ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1628/2023

Obiectul cererii de chemare în judecată. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Mureș la data de 15 noiembrie 2021 sub nr. dosar x/2021, reclamanții A., B. și C. au solicitat obligarea pârâtului Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor la despăgubirea reclamantei A. cu sumele de 4.000 RON cu titlu de daune materiale și 50.000 euro (plătibili în RON la cursul Băncii Naționale a României din data plății) reprezentând daune morale, având în vedere suferințele cauzate de decesul lui B., soțul reclamantei, în urma atacului unui animal sălbatic specia urs, eveniment survenit la data de 25.07.2021. De asemenea, reclamanții au solicitat obligarea pârâtului și la despăgubirea reclamanților B. și C. cu sumele de 50.000 euro pentru fiecare, reprezentând daune morale, având în vedere suferințele profunde cauzate de decesul tatălui lor, B.; s-a solicitat, de asemenea, obligarea pârâtului la plata dobânzii legale către fiecare reclamant, aplicată la cuantumul despăgubirilor, dobândă calculată de la data decesului lui B. și până la data plății efective. Reclamanții au solicitat obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată. În drept, au fost invocate prevederile art. 13 1 alin. (2) din Legea nr. 407/2006, art. 1375, art. 1376, art. 1377, art. 1381, 1385, 1386, 1390 și 1391 alin. (1) și alin. (2) și art. 1392 din C. civ., art. 453 din C. proc. civ.

