Decizia nr. 718/2025 — ÎCCJ, Secția I civilă — recurs împotriva sentinței nr. 990/2023 a Tribunalului Harghita

Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată la data de 2 iunie 2022 pe rolul Tribunalului Harghita, secția civilă, reclamantul A. a solicitat instanței să oblige pârâtul Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor la plata despăgubirilor, în valoare de 150.000 de euro, pentru prejudiciul moral suferit în urma atacului unui urs, atac ce a avut loc în data de 1 iulie 2019.

Sentința pronunțată de Tribunalul Harghita, secția civilă Prin sentința nr. 990 din 19 octombrie 2023, Tribunalul Harghita, secția civilă, a admis, în parte, acțiunea și a obligat pe pârât să plătească reclamantului suma de 15.000 de euro, echivalentul în RON la cursul BNR de la data plății, la care se adaugă o dobândă legală calculată de la data producerii atacului, respectiv de la data de 1 iulie 2019.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Târgu-Mureș, secția I civilă Prin decizia nr. 834 din 19 septembrie 2024, Curtea de Apel Târgu-Mureș, secția I civilă, a respins apelurile declarate de reclamantul A. și de pârâtul Ministerul Mediului Apelor și Pădurilor împotriva sentinței civile nr. 990 din 19 octombrie 2023, pronunțată de Tribunalul Harghita, secția civilă.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei nr. 834 din 19 septembrie 2024, pronunțată de Curtea de Apel Târgu-Mureș, secția I civilă, a formulat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâtul Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor. Recurentul susține interpretarea și aplicarea eronată de către instanța de apel a prevederilor Legii nr. 407/2006 și ale art. 1391 C. civ. Arată că, deși incidentul ce face obiectul dosarului pendinte s-a produs anterior intrării în vigoare a prevederilor art. 13 1 alin. (2) din Legea nr. 407/2006, consideră relevantă modalitatea de stabilire a cuantumului daunelor morale cuvenite intimatului, prin raportare la aceste prevederi legale, sens în care apreciază că este necesară reevaluarea cuantumului despăgubirilor acordate, astfel încât acestea să reprezinte o compensație echitabilă, fără a constitui o îmbogățire fără justă cauză a victimei. Având în vedere circumstanțele particulare ale cauzei, respectiv faptul că vindecarea intimatului a necesitat 8-9 zile de îngrijiri medicale, prin leziunile traumatice nefiindu-i pusă viața în pericol, precum și că din înscrisurile depuse la dosar nu rezultă că acesta ar fi fost salariat la momentul producerii incidentului, consideră că, la momentul stabilirii cuantumului daunelor morale, instanța de recurs va ține cont de prevederile legale incidente, inclusiv de legea specială, și de practica judiciară consolidată în materie. Mai susține că, deși prevederile art. 13 1 din Legea nr. 407/2006 nu își găsesc pe deplin aplicabilitatea în cauză, din moment ce instanța va judeca în echitate și va stabili cuantumul daunelor morale prin raportare la prevederile dreptului comun în materie, consideră că instanța de recurs va avea în vedere cuantumul sumelor acordate în alte cauze, invocând în acest sens hotărâri pronunțate de instanțele naționale. Aplicarea greșită a dispozițiilor Legii nr. 407/2006 este susținută și din perspectiva faptului că recurentul are calitatea de administrator al faunei cinegetice, nu de gestionar al acesteia, astfel cum prevăd dispozițiile art. 1 lit. a) și lit. p) din Legea nr. 407/2006. Susține că răspunderea gestionarului fondului cinegetic rezultă inclusiv din prevederile art. 1 lit. r) din Legea nr. 407/2006, potrivit cărora activitatea de gestionare este realizată de gestionarii fondului cinegetic pe riscul și răspunderea lor. Invocă dispozițiile art. 18 alin. (1) din Legea nr. 407/2006 și arată că, analizând prerogativele fiecărei entități din care decurge responsabilitatea dezdăunării, nu poate fi ținut doar recurentul să suporte prejudiciul reclamat, în condițiile în care nu deține pârghiile necesare preîntâmpinării unor evenimente precum atacul de urs, prevenirea atacurilor animalelor sălbatice revenind gestionarilor fondului cinegetic. Mai arată că ministerul reprezintă autoritatea publică centrală care răspunde de vânătoare, prin semnarea contractului de gestiune, iar preluarea efectivă de faună cinegetică, paza fondului cinegetic și obligația de asigurare a hranei complementare pentru animale au fost transmise către gestionarii fondurilor cinegetice, acestora revenindu-le toate drepturile și obligațiile care decurg din această calitate.

Apărările formulate în cauză Intimatul nu a depus întâmpinare.

