modalitatea concretă de calculare și acordare a acestora.

În acest sens este de observant că textul art. 13

1

cuprindea deja instrumentele necesare punerii sale în aplicare, legiuitorul făcând referiri explicite la proporționalitatea daunelor morale cu zilele de inactivitate raportate la salariul în plată avut sau, în cazul în care victima nu este salariată, la proporționalitatea sumei acordate cu titlu de daune morale cu echivalentul salariului minim pe economie obținut de o persoană în activitate, actele normative ulterioare neaducând niciun element de noutate sub acest aspect, ci având doar rolul de a detalia procedura ce trebuie urmată pentru acordarea daunelor morale, de a desemna organele implicate în operațiunea de calculare și acordare a daunelor, de a simplifica activitatea acestora, punând, totodată, la îndemâna persoanei nemulțumite de cuantumul sumei acordate cu acest titlu un mijloc de contester a deciziei emise în această procedură.

Or, câtă vreme legislația secundară nu introduce în legislație, pentru prima dată, instrumentele necesare punerii în aplicare a art. 13

1

din Legea nr. 407/2006, acestea existând ca atare în chiar conținutul normei primare, nu se poate pretinde că, prin aplicarea modalității de acordare a despăgubirilor reglementate prin art. 13

1

din Legea nr. 407/2006 s-ar încălca principiul neretroactivității legii, pentru simplul fapt că H.G. nr. 3/04.01.2023 și Ordinul nr. 1656/13.06.2023 sunt ulterioare momentului producerii prejudiciului.

Stabilirea daunelor morale se putea realiza chiar și în lipsa normelor metodologice, respective, prin aplicarea directă a prevederilor art. 13

1

alin. (2) din Legea nr. 407/2006 câtă vreme, potrivit celor deja arătate, textul menționat prevede explicit sfera beneficiarilor dreptului la despăgubiri, precum și modul de calcul, anume prin raportare la perioada de inactivitate, cu luarea în considerare a calității de salariat sau nesalariat, în funcție de care se folosește drept criteriu de calcul salariul în plată sau salariul minim pe economie, după caz.

Ca atare, contrar susținerilor recurentului reclamant, împrejurarea că normelor de aplicare a Legii nr. 407/2006 nu existau la data prejudiciului, fiind adoptate ulterior, nu conduce la inaplicabilitatea dispozițiilor art. 13

1

alin. (1) și (2) din Legea nr. 407/2006.

Relevantă, în acest sens, este și decizia nr. 7/2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul competent să judece recursul în interesul legii, în care se arată că "nu se poate condiționa acordarea unui drept sau spor prevăzut de lege pentru motivul că, în organizarea executării legii, autoritatea publică centrală nu respectă termenul stabilit în lege pentru emiterea ordinului de aprobare a normelor, regulamentelor, instrucțiunilor și ghidurilor de bune practici, acest comportament al autorității contravenind principiului supremației legii".(paragraful 55).

"Or, neîndeplinirea de către o autoritate publică a unei obligații legale de a emite acte administrative cu caracter normativ nu poate conduce la suprimarea drepturilor și sporurilor prevăzute de legea în aplicarea căreia trebuiau emise normele sau amânarea îndelungată a acordării lor, atâta vreme cât legea este în vigoare." (paragraful 62).

Din perspectiva celor statuate prin decizia menționată, aplicabile mutatis mutandis prezentei cauze, se observă că prevederile art. 13

1

alin. (2) din Legea nr. 407/2006 conțin suficiente elemente pentru determinarea și acordarea daunelor morale, fără a fi nevoie de legislația secundară (norme), de vreme ce textul de lege prevede sfera beneficiarilor dreptului menționat, precum și calculul sumei prin raportarea numărului de zile de inactivitate la salariul în plată, respectiv la salariul minim pe economie, în cazul victimelor care dețin sau nu calitatea de salariat.

