ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 43/2024

Ședința publică din data de 16 ianuarie 2024

I. Circumstanțele cauzei

I.1. Obiectul cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Sibiu, secția I civilă, la data de 6 iunie 2022, sub nr. x/2022, reclamanta A., reprezentanta legală a minorilor B. și C., a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor a se dispune: obligarea pârâtului la despăgubirea minorului C. cu suma de 1.000 de RON, daune materiale și suma de 50.000 euro, plătiți în RON la cursul BNR din data plății, reprezentând daune morale ca urmare a suferințelor produse în urma atacului unui animal sălbatic, specia urs, eveniment survenit la data de 18 aprilie 2022; obligarea pârâtului la despăgubirea minorului B. cu suma de 50.000 euro, plătibili în RON la cursul BNR din data plății, reprezentând daune morale ca urmare a suferințelor produse în urma atacului unui animal sălbatic, specia urs, eveniment survenit la data de 18 aprilie 2022; obligarea pârâtului la plata dobânzilor legale aplicate la cuantumul despăgubirilor ce vor fi acordate celor doi minori, calculate de la data evenimentului, 18 aprilie 2022 și până la data plății efective; obligarea la plata cheltuielilor judiciare reprezentând onorarii avocațiale și taxe judiciare de timbru.

I.2. Sentința pronunțată de Tribunalul Sibiu, secția I civilă

Prin sentința civilă nr. 540 din data de 28 octombrie 2022, Tribunalul Sibiu, secția I civilă a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta A., reprezentantă legală a minorilor B. și C., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor, și, în consecință: a obligat pârâtul la plata în favoarea reclamantei A., reprezentantă a minorului C., a sumei de 38 RON, cu titlul de daune materiale; a obligat pârâtul la plata către reclamanta A. sumei de 20.000 euro în favoarea minorului C. și 10.000 euro în favoarea minorului B., cu titlul de daune morale, precum și a dobânzii legale pentru aceste sume, calculată începând cu data de 18 aprilie 2022 și până la data plății efective a debitului principal; a obligat pârâtul la plata în favoarea reclamantei a sumei de 1.000 RON, cu titlul de cheltuieli de judecată.

I.3. Decizia pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă

Prin decizia civilă nr. 2099 din data de 29 iunie 2023, pronunțată în dosarul nr. x/2022, Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de către pârâtul Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor, împotriva sentinței civile nr. 540 din data de 28 octombrie 2022 pronunțate de Tribunalul Sibiu, secția I civilă.

II. Calea de atac declarată în cauză

II.1. Înregistrarea recursului la Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă

Împotriva deciziei civile nr. 2099 din data de 29 iunie 2023, pronunțate în dosarul nr. x/2022, de Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă, a declarat recurs pârâtul Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă la data de 20 septembrie 2023, sub nr. x/2022.

II.2. Cererea de recurs

Invocând incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și, în rejudecare, diminuarea cuantumului daunelor morale solicitate.

Preliminar, a susținut că instanța de apel în mod eronat a menționat în cadrul dispozitivului deciziei recurate faptul că aceasta este definitivă, deoarece decizia pronunțată în apel, în materia răspunderii civile delictuale, face parte din categoria deciziilor care pot fi atacate cu recurs, nefiind încadrată în categoria deciziilor exceptate de la exercitarea acestei căi de atac.

În dezvoltarea criticilor formulate, din perspectiva motivului de casare invocat, recurentul-pârât a arătat că instanța de apel a interpretat și aplicat în mod eronat prevederile Legii vânătorii și protecției fondului cinegetic nr. 407/2006, întrucât, deși a stabilit ca fiind incidente prevederile art. 13

1

din lege, aceasta nu a aplicat metoda de calcul stabilită de prevederile legale mai sus-menționate în vederea determinării cuantumului daunelor morale cuvenite reclamanților.