Procedura derulată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție Prin rezoluție a fost fixat termen de judecată la 30 mai 2024, în ședință publică, cu citarea părților, pentru soluționarea recursului. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând recursul prin prisma criticilor invocate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele: Prin cererea de chemare în judecată, intimatul-reclamant a solicitat, în baza normelor care reglementează răspunderea civilă delictuală, art. 1375 C. civ., raportate la dispozițiile Legii nr. 407/2006, obligarea pârâtului Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor la plata despăgubirilor materiale și morale pentru prejudiciul suferit în urma decesului atacului unui animal sălbatic (urs), suferit în data de 1 iulie 2019. Analizând hotărârea primei instanțe atât sub aspectul temeiniciei, cât și al legalității acesteia, instanța de apel a stabilit cadrul legal incident speței deduse judecății ca fiind dat de regulile care guvernează răspunderea obiectivă pentru prejudiciile cauzate de animale, cu consecința aplicabilității regulilor generale în materia reparării prejudiciului nepatrimonial, respectiv art. 1391 C. civ., iar nu dispozițiile art. 13 1 din Legea nr. 407/2006, dat fiind că la data producerii faptei ilicite aceste dispoziții nu erau în vigoare. Recurentul susține incidența dispozițiilor art. 13 1 alin. (1) din Legea nr. 13/2020 pentru modificarea și completarea Legii vânătorii și a protecției fondului cinegetic nr. 407/2006, în cuprinsul cărora legiuitorul a prevăzut expres o modalitate de calcul pentru situația în care o persoană a suferit o vătămare cauzată de animalele sălbatice. Înalta Curte reține că această dispoziție legală nu este aplicabilă cauzei, din moment ce intrarea sa în vigoare - 13 ianuarie 2020 - a avut loc la o dată ulterioară producerii faptei ilicite - 1 iulie 2019, fiind incident principiul neretroactivității legii civile, reglementat de art. 6 alin. (1), (2) și (5) C. civ. În determinarea normelor de drept aplicabile speței, relevante sunt și dispozițiile art. 103 din Legea nr. 71/2011, potrivit cărora obligațiile născute din faptele juridice extracontractuale sunt supuse dispozițiilor legii în vigoare la data producerii ori, după caz, a săvârșirii lor. În acest context, dat fiind că textul de lege invocat de recurent este străin, rationae temporis, de prejudiciul a cărui reparare se solicită în litigiul pendinte, criticile în legătură cu pretinsa nerespectare a prevederilor art. 13 1 alin. (1) introduse prin Legea nr. 13/2020, în ceea ce privește modalitatea de stabilire a daunelor morale, vor fi înlăturate. În consecință, criticile în legătură cu pretinsa nerespectare a prevederilor art. 13 1 alin. (1) din Legea nr. 407/2006, în ceea ce privește modalitatea de stabilire a daunelor morale, vor fi înlăturate. Recurentul expune pe larg o serie de aspecte jurisprudențiale referitoare la daunele morale și scopul acordării lor, insistând asupra faptului că trebuie să fie rezonabile și să nu conducă la o îmbogățire fără just temei. Înalta Curte reține că instanțele trebuie să stabilească un anumit echilibru între prejudiciul moral suferit și despăgubirile acordate, în măsură să permită celui prejudiciat anumite avantaje care să atenueze suferințele morale, fără a se ajunge însă în situația îmbogățirii fără just temei. Principiul ce se degajă din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materia daunelor morale (Hotărârea din 13 iulie 1995, pronunțată în Cauza Tolstoy Miloslovsky împotriva Regatului Unit al Marii Britanii) pe care instanțele naționale sunt obligate să îl aplice, este acela al statuării în echitate asupra despăgubirii acordate victimei, în raport de circumstanțele particulare ale fiecărui caz în parte. De asemenea, conform aceleiași jurisprudențe, despăgubirile acordate trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporționalitate cu dauna suferită, sens în care a fost consacrat principiul proporționalității daunei cu suma acordată. Despăgubirea bănească pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial fiind, prin însăși destinația ei - aceea de a ușura situația persoanei lezate, de a-i acorda o satisfacție - o categorie juridică cu caracter special, ea trebuie să fie rezultatul unei analize atente a împrejurărilor concrete ale cauzei (intensitatea și durata suferințelor psihice încercate de persoana păgubită și altele asemenea), deci a unor elemente obiective, care înlătură posibilitatea ca despăgubirea acordată să constituie un mijloc imoral de îmbogățire a victimei. Având în vedere aceste criterii, Înalta Curte constată că, în cauza pendinte, instanța de apel a ținut cont, atunci când a stabilit cuantumul daunelor morale, de criterii precum: importanța valorilor protejate, consecințele negative suferite în plan psihic de intimat, gravitatea