ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 480/2025

Obiectul cauzei Prin cererea înregistrată sub nr. x/2022, în data de 2 iunie 2022, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Mediului Apelor și Pădurilor, a solicitat instanței ca, prin sentința ce o va pronunța, să dispună admiterea acțiunii, obligarea pârâtului Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor la plata în favoarea sa a sumei de 150.000 Euro, despăgubiri (daune) morale pentru repararea integrală a prejudiciului moral suferit de pe urma faptei ilicite cauzatoare de prejudiciu din 13.06.2019 - atac de urs, și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Sentința pronunțată de Tribunalul Harghita Prin sentința civilă nr. 259 din 8 martie 2023 a Tribunalului Harghita, pronunțată în dosarul nr. x/2022, s-a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Mediului Apelor și Pădurilor, acesta fiind obligat la plata către reclamantă a sumei de 35.000 RON, cu titlu de daune morale.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș Prin decizia nr. 1/A din data de 11 ianuarie 2024, Curtea de Apel Târgu Mureș, secția I civilă a admis apelul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 259/08.03.2023, pronunțate de Tribunalul Harghita, în dosarul nr. x/2022. A schimbat în parte sentința atacată, în sensul că: A obligat pârâtul la plata către reclamanta A. a sumei de 30.000 euro, în RON la cursul BNR de la data plății, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit. A menținut celelalte dispoziții ale hotărârii atacate. A respins ca nefondat apelul declarat de pârâtul Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor împotriva aceleiași hotărâri.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 1/A din 11 ianuarie 2024, pronunțate de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția I civilă, a declarat recurs pârâtul Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor, cale de atac cu a cărei soluționare a fost învestită Înalta Curte de Casație și Justiție în prezenta cauză. Prin motivele de recurs, întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a susținut că instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile Legii vânătorii și a protecției fondului cinegetic nr. 407/2006, precum și pe cele ale C. civ., în ceea ce privește răspunderea civilă delictuală. Totodată, consideră că instanțele fondului au realizat o apreciere injustă a cuantumului daunelor morale ce se cuvin reclamantei, precum și că respectivul cuantum al despăgubirilor a fost greșit calculat prin raportare la prevederile dreptului comun, iar nu la cele ale art. 13 1 alin. (2) din Legea nr. 407/2006. În acest sens, se invocă cu titlu de jurisprudență decizia nr. 1133/R din 31.05.2012 a Curții de Apel București, secția a II-a penală și decizia nr. 153/2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă. Având în vedere circumstanțele particulare ale litigiului, respectiv faptul că intimata a avut nevoie de 35 zile de îngrijiri medicale, precum și faptul că aceasta nu ar fi fost salariată la momentul producerii incidentului, solicită instanței de recurs să reaprecieze cuantumul prejudiciului, ținând cont de prevederile legale incidente, inclusiv legea specială, precum și practica judiciară consolidată în materie, amintind, cu titlu exemplificativ, cele statuate prin decizia nr. 201/24.03.2023 a Curții de Apel Târgu Mureș, decizia nr. 1144/26.04.2023 a Judecătoriei Odorheiul Secuiesc, decizia nr. 227/2023 a Tribunalului Vrancea și decizia nr. 727/2023 a Curții de Apel Târgu Mureș. Cât privește obligația de plată, recurentul consideră că, în mod greșit, aceasta a fost instituită exclusiv în sarcina sa, cu nesocotirea cadrului legal de gestionare a faunei cinegetice din România. Astfel, arată că acesta deține doar calitatea de administrator al faunei cinegetice, nefiind și gestionar al acesteia, sens în care nu putea fi obligat la suportarea în integralitate a cuantumul daunelor morale stabilite de instanță. Gestionarul faunei cinegetice, prin încheierea contractului de gestionare, are obligația de a asigura paza întregii faune cinegetice din fondul pe care îl gestionează și de a preveni pagubele cauzate. Pentru toate aceste considerente, solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate și, în rejudecare, să se diminueze cuantumul daunelor morale solicitate și să se dispună obligarea la plata acestora, în solidar cu B..

