Decizia nr. 708/2024 — ÎCCJ, Secția I civilă — cale de atac împotriva sentinței nr. 233/2022 a Tribunalului Harghita

Cererea de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Harghita, sub nr. x/2021, la data de 2 noiembrie 2021, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor, obligarea pârâtului la plata sumei de 80.000 euro – daune morale și 5.000 RON – daune materiale, pentru prejudiciul suferit ca urmare a leziunilor suferite în urma atacului unui urs, la care să se adauge dobânda legală, de la data evenimentului și până la data plății efective.

Hotărârea primei instanțe Prin sentința civilă nr. 233 din 2 martie 2022, Tribunalul Harghita a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor, și a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 2.098 RON, cu titlu de daune materiale, cu dobânda legală de la data pronunțării hotărârii și până la data plății efective. De asemenea, a obligat pârâtul la plata, către reclamant, a sumei de 20.000 euro, în RON la cursul BNR din data plății, cu titlu de daune morale, cu dobânda legală de la data evenimentului – 3 iulie 2021 și până la data plății efective și la plata către reclamant a sumei de 100 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru.

Hotărârea instanței de apel Prin decizia civilă nr. 201A din 24 martie 2023, Curtea de Apel Târgu – Mureș a admis ambele recursuri, declarate de reclamantul A. și pârâtul Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor, ca fiind întemeiate și, în consecință: A schimbat, în parte, hotărârea atacată în sensul că a obligat pârâtul Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor la plata către reclamantul A. a sumei de 4.458 RON, cu titlu de daune materiale, la care se adaugă dobânda legală, calculată de la data fiecărei plăți justificate cu chitanțele atașate, până la data plății efective. A obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 3.480 RON, cu titlu de daune morale, la care se adaugă dobânda legală, calculată de la data evenimentului – 3 iulie 2021 și până la data plății efective. A păstrat, în rest, dispozițiile sentinței atacate, care nu contravin deciziei. A obligat pârâtul la plata sumei de 550 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către reclamant.

Calea de atac formulată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 201A din 24 martie 2023 a Curții de Apel Târgu – Mureș a declarat recurs reclamantul A., solicitând admiterea acestuia, casarea deciziei recurate, iar în rejudecare, respingerea apelului formulat de pârâtă și admiterea în totalitate a apelului formulat de reclamant. A invocat incidența motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. apreciind că instanța de apel a interpretat, în mod greșit, dispozițiile art. 13 1 alin. (1) și (2) din Legea nr. 407/2006 a vânătorii și a protecției fondului cinegetic. În primul rând, a arătat că norma legală, apreciată de către instanța de apel, ca fiind incidentă în cauză, respectiv art. 13 1 alin. (2) din Legea nr. 407/2006 a vânătorii și a protecției fondului cinegetic, nu este aplicabilă prezentei spețe. Nici la data evenimentului și nici la data învestirii instanței de judecată, nu fuseseră adoptate norme metodologice de punere în aplicare a acestei legi. Prin urmare, prejudiciul se stabilește în condițiile dreptului comun. În al doilea rând, a apreciat că instanța de apel a extins aplicabilitatea textului de lege menționat și la pensionari, persoane care nu se încadrează în ipoteza strict prevăzută de legea specială. Astfel, nu este aplicabil principiul specialia generalibus derogant întrucât dispozițiile art. 13 1 alin. (2) din Legea nr. 407/2006 vizează persoanele în activitate, salariați sau nesalariați. Pentru salariați, daunele pot fi estimate prin raportare la salariul lor în plată avut. Dacă victima nu este salariată dar în perioada de activitate a vieții, teza a doua permite proporționalitatea cu salariul minim pe economie. Recurentul, la data producerii evenimentului, era retras din activitate, prin pensionare pentru limită de vârstă, astfel că nu intră sub incidența acestei norme, fiind aplicabile dispozițiile art. 1381 alin. (2) și (3) coroborate cu cele ale art. 1375 și 1535 din C. civ. În al treilea rând, a arătat că instanța de apel a omis împrejurarea că textul legii speciale scapă din vedere unele forme ale prejudiciului moral, ceea ce conduce la ideea că pentru acestea se aplică dreptul comun în materie. Chiar dacă legiuitorul a omis anumite ipoteze, nu înseamnă