Considerând că tribunalul și instanța de apel au realizat o apreciere injustă a cuantumului daunelor morale ce se cuvin intimaților-reclamanți, au precizat faptul că, la data producerii incidentului ce face obiectul prezentei cauze, intimații-reclamanți erau minori, iar acest lucru prezintă relevanță din perspectiva faptului că, în conformitate cu prevederile art. 13

1

alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 407/2006, stabilite ca fiind incidente în prezenta cauză: "(1) În cazul atacurilor exemplarelor din speciile prevăzute în anexele nr. 1 și 2, soldate cu rănirea/decesul unei persoane fizice, se vor acorda victimei despăgubiri de către autoritatea publică centrală care răspunde de vânătoare și/sau de către autoritatea publică centrală care răspunde de mediu, care vor acoperi cheltuielile de spitalizare, cheltuielile de înmormântare, veniturile nete nerealizate în perioada în care victima a fost în incapacitate temporară de muncă, de la momentul producerii incidentului, precum și daune morale, (2) Daunele morale prevăzute la alin. (1) vor fi proporționale cu zilele de inactivitate raportate la salariul în plată avut. În cazul în care victima nu este salariată se va acorda o sumă proporțională cu echivalentul salariului minim pe economie obținut de o persoană în activitate".

În opinia recurentului-pârât, se impune reevaluarea cuantumului despăgubirilor stabilite în sarcina sa cu titlu de daune morale, astfel încât despăgubirile ce urmează a fi acordate să reprezinte o compensație echitabilă a daunelor generate de incidentul ce face obiectul prezentei cauze, fără a constitui o îmbogățire fără justă cauză a victimelor.

Făcând trimitere la jurisprudența națională în materie și indicând în acest sens mai multe hotărâri judecătorești, recurentul-pârât, prin raportare la situația dedusă judecății, a menționat că, astfel cum rezultă din certificatul medico-legal, pentru tratarea leziunilor de care a suferit intimatul-reclamant C., în urma incidentului ce face obiectul prezentei cauze, au fost necesare un număr de 8-9 zile de spitalizare.

Prin urmare, a apreciat ca fiind necesară reevaluarea cuantumului despăgubirilor acordate de către tribunal și menținute de către instanța de apel, având în vedere atât prevederile legale incidente, cât și circumstanțele în care s-a produs prejudiciul și criteriile relevante pentru stabilirea unei sume proporționale și echitabile în vederea despăgubirii intimatului.

Totodată, a susținut că instituirea exclusiv în sarcina sa a unei astfel de obligații de plată a fost realizată prin nesocotirea cadrului legal de gestionare a faunei cinegetice din România.

A susținut că instanțele anterioare nu au ținut cont de faptul că Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor are doar calitatea de administrator al faunei cinegetice, și nu de gestionar al acesteia, astfel încât să suporte în integralitate cuantumul daunelor morale stabilite de instanță ca "preț al durerii".

Astfel, a arătat că prevederile art. 1 lit. a) și lit. p) din Legea vânătorii și protecției fondului cinegetic nr. 407/2006 stabilesc faptul că administratorul este "autoritatea publică centrală care răspunde de vânătoare și asigură administrarea faunei cinegetice", în timp ce gestionarul este "persoana juridică română care a fost licențiată în condițiile legii și căreia i se atribuie în gestiune fauna de interes cinegetic din cuprinsul unui fond de vânătoare".

Totodată, a subliniat că dispozițiile art. 1 lit. r) din același act normativ prevăd că gestionarea reprezintă "activitatea de gospodărire durabilă a faunei de interes cinegetic din fondurile de vânătoare, realizată de gestionari în baza contractelor de gestiune, pe riscul și răspunderea lor, pentru perioada stabilită prin contractele de gestiune".

În plus, a menționat că, în conformitate cu prevederile art. 18 alin. (1) din Legea nr. 407/2006: "Gestionarii sunt obligați să asigure protecția faunei cinegetice din fondurile cinegetice contractate cu personal cu atribuții specifice, pe fiecare fond cinegetic, care îndeplinește condițiile legii și ale reglementarilor administratorului", iar dispozițiile legii speciale se completează cu cele ale C. civ., conform cărora răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale revine întotdeauna persoanei care are paza juridică a animalului; în cazul de față, paza juridică fiind transferată către gestionarul D..

Ca atare, față de prerogativele fiecărei entități din care decurge responsabilitatea dezdăunării, a apreciat că nu poate fi ținut doar Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor să suporte prejudiciul reclamat, în condițiile în care nu deținea pârghiile necesare preîntâmpinării unor astfel de evenimente, aceste obligații căzând în sarcina D., în calitate de gestionar.