Apărările formulate în cauză Deși i-a fost legal comunicată cererea de recurs, în data de 25.06.2024, intimata nu a formulat întâmpinare. Prin concluziile scrise depuse în data de 25.02.2025, intimata-reclamantă a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Procedura derulată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție Având în vedere data înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul instanțelor judecătorești, 02 iunie 2022, în cauză sunt aplicabile dispozițiile C. proc. civ., cu modificările aduse prin Legea nr. 310/2018. Constatându-se încheiată procedura de comunicare, în condițiile art. 490 alin. (2) coroborate cu art. 471 1 alin. (5) și (6) C. proc. civ., a fost fixat termen de judecată la 26 februarie 2025, cu citarea părților, în ședință publică, în vederea soluționării căii de atac, termen la care instanța a și rămas în pronunțare asupra recursului. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele: Prima critică a recurentului, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se referă la "nesocotirea cadrului legal de gestionare a faunei cinegetice din România", prin aceea că recurentul ar avea doar calitatea de administrator, iar nu de gestionar al acesteia, cu consecința obligării Asociației Vânătorilor și B. la plata daunelor morale în solidiar cu recurentul-pârât. Astfel, prin raportare la prevederile Legii nr. 407/2006, pârâtul a solicitat să se constate că are doar calitatea de administrator, iar nu de gestionar al faunei cinegetice a României, cu consecința obligării Asociației Vânătorilor și B. la plata daunelor morale în solidar cu acesta. Criticile astfel formulate nu pot fi primite. Cu titlu preliminar, se observă că, prin încheierea din 28 septembrie 2022, Tribunalul Harghita a respins cererea pârâtului, de introducere în cauză a Asociației Vânătorilor și B.. Prin cererea de apel formulată împotriva sentinței primei instanțe, pârâtul-apelant s-a rezumat doar la a reitera, inadecvat procedural, solicitarea de introducere în cauză a acestui terț, fără a declara apel împotriva încheierii din 28 septembrie 2022 a tribunalului. Așadar, aspectele referitoare la modalitatea de stabilire a cadrului procesual, astfel cum a fost determinat de tribunal, respectiv ca acest terț să poată sta în prezentul proces, în calitate de parte, nu mai poate forma obiect de analiză în această fază procesuală, dezlegările date prin încheierea din 28 septembrie 2022 bucurându-se de autoritate de lucru judecat. Sub acest aspect, se observă și că susținerile privitoare la o eventuală nerespectare a prevederilor Legii nr. 407/2006, ca urmare a stabilirii "exclusiv în sarcina Ministerului a unei obligații de plată", sunt lipsite de fundament. Cauza juridică în speța de față, înțeleasă ca fundament al pretenției deduse judecății, o constituie angajarea răspunderii delictuale pentru prejudiciul injust cauzat de animalul sălbatic, în condițiile dreptului comun - art. 1375 și art. 1377 C. civ. Astfel, instanțele au fost învestite, din perspectiva cauzei juridice a litigiului, cu o ipoteză de răspundere delictuală obiectivă, fără vinovăție, fundametată pe obligația de garanție a așa-zisului comportament al animalului din specia urs, specie ce se încadrează în anexa nr. 2 a Legii nr. 407/2006, astfel că antrenarea răspunderii necesită îndeplinirea condițiilor generale referitoare la prejudiciu și la raportul de cauzalitate dintre "comportamentul animalului" și prejudiciu, precum și a condiției speciale referitoare la calitatea de paznic juridic al animalului. Cât privește noțiunea de pază juridică, aceasta poate fi reprezentată ca fiind puterea de direcție, supraveghere și control pe care o persoană o exercită în drept sau în fapt, în mod independent, asupra unui lucru de care se servește în mod direct sau