că ele nu pot determina plata de despăgubiri. În cauză, prejudiciul moral s-a concretizat în mai multe forme. Evenimentul a cauzat un șoc emoțional și multiple suferințe în plan psihic constând în durerea cauzată de rănile fizice dar și emoționale. De asemenea, a suferit un prejudiciu estetic care a determinat mai multe intervenții chirurgicale, pentru reconstrucție. A existat și un prejudiciu de agrement întrucât recurentul nu mai participă la activități recreative. Mai mult, nu-și poate desfășura activitățile gospodărești. În al patrulea rând, a arătat că, și în situația în care toate prejudiciile morale ar fi avute în vedere de legiuitor, în cuprinsul dispozițiilor art. 13 1 alin. (2) din Legea nr. 407/2006, repararea daunelor morale nu este posibilă prin raportare la acest act normativ datorită forței juridice superioare a normelor juridice și a jurisprudenței europene în materie. Acordarea compensațiilor bănești reprezintă o garanție a drepturilor fundamentale: dreptul la integritate fizică și psihică și garantarea creanțelor împotriva statului. Această protecție trebuie interpretată în concordanță cu pactele și cu jurisprudența internațională, în considerarea dispozițiilor art. 20 alin. (1) din Constituția României. În caz de neconcordanță, trebuie să primeze normele europene și internaționale. În cauză, există o situație de excepție de la principiul specialia generalibus derogant întrucât jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului este obligatorie pentru statele membre. Iar aceasta a statuat principiul judecării în echitate, evaluarea daunelor morale în raport cu circumstanțele concrete ale cauzei și principiul reparării integrale a prejudiciului. Reclamantului i s-au lezat drepturi cuprinse în Convenție dar și în Constituția României. De aceea, criteriul de bază în aprecierea prejudiciului moral nu poate fi cel prevăzut de legea specială ci de jurisprudența CEDO. A apreciat că prejudiciul de natură morală poate fi estimat prin raportare la dispozițiile art. 1381, 1385, 1391 alin. (1) și (2) din C. civ.. A adus și un argument de practică judiciară, respectiv decizia nr. 1179 din 11 februarie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție în care se evocă principiul judecării în echitate. Prin urmare, daunele morale ar trebui stabilite în raport de consecințele grave suferite de reclamant, de natură fizică, morală dar și pecuniară. În al cincilea rând, a arătat că instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile art. art. 13 1 alin. (2) din Legea nr. 407/2006, sub aspectul conținutului, respectiv sintagmei "zile de inactivitate" și a modalității de calcul al despăgubirii. Interpretarea trebuie făcută restrictiv întrucât textul de lege nu se referă doar la zilele de îngrijiri medicale. Chiar dacă nu există o definiție legală, ar trebui avut în vedere un sens mai extins. De aceea, pentru determinarea acestei perioade, certificatul medico-legal nu este suficient, această probă fiind coroborată cu declarațiile martorilor. În al șaselea rând, a înțeles să detalieze o serie de aspecte referitoare la prejudiciul moral suferit, elemente pe care le-a apreciat ca fiind esențiale în rejudecarea cauzei. Astfel, în esență, a arătat că suma de 80.000 euro, pe care o pretinde pentru prejudiciul moral suferit, este justificat. Refacerea organismului după atacul animalului sălbatic a fost îndelungat, mult mai mare decât cele 50-55 zile de îngrijire medicală reținute de instanța de apel. Reclamantul a suferit prin restrângerea posibilităților de viață familială și socială, consecință a vătămărilor integrității corporale și sănătății. Din actele medicale rezultă consecințele psihice și fizice chiar dacă nu se cunoaște încă dacă pot exista infirmități pe viață sau nu. De altfel, de la data ultimei examinări medico-legale și până în prezent, starea de sănătate s-a degradat, fiind supus unei noi intervenții chirurgicale, vederea fiindu-i profund afectată. Prin urmare, s-a cauzat un prejudiciu nepatrimonial, în primul rând psihologic, apoi estetic, de agrement, toate acestea fiind ireversibile iar suma acordată de către instanța de apel nu este în măsură să compenseze, integral, aceste urmări. În concluzie, a apreciat că hotărârea este consecința interpretării și aplicării eronate a dispozițiilor legale menționate, ceea ce justifică admiterea recursului, casarea în parte a deciziei recurate iar, în rejudecare, respingerea apelului formulat de pârât și admiterea apelului declarat de reclamant.

