Decizia nr. 2122/2023 — ÎCCJ, Secția I civilă — recurs împotriva sentinței nr. 894/2022 a Tribunalului Mureș

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Mureș, secția civilă la 21 ianuarie 2022, reclamanții A. - în calitate de bunică a victimei, A. - în calitate de mamă a victimei, B., C., D.; E. - în calitate de surori ale victimei și F. - în calitate de frate al victimei au solicitat: - obligarea pârâtului Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor la despăgubirea reclamantei A. cu suma de 5.900 RON, daune materiale; - obligarea pârâtului la plata sumei de 50.000 euro pentru fiecare dintre reclamanți, reprezentând daune morale pentru prejudiciul constând suferințele profunde cauzate de decesul, nepotului, fiului, respectiv fratelui G., în urma atacului de animal sălbatic specia urs, eveniment survenit la 23 iulie 2021 Prin încheierea din 5 aprilie 2022, Tribunalul Mureș, secția civilă a respins cererea pârâtului Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor de introducere în cauză a Regiei Naționale a Pădurilor - Romsilva, prin Direcția Silvică Suceava, în calitate de gestionar al fondului cinegetic.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 894 din 8 iulie 2022, Tribunalul Mureș a admis în parte acțiunea civilă formulată de reclamanții A., A., B., C., D., E. și F. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor. Pârâtul a fost obligat la plata sumei de 5.900 RON, cu titlu de daune materiale, și la plata sumei de 49.960 €, echivalentul în RON la cursul BNR la data plății, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciu moral, către reclamanta A.. Pârâtul a fost obligat la plata sumei de 12.300 €, echivalentul în RON la cursul BNR la data plății, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciu moral și la plata dobânzii legale începând de la 23 iulie 2021 și până la data plății efective către fiecare din reclamanții A., B., C., D. și E. și F.. Pârâtul a fost obligat și la plata sumei de 400 de RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către fiecare dintre reclamanți.

Hotărârea pronunțată în apel Prin deciziei nr. 1030/A din 29 noiembrie, Curtea de Apel Târgu Mureș, secția I civilă a respins apelul declarat de reclamanții A., B., C., H., F. și E., prin reprezentant legal A., împotriva sentinței civile nr. 894 din 8 iulie 2022, pronunțată de Tribunalul Mureș, ca nefondat. A fost respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtul Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor împotriva încheierii din 5 aprilie 2022 și împotriva sentinței civile nr. 894 din 8 iulie 2022, ambele pronunțate de Tribunalul Mureș.

Calea de atac formulată în cauză Împotriva deciziei nr. 1030/A din 29 noiembrie 2022 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția I civilă a declarat recurs pârâtul Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor, invocând motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În dezvoltarea criticilor, sub un prim aspect, a arătat că nu s-a realizat o corectă apreciere a prejudiciilor morale, astfel că despăgubirile acordate reprezintă o îmbogățire fără justă cauză. Printr-o altă critică a învederat că instanța de apel nu a ținut cont de faptul că Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor are doar calitatea de administrator al faunei cinegetice, iar nu de gestionar, astfel încât să suporte în integralitate cuantumul daunelor morale stabilite de instanță ca "preț al durerii". Dispozițiile legii speciale se completează cu cele ale C. civ. (legea generală), conform cărora răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale revine întotdeauna persoanei care are paza juridică a animalului, în cazul de față, pază juridică fiind transferată către gestionarul Regia Națională a Pădurilor - Romsilva, prin Direcția Silvică Suceava, pentru o durată de 10 ani. Astfel, răspunderea Ministerului Mediului, Apelor și Pădurilor este una obiectivă, fundamentată pe ideea de garanție pentru pagubele pricinuite de animalele aflate în paza juridică a gestionarului. A apreciat că nu poate fi ținut să suporte prejudiciul reclamat doar Ministeral Mediului, Apelor