indirect, în interesul său propriu. Examinând criticile de nelegalitate ce vizează reținerea greșită a calității de paznic juridic a recurentului Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor, Înalta Curte constată că în mod corect instanța de apel a apreciat că acesta justifică legitimare procesuală pasivă în raportul juridic dedus judecăți, fiind autoritatea publică centrală care răspunde de vânătoare și asigură administrarea faunei cinegetice, neprezentând relevanță faptul că s-a procedat la încheierea contractului nr. x/22.06.2011, prin care pârâtul a predat întreaga faună cinegetică de pe fondul cinegetic nr. 22 Asociației Vânătorilor și B., în condițiile în care legea stabilește expres cine este titularul obligației de despăgubire. Astfel, pârâtul Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor are calitatea de subiect pasiv în raportul juridic substanțial dedus judecății, întrucât vânatul, care se află în proprietatea statului se află într-o libertate susceptibilă de supraveghere, care permite statului, prin organele abilitate legal, să exercite paza juridică, luând măsurile ce se impun pentru a preveni sau a limita distrugerile pe care animalele le pot pricinui. Potrivit art. 1375 C. civ., "Proprietarul unui animal sau cel care se servește de el răspunde, independent de orice culpă, de prejudiciul cauzat de animal, chiar dacă acesta a scăpat de sub paza sa ". Art. 1377 din același act normativ stipulează: "În înțelesul dispozițiilor art. 1375 și 1376, are paza animalului sau a lucrului proprietarul ori cel care, în temeiul unei dispoziții legale sau al unui contract ori chiar numai în fapt, exercită în mod independent controlul și supravegherea asupra animalului sau a lucrului și se servește de acesta în interes propriu". În cauză, Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor, în conformitate cu art. 19 alin. (2) 1 din Legea vânătorii și a protecției fondului cinegetic nr. 407/2006, are ca atribuție evaluarea populațiilor din speciile prevăzute în anexa nr. 2, în cadrul căreia se regăsește și specia urs. În calitate de autoritate publică centrală care răspunde de protecția mediului, acest minister are și atribuții de control și de supraveghere a animalelor sălbatice (inclusiv a celor din specia urs), conferite de legiuitor prin actul normativ anterior evocat, atribuții menite să conducă la o bună administrare a fondului cinegetic, astfel încât acestuia îi este atribuită calitatea de paznic juridic, în înțelesul art. 1377 C. civ., noțiune juridică care nu este echivalentă celei de păzitor/supraveghetor al animalului, în sensul dat prin motivele de recurs. Chiar dacă Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor avea, la data producerii evenimentului din 13.06.2019, calitatea de administrator al faunei cinegetice, conform art. 1 lit. a) din Legea vânătorii și a protecției fondului cinegetic nr. 407/2006 (care definește noțiunea de "administrator", aceasta semnificând autoritatea publică centrală care răspunde de vânătoare și asigură administrarea faunei cinegetice), atribuțiile sale, astfel cum sunt reglementate de actele normative referitoare la funcționarea acestui minister, nu exclud calitatea de paznic juridic. Pe de altă parte, B., cu privire la care recurentul susține că este gestionar al fondului cinegetic pe teritoriul căruia a fost produs atacul, nu este proprietar al urșilor sălbatici. În calitate de gestionar al fondului cinegetic (adică de persoană juridică română care a fost licențiată în condițiile legii și căreia i se atribuie în gestiune fauna de interes cinegetic din cuprinsul unui fond de vânătoare), nu poate fi ținută să răspundă pentru prejudiciile cauzate de animalele care nu sunt supuse vânării. Or, ursul brun este specie protejată și inclusiv prioritară la nivelul Uniunii Europene, conform O.U.G. nr. 57/2007, iar capturarea, recoltarea și relocarea exemplarelor din această specie se poate face numai în limitele stabilite prin Ordin al Ministrului Mediului, astfel cum se menționează la art. 38 din actul normativ anterior invocat. În alte cuvinte, calitatea Asociației Vânătorilor