Procedura în fața instanței de recurs Intimatul Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor a formulat întâmpinare, în termen legal, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. Prin rezoluția din data de 3 octombrie 2023, s-a fixat termen de judecată, pentru soluționarea recursurilor, la data de 27 februarie 2024. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând recursul formulat de reclamantul A., prin prisma criticilor invocate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele: Cu titlu preliminar, se constată că demersul judiciar declanșat de reclamantul A. a urmărit, în baza normelor care reglementează răspunderea civilă delictuală, respectiv art. 1375 din C. civ., obligarea pârâtului Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor la plata despăgubirilor materiale și morale pentru prejudiciul suferit prin atacul unui animal sălbatic (urs) și repararea integrală a prejudiciului suferit în urma producerii evenimentului din data de 3 iulie 2021, de către paznicul juridic al animalului sălbatic. Cauza juridică din litigiul pendinte, înțeleasă ca fundament al pretenției deduse judecății, o constituie angajarea răspunderii delictuale pentru prejudiciul injust cauzat de animalul sălbatic. Prin urmare, instanțele au fost învestite, din perspectiva cauzei juridice a litigiului, cu o ipoteză de răspundere delictuală întemeiată pe obligația de garanție a așa-zisului "comportament" al animalului din specia urs, specie menționată în Anexa nr. 2 a Legii nr. 407/2006, astfel că antrenarea răspunderii necesită dovedirea condițiilor generale referitoare la prejudiciu și la existența raportului de cauzalitate dintre "comportamentul" animalului și prejudiciu, precum și a condiției speciale referitoare la calitatea de paznic juridic al animalului. Prin motivele de recurs, reclamantul aduce argumente referitoare la cuantumul daunelor morale și modalitatea de calcul a acestora, apreciind că suma stabilită de instanțele care s-au pronunțat în cauză nu acoperă decât într-o mică măsură prejudiciul fizic și psihic suferit. Luând în examinare criticile de nelegalitate, axate pe teza stabilirii eronate a cuantumul daunelor morale, Înalta Curte reține următoarele. În primul rând, se susține că dispozițiile art. 13 1 alin. (2) din Legea nr. 407/2006 sunt neaplicabile cauzei întrucât nu au fost elaborate norme metodologice privind modalitatea de acordare a despăgubirilor. Înalta Curte reține că potrivit dispozițiilor art. II din Legea nr. 13/2020 "Modalitatea de acordare a despăgubirilor pentru pagubele sau daunele produse de speciile de faună cinegetică din anexele 1 și 2 la Legea vânătorii și a protecției fondului cinegetic nr. 407/2006, cu modificările și completările ulterioare, precum și cu cele aduse prin prezenta lege, se adoptă prin hotărâre a Guvernului, în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi." Fără a substitui dispozițiile Legii nr. 407/2006, normele reprezintă legislație secundară ce permite punerea în aplicare a acesteia. Evident, aceste norme trebuie să fie în deplin acord cu dispozițiile Legii vânătorii și a protecției fondului cinegetic, de la care nu pot deroga, în conformitate cu principiile generale de tehnică legislativă reglementate de Capitolul VII din Legea nr. 24/2000. De asemenea, trebuie avut în vedere o regulă de principiu de tehnică legislativă ce a guvernat edictarea întregii legislații secundare, și anume aceea ce se regăsește la nivelul art. 6 alin. (2) din Legea nr. 24/2000: "(2) Pentru fundamentarea noii reglementari se va porni de la dezideratele sociale prezente și de perspectivă, precum și de la insuficiențele legislației în vigoare". Această regulă instituie cerința utilității normei din legislația secundară, în sensul că această legislație secundară este edictată numai pentru că ar exista un "vid legislativ" ce se dorește astfel