În opinia recurentului-pârât, chiar dacă ministerul reprezintă autoritatea publică centrală care răspunde de vânătoare, prin semnarea contractului de gestiune, preluarea efectivelor de faună cinegetică, paza fondului cinegetic și obligația de asigurare a hranei complementare pentru animale au fost transmise în sarcina gestionarul fondului cinegetic, acestuia revenindu-i toate drepturile și obligațiile care decurg din această calitate.

II.3. Apărările formulate

În termen legal, intimații-reclamanți au depus întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat, și obligarea părții adverse la plata cheltuielilor de judecată.

Cu referire la interpretarea normelor legale ce stabilesc calitatea recurentului-pârât de persoană răspunzătoare, au arătat că acesta face o confuzie între instituția pazei juridice, noțiune asimilată puterii de direcție, supraveghere și control a animalelor, și aceea a pazei materiale a speciilor de faună împotriva acțiunilor de braconaj, obligație asumată de către gestionari prin contractele de gestiune.

Totodată, au considerat că recurentul-pârât dă o interpretare greșită raporturilor de solidaritate și, referitor la legitimarea procesuală civilă a părții adverse, au susținut că, față de prevederile art. 1 lit. a) din Legea nr. 407/2006 coroborat cu și art. 13

1

alin. (1) din Legea nr. 407/2006, rezultă că recurentul-pârât este cel care avea obligația de a lua măsurile necesare pentru ca speciile de vânat să nu producă pagube; paza juridică, în înțelesul art. 1377 C. civ., revine autorității centrale care este recurentul-pârât în cauză.

În opinia intimaților-reclamanți, chiar dacă se invocă existența unui contract de gestiune, în speță, atribuțiile instituției recurente-pârâte, astfel cum sunt reglementate de actele normative referitoare la funcționarea acesteia, sunt distincte și nu exclud calitatea de paznic juridic a acesteia, întrucât paza juridică este o noțiune ce excede obligațiilor contractuale asumate de către părți prin contractul de gestiune, contract ce produce efecte relative.

Astfel, au apreciat că în mod corect au reținut instanțele de fond, potrivit dispozițiilor art. 13

1

alin. (1) din Legea nr. 407/2006, că, în cazul atacurilor exemplarelor din speciile prevăzute în anexele nr. 1 și 2, soldate cu rănirea/decesul unei persoane fizice, se vor acorda victimei despăgubiri de către autoritatea publică centrală care răspunde de vânătoare și/sau de către autoritatea publică centrală care răspunde de mediu, adică de către recurentul-pârât.

Au mai arătat intimații-reclamanți că, din interpretarea normelor prevăzute în art. 1375-1377 C. civ., coroborate cu dispozițiile art. 13 și art. 13

1

alin. (1) din Legea nr. 407/2006, rezultă cu claritate că răspunderea pentru prejudiciile cauzate de aceste animale se află în sarcina autorității publice centrale pentru protecția mediului, iar, pentru prejudiciul cauzat ființei umane, legiuitorul a stabilit o răspundere obiectivă, fără vinovăție, drept garanție a dreptului fundamental al omului la viață, sănătate și integritate corporală.

În plus, au subliniat că, și dacă s-ar admite criticile recurentului-pârât în sensul stabilirii unei răspunderii solidare în sarcina acestuia și a gestionarului, legea conferă victimei dreptul de a se îndrepta împotriva oricăruia dintre aceștia pentru repararea întregului prejudiciu, aspect ce rezultă fără echivoc din prevederile art. 1443 C. civ., ulterior pretențiile recurentului-pârât putând fi valorificate pe calea unei eventuale acțiuni în regres și nicidecum pe calea extraordinară de atac a recursului.

Cu privire la criticile referitoare la presupusa aplicabilitate a art. 13

1

alin. (2) din Legea nr. 407/2006 în vederea cuantificării daunelor morale, au susținut că aplicarea normelor legale în stabilirea daunelor morale de către prima instanță nu a fost criticată pe calea apelului, astfel că, această statuare a tribunalului a intrat în puterea de lucru judecat și nu mai poate face obiectul recursului, față de prevederile art. 488 alin. (2) C. proc. civ.