și B. de gestionar al fondului cinegetic (care are obligația de a lua măsurile necesare cu privire la prevenirea pagubelor produse de animale sălbatice) nu suprimă îndatoririle și responsabilitățile legale specifice ale ministerului (asimilabile puterii de direcție, supraveghere și control, de esența noțiunii de "pază juridică" definită în art. 1377 din C. civ.) și, drept urmare, nu pot exclude angajarea răspunderii delictuale a acestuia din urmă. În consecință, Înalta Curte are în vedere existența legitimării procesuale pasive a Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor, grefată pe calitatea acestuia de subiect pasiv în raportul juridic obligațional de răspundere delictuală obiectivă pentru prejudiciul cauzat de animalul sălbatic, în considerarea calității dovedite de păzitor juridic al animalului, răspundere care este fundamentată pe normele de drept comun ale C. civ. Aceasta întrucât fundamentul răspunderii civile delictuale obiective presupune tocmai obligația de reparare a prejudiciului în sarcina celui care are paza juridică a animalului sălbatic, independent de orice culpă, dată fiind obligația păzitorului juridic de garanție cu privire la "comportamentul" animalului, așa cum s-a arătat anterior. Drept urmare, în condițiile în care B. este doar gestionarul fondului cinegetic pe teritoriul căruia a fost produs atacul, neavând calitatea de paznic juridic, aceasta nu poate fi ținută să răspundă civil pentru prejudiciile cauzate intimatei-reclamante, împreună cu Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor, doar această din urmă autoritate având putere de direcție, supraveghere și control asupra animalelor sălbatice, adică paza lor juridică, în sensul dispozițiilor 1.377 C. civ. Aceste considerente sunt susținute inclusiv de interpretarea dată de către instanța de apel probatoriului administrat în cauză, aspect de netemeinicie care nu poate fi supus controlului specific pe care îl poate realiza instanța de recurs. Astfel, interpretând clauzele contractului de gestiune, pe care le-a raportat atât la dispozițiile art. 1 lit. r) din Legea nr. 407/2006, cât și la prevederile art. 1.377 C. civ., instanța de apel a concluzionat în sensul că gestionarul fondului nu deține în mod independent controlul și supravegherea asupra ursului brun, deoarece pentru această specie, menționată în anexa 2 a Legii nr. 407/2006, vânătoarea este interzisă. Mai mult, a stabilit că, în cauză, a fost probat pentru ca la data producerii evenimentului, respectiv 13.06.2019, paza juridică ar fi fost transferată de la autoritatea centrală la gestionarului fondului cinegetic. Prin urmare, a invoca contrariul în acest moment procesual, conduce la o contestare a acestor rețineri ce au la baza elemente de fapt, cu nesocotirea limitelor în care instanța de recurs examinează cauza - exclusiv din perspectiva legalității acesteia, iar nu și cu privire la faptele cauzei - aspecte a căror apreciere aparține exclusiv instanțelor fondului. Ce-a de-a două critică din recurs vizează refuzul instanței de apel de a avea în vedere, la momentul stabilirii daunelor morale ce urmau a se acorda reclamantei, criteriile prevăzute de de art. 13 1 din Legea nr. 407/2006. Sub acest aspect, Înalta Curte reține că, prin acțiunea introductivă de instanță, reclamanta a dedus judecății o cerere de atragere a răspunderii civile delictuale a Ministerului Mediului, Apelor și Pădurilor, solicitând obligarea pârâtului la plata sumei de 150.000 euro, cu titlu de daune aferente prejudiciului moral suferit în urma atacului unui animal sălbatic (urs), din data de 13.06.2019. Instanțele fondului au reținut, în conturarea cadrului factual, că, în urma atacului suferit, reclamanta și-a pierdut cunoștința, iar ulterior s-a trezit pe patul de spital cu leziuni multiple - mușcături, fracturi, plăgi zdrobite, traumatism cranian, leziuni care au necesitat o lungă perioadă de timp de spitalizare. Procesul de vindecare al leziunilor a fost unul îndelungat și dureros, rămânând cu sechelă, atât în plan fizic cât și în plan psihic. De asemenea, în determinarea aspectelor esențiale care