înlăturat. Pe cale de consecință, doar în măsura în care legislația secundară este de natură a introduce în legislație, pentru prima dată, instrumentele necesare punerii în aplicare a pretinselor norme ale legii, rezultă implicit că anterior acestei legislații secundare, nu există cadrul legal pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor pentru persoanele care suferă prejudicii prin acțiunea speciilor de faună prevăzute la anexa 1 și 2. Or, în speță, în cuprinsul dispozițiilor art. 13 1 alin. (1) și (2) din Legea nr. 407/2006 legiuitorul a arătat că "În cazul atacurilor exemplarelor din speciile prevăzute în anexele 1 și 2, soldate cu rănirea/decesul unei persoane fizice, se vor acorda victimei despăgubiri de către autoritatea publică centrală care răspunde de vânătoare și/sau de către autoritatea publică centrală care răspunde de mediu, care vor acoperi cheltuielile de spitalizare, cheltuielile de înmormântare, veniturile nete nerealizate în perioada în care victima a fost în incapacitate temporară de muncă, de la momentul producerii incidentului, precum și daune morale.(2) Daunele morale prevăzute la alin. (1) vor fi proporționale cu zilele de inactivitate raportate la salariul în plată avut. În cazul în care victima nu este salariată se va acorda o sumă proporțională cu echivalentul salariului minim pe economie obținut de o persoană în activitate", stabilind, astfel, inclusiv modalitatea de calcul a acestor daune. Prin urmare, textul din legislația primară cuprinde instrumentele necesare punerii sale în aplicare, normele de aplicare având rolul doar de a detalia aspectele operaționale și de a simplifica activitatea organelor implicate în calculul acestor despăgubiri. Această concluzie este confirmată de H.G. nr. 3 din 4 ianuarie 2023 privind modalitatea de acordare a despăgubirilor pentru pagubele și/sau daunele produse de speciile de faună de interes cinegetic cuprinse în anexele nr. 1 și 2 la Legea vânătorii și a protecției fondului cinegetic nr. 407/2006 și unele măsuri de punere în aplicare a acesteia, intrată în vigoare după inițierea acestui litigiu, care nu aduce elemente de noutate față de textul din actul normativ primar, în ceea ce privește modalitatea de calcul al daunelor morale. De altfel, în Decizia nr. 7/2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul competent să judece recursul în interesul legii se arată că "nu se poate condiționa acordarea unui drept sau spor prevăzut de lege pentru motivul că, în organizarea executării legii, autoritatea publică centrală nu respectă termenul stabilit în lege pentru emiterea ordinului de aprobare a normelor, regulamentelor, instrucțiunilor și ghidurilor de bune practici, acest comportament al autorității contravenind principiului supremației legii" (paragraful 55); "Or, neîndeplinirea de către o autoritate publică a unei obligații legale de a emite acte administrative cu caracter normativ nu poate conduce la suprimarea drepturilor și sporurilor prevăzute de legea în aplicarea căreia trebuiau emise normele sau amânarea îndelungată a acordării lor, atâta vreme cât legea este în vigoare" (paragraful 62). Aplicând prezentei cauze raționamentul dezvoltat de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii prin Decizia nr. 7/2021, se poate observa că stabilirea daunelor morale se poate realiza în lipsa normelor metodologice, prin aplicarea directă a prevederilor art. 13 1 alin. (2) din Legea nr. 407/2006. Astfel, textul menționat prevede expres sfera beneficiarilor dreptului menționat, precum și calcului sumei prin raportare la perioada de inactivitate, calitatea de salariat sau nesalariat și salariul în plată sau salariul minim pe economie, după caz. Ca atare, lipsa normelor de aplicare a actului normativ nu înlătură incidența dispozițiilor art. 13 1 alin. (1) și (2) din Legea nr. 407/2006. În al doilea rând, se arată că textul menționat