Este adevărat că, spre deosebire de art. 13

1

alin. (2) din Legea nr. 407/2006, în cuprinsul căruia se are în vedere echivalentul salariului minim pe economie, H.G. nr. 3/04.01.2023 raportează daunele morale la echivalentul salariului minim brut pe țară garantat în plată obținut de o persoană în activitate.

Nu se poate considera, însă, că înlocuirea noțiunii de salariu minim pe economie cu cea de salariu minim brut garantat ar echivala cu introducerea unui instrument nou de apreciere a cuantumului daunelor morale, de natură a justifica înlăturarea de la aplicare a normei în discuție, câtă vreme, în esență, modalitatea de acordare a despăbubirilor nu a fost modificată, intenția legiuitorului fiind în mod evident doar aceea de a înlătura ambiguitatea formulei inițial alese și discriminările ce puteau rezulta din aceasta, iar, pe de altă parte, raportarea despăgubirilor la salariul minim brut garantat îi este favorabilă reclamantului.

Astfel, indicând doar echivalentul salariului minim pe economie, fară a preciza dacă este vorba despre cuantumul brut sau net al acestuia, în condițiile în care dreptul comun face această distincție, norma din cuprinsul art. 13

1

era cel puțin nepotrivită putând conduce la vădita discriminare între categoria salariaților și celelalte categorii de contribuabili care realizează venituri impozabile, caracterizate prin periodicitate și aport personal în muncă și pentru care daunele morale, în virtutea legii, s-ar fi calculat prin raportare la salariul minim pe economie, în condițiile în care, fiind de strictă interpretare, textul nu ar fi permis judecătorului să se raporteze, prin analogie, la veniturile periodice de altă natură ale victimei.

În considerarea acestor argumente, Înalta Curte apreciază că sunt nefondate criticile formulate de reclamant cu referire la inaplicabilitatea în cauză a dispozițiilor art. 13

1

alin. (2) din Legea nr. 407/2006, acestea urmând a fi înlăturate ca atare.

Soluția legislative referitoare la modalitatea de calcul a daunelor morale din cuprinsul normei citate permite victimei atacului produs de un exemplar din speciile de faună sălbatică, soldate cu rănirea sa, să obțină repararea prejudiciului moral încercat, ca urmare a unei cereri adresate unei instanțe constituite, cuantificarea prejudiciului nepatrimonial suferit, în modalitatea și în raport cu criteriile stabilite de legiuitor, fiind obligatorie câtă vreme dispozițiile legale cu caracter special ce o instituie sunt în vigoare și nu au fost declarate neconstituționale.

În acord cu instanța de apel, Înalta Curte reține că norma specială instituită de art. 13

1

alin. (2) din Legea nr. 407/2006, în considerarea caracterului de normă de excepție, se aplică în mod prioritar, ca formă de manifestare a regulii specialia generalibus derogant (legea specială derogă de la cea generală), motiv pentru care în speța dedusă judecății cuantumul despăgubirilor morale este guvernat de reglementările speciale ce plafonează cuantumul despăgubirii la nivelul unui salariu minim pe economie obținut de o persoană în activitate și care se raportează la zilele de inactivitate, susținerile în sens contrar fiind nefondate.

Nu poate fi primită nici critica prin care recurentul-reclamant pretinde că la aplicarea textului legal în discuție instanța nu a observat că acesta scapă din vedere unele forme ale prejudiciului moral, împrejurare în raport de care consideră că, pentru ipotezele nereglementate, ar fi fost aplicabile prevederile generale din dreptul comun.

Cu alte cuvinte, recurentul consideră că prin prevederile speciale, legiuitorul a dorit să compenseze doar prejudiciul moral legat de starea de neputință a persoanei victimă a atacului de urs pe perioada inactivității, însă, câtă vreme prejudicial moral se poate concretiza sub mai multe aspecte/dimensiuni, ce nu au fost avute în vedere de legiuitor, acesta se impune a fi reparat în conformitate cu regulile dreptului comun.