și Pădurilor, în condițiile în care nu deținea pârghiile necesare preîntâmpinării unor astfel de evenimente, aceste obligații revenind în sarcina Regiei Naționale a Pădurilor - Romsilva prin Direcția Silvică Suceava. Chiar dacă Ministerul reprezintă autoritatea publică centrală care răspunde de vânătoare, prin semnarea contractului de gestiune, preluarea efectivelor de faună cinegetică, paza fondului cinegetic și obligația de asigurare a hranei complementare pentru animale au fost transmise în sarcina gestionarul fondului cinegetic, acestuia revenindu-i toate drepturile și obligațiile care decurg din această calitate, adică întreaga responsabilitate cu privire la despăgubirile pe care trebuie să le plătească pentru prejudiciile cauzate de animalele sălbatice din gestiunea sa. În opinia recurentului-pârât, în mod greșit a fost respinsă cererea de introducere în cauză a Regiei Naționale a Pădurilor - Romsilva, prin Direcția Silvică Suceava, prin încheierea din 5 aprilie 2022, reținând instanța de apel că nu sunt incidente prevederile art. 78 C. proc. civ., ci alte modalități care reglementează intervenția forțată. În considerarea faptului că instanța trebuie să aibă un rol activ în soluționarea procesului, aceasta avea posibilitatea, în cazul dedus judecății, să pună în discuția părților necesitatea introducerii în cauză a gestionarului faunei cinegetice, respectiv a persoanei care deține paza juridică a animalelor de pe fondul cinegetic pe care s-a produs incidentul și care are, pentru neîndeplinirea obligațiilor prevăzute în contractul de gestionare, o obligație solidară cu Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor. Introducerea în proces a gestionarului faunei cinegetice nu se putea realiza prin intermediul vreunei cereri de intervenție forțată, respectiv "chemarea în judecată a altei persoane", "chemarea în garanție" sau "arătarea titularului dreptului", acestea fiind incompatibile cu specificul răspunderii solidare a administratorului cu gestionarul faunei cinegetice pentru prejudiciile create de fauna cinegetică. Cu privire la cuantumul daunelor morale acordate, a precizat că acesta este unul excesiv, fiind stabilit în mod arbitrar, constituind o adevărată îmbogățire fără justă cauză. A mai criticat împrejurarea că instanța a acordat despăgubiri tuturor membrilor familiei persoane decedate (mamă, bunică și cei 5 frați), bunica primind o despăgubire în cuantum de 49.960 Euro, mama acestuia A. primind suma de 12.300 euro, deși nu se afla în întreținerea persoanei decedate, iar frații acestuia primind fiecare suma de 12.300 euro, deși nici aceștia nu se aflau în întreținerea persoanei decedate. Mai arată că două dintre surori, respectiv E. și B. sunt căsătorite, astfel încât, deși se poate prezuma durerea survenită ca urmare a decesului fratelui lor, acestea nu se aflau în întreținerea defunctului G., împrejurare ce ar fi putut determina acordarea despăgubirilor. În aprecierea recurentului-pârât, prin raportare la dispozițiile art. 1390 C. civ. este identificată persoana îndreptățită pentru acordarea daunelor morale în caz de deces. A subliniat că instanțele de fond au acordat daune morale unor persoane care nu se aflau în întreținerea persoanei decedate, iar cuantumul acestora este unul nejustificat de mare, în absența unor criterii pe baza cărora să se poată realiza o cuantificare obiectivă a daunelor morale, aspect ce conturează o îmbogățire fără justă cauză a persoanelor respective. Recurentul-pârât a apreciat că un element obligatoriu și esențial în acordarea daunelor morale în cazul de față îl constituie stabilirea culpei în sarcina pârâtului; or, ministerul nu are paza juridică a faunei cinegetice, astfel că nu poate fi acuzat de fapte ilicite sau culpabile. O ultimă critică privește dobânda legală acordată de instanțele de fond, sens în care recurentul-pârât a menționat că aceasta nu a fost stabilită în mod corect de la data decesului (23 iulie 2021), ci ar fi trebuit acordată, de la data introducerii acțiunii (21 ianuarie 2022), acesta fiind momentul de la care începe să curgă dobânda legală pentru plata unei creanțe certe și exigibile.