anterior, cuprins în legea specială, nu se suprapune peste particularitățile speței, dată fiind calitatea de pensionar a reclamantului. Înalta Curte reține că nici aceste susțineri nu pot fi primite întrucât dispoziția legală face disticție doar între salariați și nesalariați, fără a detalia aceste categorii de persoane fizice. Față de conținutul textului legal, se impune aplicarea principiului de interpretare logică "Unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă – ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus". Prin urmare, formularea generală a textului legal trebuie să conducă la o aplicare generală a acestuia, fără a face apel la distincții pe care legea nu le prevede. Întrucât textul de lege folosește noțiunea de nesalariați, aceasta cuprinde toate persoanele care nu sunt, la data evenimentului, implicate într-un raport de muncă, pensionarii fiind incluși în această categorie. În al treilea rând, se susține o exludere a textului de lege menționat și față de faptul că nu ar viza toate formele de prejudiciu moral. Însă, legiuitorul a folosit noțiunea de prejudiciu moral, care, în considerarea regulii de interpretare logică menționată anterior, respectiv ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, cuprinde toate rezultatele dăunătoare directe ale atacului animalului sălbatic, prin care se aduce atingere valorilor cu conținut nepatrimonial care definesc personalitatea umană. Prin urmare, nici aceste critici nu sunt fondate. În al patrulea rând, recurentul susține că repararea prejudiciului suferit nu se poate realiza în baza legii speciale ci a dispozițiilor C. civ. și a jurisprudenței CEDO. Înalta Curte reține că există o reglementare specială privind modul de stabilire a daunelor materiale și morale care se acordă victimelor atacurilor urșilor, respectiv Legea nr. 407 din 9 noiembrie 2006 a vânătorii și protecției fondului cinegetic. Iar ca o consecință directă a principiului specialia generalibus derogant, existența unei dispoziții speciale, în speță Legea nr. 407 din 9 noiembrie 2006, înlătură de la aplicare legea generală, respectiv C. civ.. Prin urmare, nu este permisă aplicarea legii generale doar pentru faptul că partea apreciază că îi este mai favorabilă. Recurentul face trimitere și la jurisprudența europeană în materia drepturilor omului, apreciind că se aplică în cauză cu prioritate, față de legea specială. Însă, nici aceste argumente nu pot fi primite. Curtea a recunoscut libertatea fiecărui stat de a-și reglementa propriile instituții juridice și ține cont de marja de apreciere a acestora, dar și de asigurarea unui just echilibru între cerințele de interes general ale comunității și imperativele protejării drepturilor fundamentale ale individului, înțelese, în materia drepturilor nepatrimoniale, sub forma unei compensări rezonabile, proporționale, prevăzută ca atare în legislația națională. În România, legiuitorul a adoptat un act normativ special, în temeiul căruia persoanele care se consideră îndreptățite pot cere să li se recunoască dreptul de a primi despăgubiri pentru prejudiciile materiale și morale cauzate de animalele sălbatice. Adoptarea unei reglementări speciale, derogatorii de la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării unei reglementări generale, nu încalcă art. 6 din Convenție și nici jurisprudența CEDO. Prin urmare, nici aceste critici nu sunt fondate. În al cincilea rând, se susține că, și în situația în care se apreciază că sunt incidente dispozițiile art. 13 1 alin. (2) din Legea nr. 407/2006, instanța de apel le-a interpretat și aplicat eronat. Potrivit acestui text de lege: "(2) Daunele morale prevăzute la alin. (1) vor fi proporționale cu zilele de inactivitate raportate la salariul în plată avut. În cazul în care victima nu este salariată se va acorda o sumă proporțională cu echivalentul salariului minim pe economie