În subsidiar, dacă s-ar trece peste apărarea precedentă, au arătat că atât prima instanță cât și instanța de apel au interpretat în mod corect prevederile legale în materie și au dispus ca repararea prejudiciului moral să fie făcută în condițiile dreptului comun, soluția fiind ferită de orice critici sub acest aspect.

În plus, au susținut că recurentul-pârât nu a observat că situația dedusă judecății nu se încadrează în ipoteza prevăzută art. 13

1

alin. (2) din Legea nr. 407/2006, întrucât victimele sunt persoane minore, iar textul de lege vizează strict persoanele în activitate, salariate ori nesalariate.

Totodată, au invocat faptul că reglementarea de la art. 13

1

alin. (2) din Legea nr. 407/2006 este inoperantă, față de lipsa normelor metodologice de punere în aplicare la data producerii evenimentului prejudiciabil, iar H.G. nr. 3 din data de 4 ianuarie 2023 și Ordinul nr. 1656 din data de 18 aprilie 2023 nu pot fi aplicate în speță, având în vedere principiul neretroactivitații legii civile.

Intimații-reclamanți au mai apreciat și că norma cuprinsă în art. 13

1

alin. (2) din Legea nr. 407/2006 nu acoperă toate tipurile de prejudiciu moral generat de un astfel de eveniment, legiuitorul instituind o reglementare specială strict cu privire la prejudiciul moral generat de starea de neputință a victimei în perioada de inactivitate cauzată de atacul de urs.

În opinia intimaților-reclamanți, această reglementare legislativă vine așadar doar să completeze prevederile generale cu privire la repararea prejudiciului moral în sensul acordării unor "despăgubiri", suplimentare, iar nu să limiteze acordarea compensațiilor bănești conform prevederilor generale.

Astfel, au considerat că prejudiciul constând în suferințe fizice și psihice, afectarea stării de sănătate fizică și psihică, prejudiciul de agrement, prejudiciul estetic, prejudiciul psihic legat de starea de șoc emoțional și stare de stres posttraumatic precum și cel generat de restrângerea posibilităților de viață familială și socială urmează a fi reparat în condițiile dreptului comun, întrucât legea specială nu prevede o procedură derogatorie referitor la aceste ipoteze, iar principiul consacrat de interpretare ubi cessat ratio legis, ibi cessat lex nu permite repararea daunelor morale sub toate formele potrivit criteriului de plafonare prevăzut la art. 13

1

din Legea nr. 407/2006.

În plus, au susținut că art. 13

1

alin. (2) din Legea nr. 407/2006 stabilește un criteriu de plafonare care încalcă prevederile internaționale în materia drepturilor fundamentale și, făcând referire la cele reținute prin jurisprudența națională în materie, au arătat că aderă la poziția instanțelor de fond, în sensul că prejudiciul de natură morală sau nepatrimonială în cauză este supus dispozițiilor art. 1381, art. 1385 și art. 1391 alin. (1) și (2) C. civ., potrivit cărora, în caz de vătămare a integrității corporale sau a sănătății poate fi acordată și o despăgubire pentru restrângerea posibilităților de viață familială și socială, dispoziții legale care urmează a fi aplicate și interpretate în raport cu jurisprudența în materie,.

Referitor la critica recurentului-pârât vizând raportul de proporționalitate dintre sumele acordate cu titlu de compensație și prejudiciul efectiv produs, au apreciat că aceasta nu poate face obiectul recursului, întrucât se tinde la devoalarea fondului dreptului; în subsidiar, au arătat că achiesează la considerentele instanțelor de fond, criticile din recurs privind cuantumul daunelor acordate fiind neîntemeiate.

Aceste susțineri au fost reluate de către intimații-reclamanți prin concluziile scrise depuse, prin avocat, la termenul de judecată din data de 16 ianuarie 2024.