Apărările formulate în cauză Intimații-reclamanți A., F., A., E., C., H. și B. au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat, și obligarea recurentului-pârât la plata cheltuielilor de judecată. În primul rând, au arătat că soluția de respingere a cererii de introducere în cauză a RNP Romsilva, prin Direcția Silvică Suceava, este corectă raportat la prevederile art. 13 1 din Legea nr. 407/2006, conform cărora ministerul este răspunzător pentru prejudiciile cauzate de animalele sălbatice aparținând fondului cinegetic. Au menționat că susținerile prin care recurentul-pârât a criticat cuantumul daunelor acordate nu pot face obiectul recursului, întrucât pun în discuție netemeinicia hotărârii. De asemenea, au susținut că este nefondată critica referitoare la acordarea dobânzii legale, deoarece dispozițiile art. 1523 alin. (2) lit. e) din C. civ. stipulează că în cazul săvârșirii unei fapte ilicite extracontractuale, debitorul se află de drept în întârziere de la data săvârșirii faptei, iar prevederile art. 1381 alin. (2) din C. civ. prevăd că dreptul la reparație se naște din ziua cauzării prejudiciului. Recurentul-pârât Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a reiterat că are doar calitatea de administrator al faunei cinegetice, iar nu și de gestionar, precum și că daunele morale au fost acordate într-un cuantum excesiv. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând recursul prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, pentru următoarele considerente: Potrivit dispozițiilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar, conform prevederilor art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiată recursul și dezvoltarea lor. Din coroborarea acestor dispoziții legale, rezultă că recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, prin care hotărârea este supusă controlului judiciar numai prin prisma conformității sale cu regulile de drept material și/sau procesual, iar părțile o pot critica doar pentru motivele prevăzute limitativ la art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ. În ceea ce privește criticile privind cuantumul daunelor morale acordate de către tribunal și menținute de instanța de apel, precum și solicitarea recurentului-pârât de diminuare până la un nivel rezonabil, Înalta Curte reține că acestea nu pot fi analizate, întrucât în recurs se poate verifica doar dacă cuantumul daunelor morale a fost rezultatul aplicării criteriilor ce trebuie avute în vedere într-o atare situație, fără a se putea cenzura concluzia la care instanța de apel a ajuns în urma acestei analize. Se constată că recurentul-pârât a apreciat ca fiind excesiv cuantumul daunelor morale și a învederat aspecte ce țin de situația de fapt și de mijloacele de probă administrate, fiind evident că, în realitate, tinde la reaprecierea unor chestiuni de fapt, ceea ce nu este permis în calea extraordinară de atac a recursului. În cadrul examenului de proporționalitate între suferințele morale ale reclamanților și cuantumul daunelor acordate pentru repararea acestui tip de prejudiciu, instanța de apel s-a raportat la circumstanțele cauzei, dispunând de o marjă de apreciere în această analiză, fiind vorba, așadar, de o evaluare care se sprijină pe analiza unor circumstanțe de fapt, nu pe interpretarea normei juridice. În consecință, Înalta Curte reține că nu poate cerceta criticile referitoare la cuantumul daunelor morale acordate, având în vedere că, prin intermediul acestora, nu se susține lipsa unei analize a criteriilor, ci se contestă concluzia la care a ajuns instanța de apel, în urma propriei evaluări, susținerile recurentului-pârât vizând netemeinicia deciziei recurate, iar nu nelegalitatea. Examinând criticile de nelegalitate ce vizează reținerea greșită a calității de paznic juridic a recurentului-pârât Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor, din perspectiva motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că în mod corect instanța de apel a apreciat că acesta justifică legitimare procesuală pasivă în raportul juridic dedus judecății. Vânatul, care se află în proprietatea statului, deși este în stare de libertate, libertatea este susceptibilă de supraveghere, care permite statului, prin organele abilitate, să exercite paza juridică și să ia măsurile ce se impun pentru prevenirea sau limitarea distrugerilor pe care animalele le pot cauza. Potrivit art. 1375 C. civ., "Proprietarul unui animal sau cel care se servește de el răspunde, independent de orice culpă, de prejudiciul cauzat de animal, chiar dacă acesta a scăpat de sub paza sa ". Art. 1377 din același act normativ stipulează că, "În înțelesul dispozițiilor art. 1375 și 1376, are paza animalului sau a lucrului proprietarul ori cel care, în temeiul unei dispoziții legale sau al unui contract ori chiar numai în fapt, exercită în mod independent controlul și