obținut de o persoană în activitate." Înalta Curte constată că această dispoziție legală, prin care se stabilește modul de calcul al daunelor morale pentru prejudiciile suferite ca urmare a atacurilor animalelor sălbatice, a fost inclusă în conținutul Legii nr. 407/2006 prin Legea nr. 13 din 9 ianuarie 2020. Prin urmare, pentru evenimentele ulterioare datei de 14 februarie 2020, instanțele sunt obligate să se raporteze la această modalitate de calcul, care are în vedere, pe de o parte, zilele de inactivitate și, pe de altă parte, fie salariul în plată avut, fie salariul minim pe economie. În speță, instanța de apel a reținut, în mod corect, că această dispoziție legală este incidentă cauzei însă a aplicat-o eronat, raportându-se la salariul minim pe economie net. Înalta Curte reține că, la calculul daunelor morale, trebuia avut în vedere salariul minim brut, așa cum acesta este definit de legiuitor, în cuprinsul dispozițiilor art. 164 din Codul muncii potrivit cu care "Salariul de bază minim brut pe țară garantat în plată, corespunzător programului normal de muncă, se stabilește prin hotărâre a Guvernului, după consultarea sindicatelor și a patronatelor. În cazul în care programul normal de muncă este, potrivit legii, mai mic de 8 ore zilnic, salariul de bază minim brut orar se calculează prin raportarea salariului de bază minim brut pe țară la numărul mediu de ore lunar potrivit programului legal de lucru aprobat." De altfel, chiar și H.G. nr. 1447/2022, la care face trimitere instanța de apel pentru a justifica cuantumul daunelor stabilite, se referă la salariul de bază minim brut pe țară garantat în plată. Această împrejurare este întărită și de dispozițiile H.G. nr. 3 din 4 ianuarie 2023 privind modalitatea de acordare a despăgubirilor pentru pagubele și/sau daunele produse de speciile de faună de interes cinegetic cuprinse în anexele nr. 1 și 2 la Legea vânătorii și a protecției fondului cinegetic nr. 407/2006 și unele măsuri de punere în aplicare a acesteia care confirmă că, la stabilirea daunelor morale, se ține cont de perioada de inactivitate și, pentru nesalariați, de salariul de bază minim brut pe țară. Prin urmare, stabilirea cuantumului daunelor morale de către instanța de apel, prin raportare la salariul minim net nu are justificare legală, recursul fiind fondat sub acest aspect. Însă, stabilirea despăgubirilor este incompatibilă cu procedura de soluționare a cauzei în fața prezentei instanțe și nu poate fi efectuată în calea de atac a recursului care urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, doar a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Aceasta este apanajul exclusiv al instanțelor de fond, justificând casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecare. Înalta Curte nu va analiza criticile referitoare la dovada perioadei de incapacitate și la formele prejudiciului moral suferit întrucât, în calea de atac extraordinară a recursului, nu se poate tinde la o cenzurare a aprecierii date de instanță mijloacelor de probă și la o devoluare a fondului, ci se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situația de fapt stabilită de instanțele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei și a elementelor de fapt ale cauzei. Pentru considerentele expuse, reținând incidența motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 496 și 497 din C. proc. civ., va admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 201A din 24 martie 2023 pronunțate de Curtea de Apel Târgu Mureș – secția I civilă și va trimite cauza, la instanța de apel, spre rejudecare, urmând a se stabili cuantumul daunelor morale prin raportare la aspectele detaliate anterior. Față de considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 497 din C. proc. civ., Înalta Curte ca dispune casarea hotărârii și trimiterea cauzei, spre rejudecare, la Curtea de Apel Târgu – Mureș.