În termen legal, recurentul-pârât a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat înlăturarea apărărilor formulate de către intimații-reclamanți, reluând susținerile formulate prin cererea de recurs și subliniind că apelul pe care l-a formulat conține preponderent critici referitoare la modul în care a fost stabilit cuantumul daunelor morale de către instanța de apel, fiind eronată și neîntemeiată aprecierea părților adverse că dezlegarea dată acestei chestiuni de către prima instanță a intrat în puterea lucrului judecat.

A mai susținut și că sunt lipsite de relevanță argumentele intimaților-reclamanți conform cărora prevederile art. 13

1

din Legea nr. 407/2006 nu pot fi aplicate în cauză, în raport de vârsta victimelor, având în vedere că, în interpretarea teleologică a dispozițiilor legale menționate, acestea își găsesc pe deplin aplicabilitatea pentru toate situațiile în care persoana îndreptățită la primirea despăgubirii nu este salariată.

Prin urmare, în considerarea principiului ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, a subliniat că, din moment ce legiuitorul nu distinge între diferite categorii de persoane care nu sunt salariate, este imperativă aplicarea dispozițiilor legii speciale la cauza dedusă judecății.

Totodată, a învederat că sunt eronate și nejustificate argumentele intimaților-reclamanți, prin care s-a susținut că art. 13

1

din Legea nr. 407/2006 este inoperant, practica judiciară consolidată în această materie (la care face trimitere în cuprinsul răspunsului la întâmpinare) relevând utilitatea prevederilor legale în cauzele ce au ca obiect atacuri ale exemplarelor din speciile de interes cinegetic.

II.4. Procedura desfășurată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă

După efectuarea procedurilor de comunicare prevăzute de art. 490 C. proc. civ., prin rezoluția din data de 2 noiembrie 2023, în temeiul art. 471

1

alin. (5) C. proc. civ. a fost fixat termen de judecată la data de 16 ianuarie 2024, când Înalta Curte a reținut cauza în pronunțare asupra recursului.

II.5. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, precum și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul pârâtului Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor este nefondat, pentru considerentele ce urmează a fi expuse în continuare.

Prioritar, cu privire la susținerile recurentului-pârât ce vizează greșita menționare în dispozitivul deciziei recurate a faptului că aceasta ar fi definitivă, Înalta Curte reține că, pe de o parte, potrivit art. 457 alin. (2) C. proc. civ., mențiunea inexactă din cuprinsul hotărârii cu privire la calea de atac deschisă contra acesteia nu are niciun efect asupra dreptului de a exercita calea de atac prevăzută de lege, iar, pe de altă parte, că, în prezenta cale de atac nu s-a pus în discuție excepția inadmisibilității recursului, astfel că nu se impune o analiză a cauzei din perspectiva acestui aspect.

Cu titlul preliminar, Înalta Curte reține că pot forma obiect al cercetării judecătorești în recurs doar criticile care vizează nelegalitatea deciziei recurate, aceste limite ale judecății în recurs rezultând, pe de o parte, din prevederile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., conform cărora recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar, pe de altă parte, din art. 488 alin. (1) din același Cod, potrivit căruia casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate.

În ceea ce privește stabilirea cuantumului daunelor morale acordate de instanța de fond, în recurs se poate verifica doar dacă acesta a fost rezultatul aplicării criteriilor ce trebuie avute în vedere într-o atare situație, fără a se putea cenzura în vreun fel concluzia la care instanța de apel a ajuns în urma acestei analize.

În plus, art. 488 alin. (2) C. proc. civ. prevede că motivele de la alin. (1) al aceluiași articol nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deși au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor. Ca atare, această normă instituie un fine de neprimire a acelor critici care, deși puteau fi invocate pe calea apelului, partea nu le-a pus în discuție prin cererea de apel, ci a înțeles să le invoce direct în fața instanței de recurs.

Prin urmare, nu pot face obiectul verificării ce urmează a fi realizată de către prezenta instanță de recurs criticile recurentului-pârât ce vizează cuantumul despăgubirilor acordate intimaților-reclamanți, întrucât acestea fie se referă la temeinicia decizie instanței de apel și nu la legalitatea acesteia, fie au fost invocate omisso medio.

Astfel, recurentul-pârât a arătat că instanța de apel a stabilit a fi incidente prevederile art. 13

1

din Legea nr. 407/2006, însă nu a aplicat metoda de calcul stabilită prin aceste dispoziții legale în vederea determinării cuantumului daunelor morale cuvenite intimaților-reclamanți.