În mod evident, textul art. 13

1

alin. (1) din Legea nr. 407/2006, cu modificările și completările ulterioare, recunoaște caracterul inerent al producerii prejudiciului moral în situația vătămării integrității fizice sau a sănătății, ca urmare a atacului unor exemplare de faună sălbatică, acesta stabilind în mod expres că în cazul atacurilor exemplarelor din speciile prevăzute în anexele 1 și 2, soldate cu rănirea/decesul unei persoane fizice, se vor acorda victimei despăgubiri de către autoritatea publică centrală care răspunde de vânătoare și/sau de către autoritatea publică centrală care răspunde de mediu, care vor acoperi cheltuielile de spitalizare, cheltuielile de înmormântare, veniturile nete nerealizate în perioada în care victima a fost în incapacitate temporară de muncă, de la momentul producerii incidentului, precum și daune morale.

Cu referire la daunele morale, alin. (2) al aceluiași articol explicitează în mod clar că ele vor fi proporționale cu zilele de inactivitate, ceea ce înseamnă că în acest caz particular al prejudiciilor cauzate de atacurile animalelor din speciile prevăzute în anexele 1 și 2, legiuitorul a înțeles să restrângă sfera rezultatelor dăunătoare ce se impune a fi reparate doar la zilele de inactivitate pe care victima a trebuit să le suporte, în legătură directă cu atacul animalului sălbatic, acordându-i despăgubiri calculate în modalitatea anterior prezentată.

Or, câtă vreme legiuitorul a prevăzut în norma specială reprezentată de dispozițiile art. 13

1

alin. (1) din Legea nr. 407/2006, cu modificările și completările ulterioare, categoriile de prejudicii - materiale și morale - pe care autoritățile publice centrale care răspund de vânătoare și/sau de mediu au obligația să le acopere în cazul angajării răspunderii acestora, nu se poate pretinde că angajarea răspunderii obiective a acestora din urmă ar fi posibilă și dincolo de ele, respectiv pentru alte categorii de prejudicii ce ar putea rezulta din faptul vătămător reprezentat de atacul animalului sălbatic, răspundere ce ar trebui antrenată în temeiul normelor de drept comun.

Așa cum s-a arătat și anterior, incidența unei norme de drept speciale exclude de la aplicare normele cu caracter general iar, pe de altă parte, în speță nu poate fi vorba despre o lacună a legii, din perspectiva reglementării prejudiciului moral ce se impune a fi reparat în cazul unei acțiuni de natura celei ce face obiectul prezentei cauze, ci despre un text de lege clar, ce exprimă voința neechivocă a legiuitorului de a reglementa într-o anumită manieră chestiunea în discuție și a cărui aplicare trebuie făcută fără a introduce distincții pe care acesta nu le prevede, căci unde legea nu distinge, nici interpretul nu poate să distingă (ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus).

Noțiunea de prejudiciu moral în accepțiunea legiuitorului nu este folosită ca noțiune sui generis, ci include rezultatele dăunătoare directe ale atacului animalului sălbatic, prin care se aduce atingere valorilor cu conținut nepatrimonial care definesc personalitatea umană și care, în acest caz particular, se referă doar la zilele de inactivitate cauzate de atacul animalului sălbatic.

Înalta Curte reține caracterul nefondat și al criticii ce reclamă încălcarea dispozițiilor C. civ. și a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului în contextul aplicării normei prevăzută de art. 13

1

alin. (2) din Legea nr. 407/2006.

În materia daunelor produse de speciile de faună cinegetică (urs), legiuitorul român a implementat o legislație specifică, prin adoptarea Legii nr. 407/2006, care trebuie aplicată cu prioritate față de dreptul comun, pentru că altfel s-ar recunoaște posibilitatea părților de a opta pentru legea mai favorabilă, ajungându-se la situația inechitabilă în care situții similare primesc un tratament juridic diferit.

Dacă legea generală este comună pentru o întreagă sferă de reglementare ceea ce înseamnă că acționează în toate cazurile și în orice materie,