acestor consecințe și intensitatea cu care aceste consecințe au fost percepute de persoana prejudiciată, respectiv de existența unui raport rezonabil de proporționalitate între prejudiciile produse și daunele morale acordate. Însă, aplicarea acestor criterii în vederea stabilirii cuantumului daunelor morale presupune strict evaluarea probatoriilor, întrucât se referă la aspectele factuale ale cauzei, care intră în atribuția exclusivă a instanțelor devolutive. În acest context, se constată că solicitarea de cenzurare a modului în care instanța de apel a stabilit cuantumul daunelor morale, pentru ca, în acest mod, să se obțină o redimensionare a acestora, în sensul reducerii lor, ar presupune strict verificarea temeiniciei deciziei atacate, ceea ce nu este permis în calea de atac a recursului. Nici invocarea, de către recurent, a faptului că instanța de apel ar fi trebuit să țină cont de o serie de soluții de practică judiciară, pronunțate de către instanțele naționale în alte spețe similare, nu este în măsură să contureze o altă dezlegare în cauză, din moment ce jurisprudența nu constituie izvor de drept, în conformitate cu prevederile art. 1 din C. civ., instanțele fiind ținute doar de acele decizii ale Înaltei Curți pronunțate în mecanismele de unificare a practicii judiciare, respectiv de hotărârile instanței de contencios constituțional, acte jurisdicționale care fac, totodată, obiectul publicării în Monitorul Oficial. În aceste condiții, criticile referitoare la nerespectarea unor soluții de practică judecătorească, pronunțate în materia daunelor morale, nu deduc judecății aspecte de nelegalitate, nefiind, așadar, susceptibile de a fi încadrate în motivele de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Recurentul Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor a criticat hotărârea instanței de apel și din perspectiva reținerii greșite a calității sale procesuale pasive, de paznic juridic al animalului sălbatic, aspect ce a condus la antrenarea nelegală a răspunderii civile delictuale, prin interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1 lit. a) și lit. p) și ale art. 18 alin. (1) din Legea nr. 407/2006. În cauză, astfel cum s-a reținut anterior, reclamantul a invocat îndeplinirea condițiilor generale prevăzute de art. 1375 C. civ., referitoare la prejudiciu și la existența raportului de cauzalitate dintre "comportamentul" animalului și prejudiciu, cât și a condiției speciale referitoare la calitatea Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor, de paznic juridic al animalului. Așadar, instanțele au fost învestite, din perspectiva cauzei juridice a litigiului, cu o ipoteză de răspundere delictuală obiectivă (fără vinovăție), întemeiată pe obligația de garanție a așa-zisului "comportament" al animalului din specia urs, specie menționată în Anexa nr. 2 a Legii nr. 407/2006, astfel că antrenarea răspunderii necesită dovedirea condițiilor generale referitoare la fapta ilicită, prejudiciu și la existența raportului de cauzalitate dintre "comportamentul" animalului și prejudiciu, precum și a condiției speciale referitoare la calitatea de paznic juridic al animalului. Vânatul, care se află în proprietatea statului, deși este în stare de libertate, este într-o libertate susceptibilă de supraveghere, care permite statului, prin organele abilitate, să exercite paza juridică și luarea măsurilor ce se impun pentru prevenirea sau limitarea distrugerilor pe care animalele le pot cauza. Potrivit art. 1375 C. civ., "Proprietarul unui animal sau cel care se servește de el răspunde, independent de orice culpă, de prejudiciul cauzat de animal, chiar dacă acesta a scăpat de sub paza sa." Art. 1377 din același act normativ prevede că, "În înțelesul dispozițiilor art. 1375 și 1376, are paza animalului sau a lucrului proprietarul ori cel care, în temeiul unei dispoziții legale sau al unui contract ori chiar numai în fapt, exercită în mod independent controlul și supravegherea asupra animalului sau a lucrului și se servește de acesta în interes propriu." În speță, Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor, conform art. 19 alin. (2) 1 din Legea vânătorii și a protecției fondului cinegetic nr. 407/2006, are ca atribuție evaluarea populațiilor din speciile prevăzute în Anexa nr. 2, în cadrul căreia se regăsește și specia urs. În calitate de autoritate publică centrală, care răspunde de protecția mediului, acest minister are și atribuții de control și supraveghere asupra animalelor sălbatice, inclusiv a celor din specia urs, conferite de legiuitor în cadrul actului normativ anterior amintit, atribuții menite să conducă la o bună administrare a fondului cinegetic, astfel încât, în mod corect instanța de apel i-a atribuit calitatea de paznic juridic, în înțelesul art. 1377 C. civ., calitate care nu este echivalentă celei de păzitor/supraveghetor al animalului, în sensul dat prin motivele de recurs. Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor avea, la data producerii evenimentului, data de 1 iulie 2019, calitatea de administrator al faunei cinegetice, conform art. 1 alin. (1) lit. a) din Legea vânătorii și a protecției fondului cinegetic nr. 407/2006, care definește noțiunea de "administrator", aceasta semnificând autoritatea publică centrală care răspunde de vânătoare și asigură administrarea faunei cinegetice. De altfel, intenția legiuitorului de a atribui calitatea de paznic juridic autorităților publice centrale s-a concretizat efectiv prin Legea nr. 13/2020 pentru modificarea și completarea Legii vânătorii și a protecției fondului cinegetic nr. 407/2006, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 14 din 10 ianuarie 2020, prin care a fost introdus art. 13 1 , ce a statuat inclusiv asupra angajării răspunderii în cazul atacurilor exemplarelor din speciile prevăzute în anexele nr. 1 și 2 ale legii, soldate cu decesul unei persoane fizice, cum este cazul de față, stipulând că "se vor acorda victimei despăgubiri de către autoritatea publică centrală care răspunde de vânătoare și/sau de către autoritatea publică centrală care răspunde de mediu, care vor acoperi cheltuielile de spitalizare, cheltuielile de înmormântare, veniturile nete nerealizate în perioada în care victima a fost în incapacitate temporară de muncă, de la momentul producerii incidentului, precum și daune morale." Totodată, prevederile art. 13 alin. (4) din Legea nr. 407/2006 (forma în vigoare la data producerii faptei cauzatoare de prejudicii) stabilesc, în mod expres, că "despăgubirile pentru pagubele produse de către exemplarele din speciile de faună de interes cinegetic cuprinse în anexa nr. 2 se suportă de autoritatea publică centrală pentru protecția mediului." Prin urmare, similar celor reținute în decizia atacată, Înalta Curte are în vedere existența legitimării procesuale a Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor, grefată pe calitatea acestuia de subiect pasiv în raportul juridic obligațional de răspundere delictuală pentru prejudiciul cauzat de animalul sălbatic, în considerarea calității dovedite de păzitor juridic al animalului, constatând că, în mod judicios, a fost obligat Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor la plata despăgubirilor morale către reclamantă. Pe de altă parte, gestionarul fondului cinegetic pe teritoriul căruia a fost produs atacul, nu este proprietar al urșilor sălbatici. În acest sens, art. 1 lit. p) din Legea nr. 407/2006 definește noțiunea de "gestionar", ca fiind persoana juridică română care a fost licențiată în condițiile legii și căreia i se atribuie în gestiune fauna de interes cinegetic din cuprinsul unui fond de vânătoare. Se observă, așadar, că, în gestionarul fondului de vânătoare nu poate fi ținut să răspundă pentru prejudiciile cauzate de animalele care nu sunt supuse vânării, întrucât ursul brun este specie protejată la nivelul Uniunii Europene, conform O.U.G. nr. 57/2007, iar capturarea, recoltarea și relocarea acestora se poate face numai în limitele stabilite prin Ordin al conducătorului autorității publice centrale pentru protecția mediului și pădurilor, astfel cum se menționează la art. 38 din actul normativ menționat. Paza juridică nu se confundă cu paza materială a animalului, în acest din urmă caz păzitorul neputându-se folosi de animal în propriul său interes. De vreme ce paznicul juridic exercită în mod independent puterea asupra animalului, paznicul material exercită o putere derivată și subordonată pazei juridice. Cu alte cuvinte, calitatea gestionarului fondului cinegetic, care are obligația de a lua măsurile necesare privitoare la prevenirea pagubelor produse de animale sălbatice, nu suprimă îndatoririle și responsabilitățile legale specifice ale ministerului, asimilabile puterii de direcție, supraveghere și control, de esența noțiunii de "pază juridică" definită în art. 1377 C. civ. și nu poate avea nici aptitudinea de a limita reclamantei dreptul de a pretinde angajarea răspunderii delictuale a recurentului. În consecință, cu respectarea prevederilor legale incidente speței, examinate în cele ce preced, în mod corect curtea de apel a validat soluția instanței de fond, prin care s-a admis cererea de chemare în judecată în contradictoriu cu ministerul recurent, criticile subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. fiind nefondate. Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor împotriva deciziei nr. 834/A din 19 septembrie 2024, pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția I civilă. Reținând culpa procesuală a recurentului, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., îl va obliga pe acesta la plata sumei de 5950 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimat. PENTRU ACESTE MOTIVE,