Subsumat acestei critici, printr-o primă afirmație, recurentul-pârât a făcut referire la aspecte ce țin de situația de fapt a speței și la probele administrate în cauză, referitoare la numărul de zile de spitalizare de care a avut nevoie intimatul-reclamant C. și la circumstanțele în care a avut loc evenimentul care a determinat producerea prejudiciului suferit de intimații-reclamanți, apreciind că se impune o reevaluare a cuantumului despăgubirilor acordate.

Or, prin aceste susțineri, recurentul-pârât tinde a determina o reapreciere a probelor administrate și o reanalizare a aspectelor de fapt ale cauzei, cu consecința redimensionării cuantumului despăgubirilor morale acordate, ceea ce nu este permis în calea extraordinară de atac a recursului.

În consecință, Înalta Curte nu poate verifica decizi recurată prin prisma criticilor referitoare la criteriile de stabilire a cuantumului daunelor morale acordate în cauză, având în vedere că, așa cum s-a arătat, recurentul-pârât nu susține lipsa unei atare analize, ci contestă însăți concluzia la care a ajuns instanța de apel în urma propriei evaluări a acestor criterii, susținerile astfel formulate vizând, în realitate, netemeinicia hotărârii atacate și nu nelegalitatea ei.

Totodată, Înalta Curte constată că susținerea potrivit căreia în stabilirea cuantumului despăgubirilor, instanțele au ignorat prevederile alin. (2) a art. 13

1

din Legea nr. 407/2006, reprezintă o critică nouă, formulată pentru prima dată în recurs, fiind invocată omisso medio, respectiv fără ca aceasta să fi fost supusă și cenzurii instanței de apel, prin motivele de apel formulate împotriva sentinței tribunalului, astfel că nu poate fi primită și analizată în prezenta cale de atac.

Prin urmare, Înalta Curte urmează a analiza doar susținerile prin care recurentul-pârât pretinde că instituirea, exclusiv în sarcina sa, a obligație de plată a despăgubirilor a fost dispusă cu nesocotirea cadrului legal de gestionare a faunei cinegetice din România.

În concret, invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor a susținut că instanța de apel a reținut în mod greșit calitatea sa de paznic juridic al animalului sălbatic vizat în speța dedusă judecății, cu consecința antrenării nelegale a răspunderii sale civile delictuale, rezultată din încălcarea și aplicarea greșită a normelor din C. civ. care reglementează răspunderea pentru prejudicii cauzate de animale, precum și a celor ale art. 1 lit. a), p) și r) și ale art. 18 alin. (1) din Legea nr. 407/2006.

Înalta Curte notează că, așa cum rezultă din elementele cererii introductive și cum s-a examinat de către instanțele de fond, pe calea prezentei acțiuni, întemeiate pe răspunderea civilă delictuală, intimații-reclamanți urmăresc obligarea recurentului-pârât Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor la plata daunelor materiale și morale pentru repararea prejudiciului cauzat în urma atacului unui animal sălbatic, din specia urs, care a avut loc pe o pășune aflată în apropierea localității Armeni, comuna Loamneș, județul Sibiu.

Cauza juridică din litigiul pendinte, înțeleasă ca fundament al pretenției deduse judecății, o constituie angajarea răspunderii civile delictuale pentru prejudiciul cauzat de animalul sălbatic, în condițiile dispozițiilor de drept comun ale art. 1375 și art. 1377 C. civ.

Prin urmare, instanțele de fond și apel au fost învestite, din perspectiva cauzei juridice a litigiului, cu o ipoteză de răspundere delictuală obiectivă, fără vinovăție, fundamentată pe obligația de garanție a așa-zisului "comportament" al animalului din specia urs, specie ce se încadrează în Anexa 2 a Legii nr. 407/2006, astfel că antrenarea răspunderii necesită doar dovedirea condițiilor generale referitoare la prejudiciu și la raportul de cauzalitate dintre "comportamentul" animalului și prejudiciu, precum și a celei speciale referitoare la calitatea de păzitor juridic al animalului.