conturează pretenția dedusă judecății, s-a mai reținut, de către instanțele de fond, în urma administrării probatoriului, că nu doar cele 30-35 de îngrijiri medicale (stabilite prin raportul de expertiză medico-legală efectuat în cauză) sunt relevante în stabilirea prejudiciului, ci și cele 8 luni de zile de care reclamanta a avut nevoie pentru vindecare completă din punct de vedere fizic, precum și impactul emoțional puternic suferit în plan psihic, toate acestea afectând continuarea unei vieți normale, de familie și sociale. Analizând pretenția dedusă judecății, ambele instanțe ale fondului au reținut că evaluarea prejudiciului moral se impune a fi făcută în raport cu normele generale cuprinse în art. 1.391 alin. (1) C. civ., iar nu cu prevederile art. 13 1 alin. (2) din Legea nr. 407/2006, relevând că această normă nu era în vigoare la data producerii faptei prejudiciabile. În urma analizării elementelor esențiale de fapt ale cauzei, s-a apreciat că suma de 30.000 euro satisface exigențele principiului reparării integrale a prejudiciului. În acest context, recurentul critică, prin cererea de recurs, existența unei interpretări și aplicări greșite a prevederilor art. 13 1 alin. (1) și (2) din Legea nr. 407/2006, susținând că instanțele fondului au realizat o apreciere injustă a cuantumului daunelor morale ce se cuvin reclamantei. Verificând criticile formulate prin prisma considerentelor decisive ale hotărârii instanței de prim control judiciar, se constată caracterul nefondat al acestora. Astfel cum a fost enunțat anterior, prin acțiunea introductivă, reclamanta a solicitat, în baza normelor care reglementează răspunderea civilă delictuală, obligarea pârâtului Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor la plata despăgubirilor morale pentru prejudiciul produs în urma atacului unui animal sălbatic (urs), suferit în data de 13.06.2019. Evaluând hotărârile instanțelor de fond, sub aspectul legalității acestora, Înalta Curte constată că acestea au stabilit corect cadrul legal incident speței deduse judecății ca fiind dat de regulile care guvernează răspunderea obiectivă pentru prejudiciile cauzate de animale, cu consecința aplicabilității regulilor de drept comun în materia reparării prejudiciului nepatrimonial, respectiv art. 1391 C. civ. (în vigoare la momentul săvârșirii ilicitului reclamat), iar nu a dispozițiilor art. 13 1 din Legea nr. 407/2006, prevederi care au fost introduse ulterior acestui moment, la data de 15 ianuarie 2020, prin Legea nr. 13/2020 (act normativ care a intrat în vigoare la data de 13.01.2020). Fără a formula critici concrete referitoare la modalitatea în care instanța de apel a confirmat considerentele primei instanțe în legătură cu lipsa de aplicabilitate, în speță, a prevederilor art. 13 1 din Legea nr. 407/2006, recurentul a înțeles doar să reitereze criticile deduse judecății prin apelul declarat împotriva hotărârii tribunalului, pretinzând încălcarea respectivelor dispoziții legale. Așadar, fără a contrapune critici concrete acestor rețineri ale instanței de apel, rămase câștigate cauzei, recurentul s-a limitat la invoca o pretinsă nelegalitate a deciziei atacate din perspectiva unei norme juridice speciale, cu priviră la care a fost stabilit că nu se aplică circumstanțelor cauzei. Or, în sens contrar celor afirmate de către recurent, se constată că în mod corect a stabilit instanța de apel legea aplicabilă cauzei, din moment ce intrarea în vigoare a prevederilor invocate de către recurent a avut loc la o dată ulterioară producerii faptei ilicite, astfel cum s-a arătat, fiind incident principiul neretroactivității legii civile, reglementat prin art. 6 alin. (1), (2) și (5) C. civ. Totodată, în determinarea normelor de drept incidente cauzei, relevante sunt și dispozițiile art. 103 din Legea nr. 71/2011, potrivit cărora obligațiile născute din faptele juridice extracontractuale sunt supuse dispozițiilor legii în vigoare la data producerii ori, după caz, a săvârșirii lor. În acest context, dat fiind că textul de lege invocat este străin, rationae temporis, de prejudiciul a cărui reparare se solicită