supravegherea asupra animalului sau a lucrului și se servește de acesta în interes propriu". Dat fiind că această formă de răspundere civilă este una obiectivă, fundamentată pe obligația de garanție a așa-zisului "comportament" al animalului, rezultă că antrenarea răspunderii civile necesită dovedirea condițiilor generale referitoare la fapta ilicită, prejudiciu și raportul de cauzalitate dintre acestea, precum și a cerinței speciale referitoare la noțiunea de pază juridică. Referitor la această din urmă noțiune, se reține că, potrivit art. 13 1 din Legea nr. 407/2006, "în cazul atacurilor exemplarelor din speciile prevăzute în anexele nr. 1 și 2 ale legii, soldate cu rănirea/decesul unei persoane fizice, se vor acorda victimei despăgubiri de către autoritatea publică centrală care răspunde de vânătoare și/sau de către autoritatea publică centrală care răspunde de mediu." Înalta Curte constată că instanța de apel a interpretat și a aplicat în mod corect dispozițiile art. 1.375 și art. 1.377 din C. civ., precum și pe cele speciale ale art. 13 1 din Legea nr. 407/2006, atunci când a reținut că Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor are atribuții de control și supraveghere asupra animalelor sălbatice, având calitatea de paznic juridic al animalului sălbatic din specia urs, în înțelesul prevederilor art. 1.377 din C. civ., ceea ce-i justifică, în mod direct, calitatea de subiect pasiv în raportul juridic litigios, precum și calitatea procesuală pasivă în prezenta cauză. Întrucât legea specială stabilește în mod expres titularul obligației de despăgubire, instanța de apel a obligat în mod just Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor la plata despăgubirilor materiale și morale către intimații-reclamanți, neprezentând relevanță existența contractului de gestionare a faunei cinegetice, încheiat cu Regia Națională a Pădurilor - Romsilva, prin Direcția Silvică Suceava. Regia Națională a Pădurilor - Romsilva, prin Direcția Silvică Suceava, cu privire la care recurentul-pârât a susținut că s-ar fi transferat paza juridică prin semnarea contractului de gestiune, nu este proprietar al urșilor sălbatici și nici nu exercită, în mod independent, controlul și supravegherea acestora, ci are calitatea de gestionar al fondului de vânătoare, în sensul dispozițiilor art. 1 alin. (1) lit. p) din Legea nr. 407/2006. În aceste condiții, nu poate fi ținută să răspundă pentru prejudiciile cauzate de animalele care nu sunt supuse vânării, printre care se numără și ursul brun, specie protejată la nivelul Uniunii Europene, capturarea, recoltarea și relocarea acestora putându-se face numai în limitele stabilite prin ordin al Ministrului Mediului, Apelor și Pădurilor, astfel cum se prevede la art. 38 din O.U.G. nr. 57/2007. În condițiile în care Regia Națională a Pădurilor - Direcția Silvică Suceava este doar gestionarul fondului cinegetic pe teritoriul căruia a fost produs atacul, neavând calitatea de paznic juridic, aceasta nu poate fi ținută să răspundă civil pentru prejudiciile cauzate intimaților-reclamanți, împreună cu Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor, doar această din urmă autoritate având putere de direcție, supraveghere și control asupra animalelor sălbatice, adică paza juridică, aceasta fiind și rațiunea edictării normei cuprinse în art. 13 1 din Legea nr. 407/2006. Prin urmare, raportat la considerentele prezentate, Înalta Curte reține că sunt nefondate și criticile invocate cu privire la soluția de respingere a apelului declarat împotriva încheierii din 5 aprilie 2022, prin care a fost respinsă cererea de introducere în cauză a Regiei Naționale a Pădurilor - Romsilva, prin Direcția Silvică Suceava. În plus, Înalta Curte constată că recurentul-pârât nu a expus critici de nelegalitate a deciziei recurate sub aspectul încălcării unor norme de procedură (art. 78 C. proc. civ.) de către instanța de apel, critica din recurs fiind o simplă reluare a motivului de apel. Or, reluarea în mod identic a argumentelor juridice deduse analizei prin cererea de apel nu reprezintă o veritabilă motivare a recursului, întrucât decizia din apel formează obiectul acestei căi de atac, iar nu sentința pronunțată de prima instanță. Nefondate sunt și susținerile care privesc aplicarea dispozițiilor art. 1.390 din C. civ., prin prisma cărora recurentul-pârât a criticat soluția de acordare a daunelor morale tuturor membrilor familiei victimei, deși nu se aflau în întreținerea persoanei decedate. Verificând legalitatea soluției de acordare a daunelor morale, Înalta Curte constată că acțiunea civilă delictuală dedusă judecății a fost exercitată de rudele defunctului G., și anume: A. - în calitate de bunică a victimei, A. - în calitate de mamă, B., C., D.; E. - în calitate de surori, și F. - în calitate de frate, care au solicitat repararea prejudiciului constând în suferințele profunde