Luând în examinare criticile de nelegalitate axate pe teza reținerii greșite a calității de paznic juridic a pârâtului Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor, Înalta Curte constată că acest minister are calitatea de subiect pasiv în raportul juridic obligațional litigios, contrar susținerilor din recurs.

În aceste sens, se are în vedere faptul că deși vânatul, care se află în proprietatea statului, se află în stare de libertate, libertatea acestuia este susceptibilă de supraveghere, ceea ce permite statului, prin organele abilitate, să exercite paza juridică, prin măsurile ce se cuvine a fi luate pentru a preveni sau limita distrugerile pe care animalele le pot pricinui.

Art. 1375 C. civ. prevede că "Proprietarul unui animal sau cel care se servește de el răspunde, independent de orice culpă, de prejudiciul cauzat de animal, chiar dacă acesta a scăpat de sub paza sa ", iar art. 1377 C. civ. statuează că "În înțelesul dispozițiilor art. 1375 și 1376, are paza animalului sau a lucrului proprietarul ori cel care, în temeiul unei dispoziții legale sau al unui contract ori chiar numai în fapt, exercită în mod independent controlul și supravegherea asupra animalului sau a lucrului și se servește de acesta în interes propriu ".

În speță, Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor, conform art. 19 alin. (2)

1

din Legea vânătorii și a protecției fondului cinegetic nr. 407/2006, are ca atribuție evaluarea populațiilor din speciile prevăzute în anexa nr. 2 (în cadrul căreia se regăsește și specia urs).

De altfel, în calitate de autoritate publică centrală care răspunde de protecția mediului, are și alte atribuții de control și supraveghere asupra animalelor sălbatice, conferite de legiuitor în cadrul actului normativ anterior amintit, care să conducă la o bună administrare a fondului cinegetic, astfel încât în mod corect, instanțele anterioare i-au atribuit calitatea de paznic juridic, în înțelesul art. 1377 C. civ., calitate care nu este echivalentă celei de păzitor/supraveghetor al animalului în sensul dat prin cererea de recurs.

Pe de altă parte, D., cu privire la care recurentul-pârât a arătat că este gestionar al fondului cinegetic pe teritoriul căruia a fost produs atacul, nu este proprietară a urșilor sălbatici, iar, în calitate de gestionar al fondului de vânătoare, care, conform art. 1 alin. (1) lit. p) din Legea nr. 407/2006, reprezintă persoana juridică română, licențiată în condițiile legii și căreia i se atribuie în gestiune fauna de interes cinegetic din cuprinsul unui fond de vânătoare, nu poate fi ținută să răspundă pentru prejudiciile cauzate de animale care nu sunt supuse vânării, având în vedere că ursul brun este specie protejată și inclusiv prioritară la nivelul Uniunii Europene, conform O.U.G. nr. 57/2007, iar capturarea, recoltarea și relocarea acestora se poate face numai în limitele stabilite prin Ordin al Ministrului Mediului, Apelor și Pădurilor, astfel cum se menționează la art. 38 din actul normativ anterior invocat.

Altfel spus, calitatea Asociației de gestionar al fondului cinegetic care are obligația de a lua măsurile necesare cu privire la prevenirea pagubelor produse de animale sălbatice nu suprimă îndatoririle și responsabilitățile legale specifice ale ministerului (asimilabile puterii de direcție, supraveghere și control, de esența noțiunii de "pază juridică" definită în art. 1377 din C. civ.) și, drept urmare, nu poate avea nici aptitudinea de a le limita intimaților-reclamanți dreptul afirmat de a pretinde angajarea răspunderii delictuale a recurentului-pârât.

De altfel, intenția legiuitorului de a atribui calitatea de paznic juridic instituțiilor publice centrale cu atribuții în acest domeniu a fost concretizată prin adoptarea unei norme speciale în Legea nr. 13/2020 pentru modificarea și completarea Legii vânătorii și a protecției fondului cinegetic nr. 407/2006, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 14 din 10 ianuarie 2020, prin care a fost introdus art. 13

1

care a statuat inclusiv asupra angajării răspunderii în cazul atacurilor exemplarelor din speciile prevăzute în anexele nr. 1 și 2 ale legii, soldate cu rănirea/decesul unei persoane fizice, (cum este cazul de față), stipulând că se vor acorda victimei despăgubiri de către autoritatea publică centrală care răspunde de vânătoare și/sau de către autoritatea publică centrală care răspunde de mediu, care vor acoperi cheltuielile de spitalizare, cheltuielile de înmormântare, veniturile nete nerealizate în perioada în care victima a fost în incapacitate temporară de muncă, de la momentul producerii incidentului, precum și daune morale.