în litigiul pendinte, susținerile apar, mai degrabă, ca fiind formale, prevederile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. limitând recursul la controlul conformității deciziei atacate cu regulile de drept aplicabile. În consecință, criticile în legătură cu pretinsa nerespectare a prevederilor art. 13 1 alin. (1) și (2) din Legea nr. 407/2006, în ceea ce privește modalitatea de stabilire a daunelor morale, vor fi înlăturate. Lipsită de eficacitate juridică este și solicitarea recurentului-pârât în sensul reevaluării cuantumului despăgubirilor stabilite în sarcina Ministerului Mediului, Apelor și Pădurilor cu titlu de daune morale, susținând că acestea sunt excesive, în raport cu sumele acordate de instanțele judecătorești în cauze similare. Or, distinct de faptul că jurisprudența de speță nu reprezintă izvor de drept, potrivit art. 1 din C. civ., Înalta Curte reține că, în ceea ce privește cuantumul daunelor morale acordate de instanța de apel, în recurs se poate verifica doar dacă curtea de apel a aplicat corect criteriile jurisprudențiale ce trebuie avute în vedere într-o atare situație, și care se referă, în esență, la consecințele negative suferite de cei în cauza pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării și măsura în care a fost afectată situația familială, profesională și socială. Criticile referitoare la cuantumul efectiv al despăgubirilor morale și la măsura în care acesta este proporțional cu suferințele resimțite de reclamanți nu relevă aspecte de nelegalitate, astfel că ele nu pot forma obiect de analiză în faza recursului întrucât cadrul procesual reglementat de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. nu permite o schimbare a stării de fapt deja stabilite de instanțele fondului. Apreciind asupra temeiniciei pretențiilor reclamantei referitoare la obligarea pârâtului la plata daunelor morale, instanța de apel, prin decizia recurată, a arătat că stabilirea acestor despăgubiri implică și o doză de aproximare, însă aceasta trebuie să stabilească un anumit echilibru între prejudiciul moral suferit și despăgubirile acordate, în măsură să permită celui prejudiciat anumite avantaje care să-i atenueze suferințele morale, dar fără a se ajunge în situația unei îmbogățiri fără just temei, în raport cu împrejurările particulare ale cazului. Având în vedere aceste circumstanțe, raportându-se la numărul de zile de îngrijiri medicale, la gravitatea leziunilor suferite, pentru a căror vindecare completă a fost necesară o perioadă mai lungă de timp față de cea pentru care a primit îngrijiri specializate, corelat cu impactul emoțional puternic suferit de reclamantă în plan psihic, instanța de apel a evaluat acest prejudiciu la suma de 30.000 euro. Astfel, în cadrul examenului de proporționalitate între suferințele morale ale reclamantei și cuantumul daunelor acordate pentru repararea acestui tip de prejudiciu, instanța de apel s-a raportat la circumstanțele cauzei, dispunând de o marjă de apreciere în această analiză, fiind vorba, așadar, de o evaluare care se sprijină pe analiza unor aspecte de fapt, iar nu pe o interpretare a normei juridice. În aceste condiții, cum criticile referitoare la cuantumul daunelor morale nu reprezintă aspecte de nelegalitate, nefiind, așadar, susceptibile de a fi încadrate în motivele de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., urmează a fi respinse, ca nefondate. În considerarea tuturor argumentelor anterior reținute, din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte urmează să constate caracterul nefondat recursului și să dispună, în consecință, respingerea acestuia, făcând aplicarea art. 496 alin. (1) C. proc. civ. Cu privire la cererea formulată de intimata A. de acordare a cheltuielilor de judecată, constând în onorariu de avocat în cuantum de cuantum de 5950 RON, dovedite cu factura seria x nr. x/25.02.2025 și chitanța seria x nr. x/25.02.2025, Înalta Curte, având în vedere soluția pronunțată în cauză, în temeiul art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., va obliga pe recurent la plata sumei solicitate. PENTRU ACESTE MOTIVE,