cauzate de decesul victimei în urma atacului unui urs. Sub un prim aspect, astfel cum au reținut și instanțele de fond, sunt incidente dispozițiile art. 13 1 alin. (3) din Legea nr. 407/2006, care prevăd că "În cazul decesului, se vor acorda sume compensatorii pentru familia victimei, reprezentând echivalentul unui salariu minim pe economie până la vârsta pensionării." În vederea determinării persoanelor îndreptățite să primească sume compensatorii pentru repararea prejudiciului nepatrimonial, aceste dispoziții speciale se completează cu prevederile art. 1391 alin. (2) din C. civ., care stipulează că: "Instanța judecătorească va putea, de asemenea, să acorde despăgubiri ascendenților, descendenților, fraților, surorilor și soțului, pentru durerea încercată prin moartea victimei, precum și oricărei alte persoane care, la rândul ei, ar putea dovedi existența unui asemenea prejudiciu." Rezultă astfel că este legală concluzia instanței de apel în sensul că reclamanții sunt persoane îndreptățite de aceste dispoziții legale să primească daune morale pentru acoperirea prejudiciului nepatrimonial cauzat de decesul victimei. Astfel cum în mod corect a statuat și curtea de apel, Înalta Curte constată că prevederile art. 1390 din C. civ., la care face referire recurentul-pârât, nu sunt incidente în ceea ce privește acordarea daunelor morale, în condițiile în care acestea reglementează acoperirea prejudiciilor patrimoniale. Nefondată este și critica prin care recurentul-pârât a invocat că dobânda legală ar fi trebuit acordată de la data introducerii cererii de chemare în judecată (21 ianuarie 2022), iar nu de la data producerii faptei ilicite (23 iulie 2021). În acord cu instanțele de fond, Înalta Curte reține că victima unei fapte ilicite este îndreptățită la repararea integrală a prejudiciului, regulă cu valoarea de principiu, prevăzută de art. 1385 alin. (1) și de art. 1531 alin. (1) din C. civ.. Ca o consecință, debitorul este obligat să repare atât pierderea efectiv suferită de către creditor (damnum emergens), cât și beneficiul nerealizat (lucrum cessans). Dreptul la reparație se naște de la data cauzării prejudiciului, conform art. 1381 alin. (2) din C. civ.. De la această dată creditorul poate pretinde repararea în natură sau în echivalent a prejudiciului, dreptul de opțiune al victimei fiind unul discreționar, așa cum rezultă din cuprinsul art. 1386 alin. (1) din C. civ. Dreptul la reparație este cert, exigibil și determinat sau, cel puțin determinabil (atunci când reparația se realizează prin echivalent), încă de la data producerii prejudiciului. Din moment ce dreptul la reparație există, este exigibil, determinat (după caz, determinabil) încă de la data cauzării pagubei, iar debitorul este de drept în întârziere de la acest moment, potrivit art. 1523 alin. (2) lit. e) din C. civ., orice amânare, dincolo de această dată a executării obligației, este de natură să lipsească creditorul de folosul pe care l-ar fi putut obține dacă datoria ar fi fost imediat adusă la îndeplinire. Astfel, punerea în întârziere a debitorului este considerată de legiuitor inutilă în condițiile în care art. 1381 alin. (2) din C. civ. prevede că, în cazul răspunderii delictuale, "Dreptul la reparație se naște din ziua cauzării prejudiciului, chiar dacă acest drept nu poate fi valorificat imediat". Aplicând aceste dispoziții legale, raportat la particularitățile raportului juridic de răspundere civilă delictuală dedus judecății, Înalta Curte constată că daunele-interese moratorii acordate în cauză (dobânda legală) sunt datorate de la data producerii prejudiciului, aceasta fiind data decesului victimei G., în urma atacului de animal sălbatic specia urs, survenit la 23 iulie 2021. Contrar susținerilor recurentului-pârât, dobânda legală datorată în cauză nu curge de la data introducerii acțiunii, întrucât hotărârea judecătorească definitivă de obligare a persoanei răspunzătoare la repararea prejudiciului are caracter declarativ, căci prin aceasta se recunoaște victimei dreptul său de creanță, cu efect retroactiv, de la data la care toate condițiile răspunderii civile delictuale au fost îndeplinite, chiar dacă, drept urmare a acestei hotărâri, creanța victimei devine lichidă și/sau exigibilă. Din perspectiva celor expuse, cum criticile recurentului-pârât sunt nefondate, nefiind incidente motivele de recurs invocate, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursul declarat de pârâtul Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor. Totodată, față de soluția ce va fi dispusă, constatând că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 451-453 C. proc. civ., Înalta Curte va obliga pe recurentul-pârât să plătească, cu titlu de cheltuieli de judecată, suma de 10.115 RON către intimații-reclamanți A., A., B., C., H., F. și E., cheltuieli dovedite prin documentele justificative de la dosarul de recurs.