Totodată, potrivit dispozițiilor art. 6 din O.U.G. nr. 68/2019 privind stabilirea unor măsuri la nivelul administrației publice centrale și pentru modificarea și completarea unor acte normative, în vigoare de la 6 noiembrie 2019: (1) Se înființează Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor prin reorganizarea Ministerului Mediului și prin comasarea cu Ministerul Apelor și Pădurilor, prin preluarea activităților și structurilor acestuia, precum și a unităților aflate în subordinea, coordonarea și sub autoritatea celor două ministere. (2) La data intrării în vigoare a hotărârii Guvernului privind organizarea și funcționarea Ministerului Mediului, Apelor și Pădurilor se desființează Ministerul Apelor și Pădurilor.

Conform acestor dispoziții, prin preluarea activităților, structurilor și unităților aflate în subordinea Ministerului Apelor și Pădurilor care, astfel, se desființează, calitatea de administrator al fondului cinegetic ce aparține autorității publice centrale care răspunde de vânătoare și care asigură administrarea faunei cinegetice, calitate la care se referă dispozițiile art. 1 lit. a) din Legea nr. 407/2006, coroborate cu art. 1 alin. (2) din H.G. nr. 20/2017, revine ministerului recurent-pârât.

Similar celor reținute în decizia atacată, Înalta Curte are în vedere existența legitimării procesuale a Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor, grefată pe calitatea acestuia de subiect pasiv în raportul juridic obligațional de răspundere delictuală pentru prejudiciul cauzat de animalul sălbatic, în considerarea calității dovedite de păzitor juridic al animalului, răspundere care este fundamentată pe normele de drept comun ale C. civ. a căror aplicabilitate la circumstanțele factuale ale speței a fost corect realizată de către instanțele de fond și de apel.

În plus, în acord cu cele reținute de către instanța de apel, Înalta Curte constată că Tribunalul Sibiu, secția I civilă, prin încheierea de ședință din data de 22 septembrie 2022, a respins cererea de introducere în cauză a D., formulată de recurentul-pârât, iar această încheiere nu a fost atacată cu apel, devenind, astfel, definitive aspectele tranșate prin aceasta.

Ca atare, din cele anterior reținute, se desprinde concluzia că instanța de apel a confirmat soluția primei instanțe de admitere a cererii de chemare în judecată în contradictoriu cu ministerul recurent-pârât, cu respectarea prevederilor legale aplicabile speței, astfel încât criticile subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sunt nefondate.

Pentru considerentele anterior expuse, constatând legalitatea deciziei recurate, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor împotriva deciziei civile nr. 2099 din data de 29 iunie 2023, pronunțate de Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă.

Având în vedere soluția ce urmează a fi pronunțată – respingerea recursului ca nefondat – Înalta Curte, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., îl va obliga pe recurentul-pârât Ministerul Mediului Apelor și Pădurilor la plata cheltuielilor de judecată, în cuantum de 7.000 RON (dovedite prin înscrisurile aflate la dosarul de recurs), către A., în calitate de reprezentant legal al intimaților-reclamanți B. și C., apreciind întemeiată cererea formulată în acest sens, precum și faptul că acest cuantum este unul justificat de munca depusă de avocatul intimaților-reclamanți, care a formulat întâmpinare și concluzii scrise și s-a prezentat la termenul acordat în cauză, susținând oral concluziile asupra recursului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor împotriva deciziei civile nr. 2099 din data de 29 iunie 2023, pronunțate de Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă.

Obligă pe recurentul-pârât Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor la plata cheltuielilor de judecată, în cuantum de 7.000 RON, către A., în calitate de reprezentant legal al intimaților-reclamanți B. și C..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 16 ianuarie 2024.