Sentința pronunțată de Tribunalul Mureș. Prin sentința civilă nr. 560/2022 din 04 mai 2022, Tribunalul Mureș, secția civilă a admis în parte acțiunile civile formulate de reclamanții A., B. și C. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor și în consecință: A dispus obligarea pârâtului Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor la plata către reclamanta A. a sumei de 420 de RON, cu titlu de daune materiale. A dispus obligarea pârâtului Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor la plata către fiecare reclamant a sumei de 15.000 de euro - în echivalent în RON la cursul Băncii Naționale a României la data plății - cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral. A dispus obligarea pârâtului la plata dobânzii legale pentru sumele de mai sus, începând de la data de 15 noiembrie 2021 și până la data plății efective. A dispus obligarea pârâtului Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor la plata către reclamanta A. a sumei de 605 RON, la plata către reclamantul B. a sumei de 100 de RON și la plata către reclamanta C. a sumei de 100 de RON, cu titlu de cheltuieli de judecată. Împotriva acestei hotărâri au declarat apel toate părțile.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș. Prin decizia civilă nr. 791/A din 06 octombrie 2022 pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția I civilă a fost admis apelul declarat de reclamanții A., B. și C. împotriva sentinței civile nr. 560/04.05.2022, pronunțate de Tribunalul Mureș în dosarul nr. x/2021. A fost schimbată în parte hotărârea atacată în sensul că: A fost obligat pârâtul la plata dobânzii legale aferente despăgubirilor stabilite, începând cu data de 25.07.2021 și până la data plății efective. Au fost menținute celelalte dispoziții ale hotărârii atacate. A fost respins ca nefondat apelul declarat de pârâtul Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor împotriva aceleiași hotărâri. A fost obligat pârâtul la plata către reclamanți a sumei de câte 50 RON pentru fiecare, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Calea de atac formulată. Împotriva deciziei pronunțate de curtea de apel a declarat recurs pârâtul Ministerul Mediului, solicitând obligarea Asociației Județene de Vânătoare și Pescuit Sportiv Mureș în solidar cu Ministerul la plata despăgubirilor, diminuarea cuantumului daunelor morale acordate de instanța de apel și acordarea dobânzii legale aferente daunelor morale de la data rămânerii definitive a hotărârii pronunțate în cauză. Recurentul pârât a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., considerând că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a normelor de drept material, și anume, a Legii nr. 407/2006. Recurentul pârât a susținut că, în conformitate cu dispozițiile Legii vânătorii și a protecției fondului cinegetic nr. 407/2006, Ministerul, în calitate de administrator al faunei cinegetice și în exercitarea atribuțiilor stabilite în sarcina sa, poate doar să verifice, să supervizeze activitatea desfășurată de gestionar și să emită, în urma solicitării, derogări pentru speciile protejate, neavând alte pârghii necesare preîntâmpinării unor astfel de evenimente. Recurentul pârât a arătat că rolul gestionarului nu este unul pur formal întrucât acesta, prin încheierea contractului de gestionare, care este reglementat în mod imperativ potrivit Ordinului nr. 219/2008 pentru stabilirea modelului cadru al contractelor de gestionare a faunei cinegetice de pe suprafața fondurilor cinegetice și al actelor adiționale, își asumă anumite obligații între care și paza faunei cinegetice. În consecință, despăgubirile nu pot fi suportate doar de Minister, ci în solidar cu gestionarul fondului cinegetic nr. 21, denumit Gornești, respectiv Asociația Județeană de Vânătoare și Pescuit Sportiv Mureș (A.J.V.P.S. Mureș), care a dobândit această calitate ca urmare a încheierii Contractului nr. x-4554/02.06.2011 și a actului adițional nr. x/06.09.2018, care a preluat în gestionare întreaga faună cinegetică aflată în cuprinsul fondului până la data de 31.05.2027. Raportat la dispozițiile Legii nr. 407/2006 și la prevederile contractului nr. x-4554/02.06.2011, Ministerul nu poate realiza paza fiecărui exemplar din speciile de faună sălbatică prevăzute în anexele nr. 1 și 2 și nici nu ar putea să se servească de acesta în interes propriu, dar gestionarul, prin încheierea contractului de gestionare, are obligația de a asigura paza întregii faunei cinegetice aflată în cuprinsul fondului cinegetic pe care îl gestionează și de a preveni pagubele cauzate de acestea. Recurentul pârât a considerat că nu sunt întrunite cerințele minime de legalitate pentru angajarea răspunderii sale pentru prejudiciile cauzate de animale, astfel cum sunt acestea reglementate de art. 1375 din C. civ., care prevede că proprietarul sau cel care se servește de animal, în cazul pendinte A.J.V.P.S. Mureș, răspunde independent de orice culpă de prejudiciul cauzat de animalul aflat sub paza sa. Astfel, legiuitorul impune paznicului juridic al animalului ca, independent de orice culpă, să răspundă pentru prejudiciile cauzate de animalul pe care îl avea sub pază, acesta fiind obligat să asigure integritatea fizică și patrimonială a celorlalte persoane. Așadar răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale este obiectivă, fără vinovăție, fiind fundamentată pe obligația de pază juridică a animalului, obligație ce are ca fundament riscul de activitate introdus în societate prin aproprierea și folosirea animalelor. Recurentul pârât a invocat dispozițiile art. 1 lit. (r) din Legea nr. 407/2006 conform cărora gestionarea este definită ca fiind activitatea de gospodărire durabilă a faunei de interes cinegetic din fondurile de vânătoare, realizată de gestionari în baza contractelor de gestiune, pe riscul și răspunderea lor, pentru perioada stabilită în contractul de gestiune, iar ca urmare a încheierii unui contract de gestionare, atribuțiile de supraveghere și control asupra fondului cinegetic sunt transferate acestuia. Recurentul pârât a criticat decizia recurată în ceea ce privește cuantumul daunelor morale acordate de instanța de apel, apreciate a fi excesive. Recurentul pârât a invocat prevederile art. 13 1 alin. (2) din Legea nr. 407/2006 și a arătat că legiuitorul nu a prevăzut expres o modalitate de calcul și pentru situația în care persoana care a suferit o vătămare cauzată de atacul exemplarelor din speciile prevăzute în anéxele nr. 1 și nr. 2 are calitatea de pensionar, astfel că instanța, în momentul stabilirii cuantumului daunelor morale, trebuia să aibă în vedere venitul acesteia la momentul atacului și să țină seama de principiul echității și evitării unei îmbogățiri fără justă cauză. Recurentul pârât a mai arătat că instanța nu a avut în vedere vârsta intimaților reclamanți la data decesului tatălui lor, B. având 49 de ani iar C. având 57 de ani, situație în care, raportat la dispozițiile art. 1390 din C. civ., suma acordată pentru fiecare reclamant este excesivă. Recurentul pârât a arătat că repararea prejudiciului moral trebuie să prezinte un raport rezonabil de proporționalitate față de atingerea adusă, iar în situația reclamanților, simptomele post-traumatice asociate unui proces de doliu reprezintă o reacție normală la pierderea unui membru apropiat al familiei. Ulterior raportului psihologic emis la data de 1.09.2021, reclamanții nu au depus alte documente care să ateste că suferința le-a afectat starea de sănătate sau viața socială o perioadă îndelungată sau că ar fi urmat un program de consiliere psihologică. Astfel, daunele morale trebuie dovedite și acordate într-un cuantum care să nu le deturneze de la finalitatea prevăzute de lege, transformându-se într-un folos material injust. În ceea ce privește dobânda legală aplicată cuantumului despăgubirilor acordate cu titlu de daune morale, de la data atacului, recurentul pârât a invocat decizia pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție nr. 159 din 4 mai 2017 și considerat că se impune acordarea dobânzii legale de la data rămânerii definitive a hotărârii și până la data plății efective.

Procedura în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție: Prin rezoluția de primire a dosarului din 13 decembrie 2022 s-a dispus comunicarea cererii de recurs. La data de 03 ianuarie 2023, recursul a fost comunicat intimaților, care au depus întâmpinare la dosarul cauzei, solicitând respingerea recursului, ca nefondat. Prin rezoluția din 28 februarie 2023 s-a fixat termen de judecată la 17 octombrie 2023, în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte reține că recursul este nefondat pentru următoarele considerente: Recursul Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor a fost întemeiat pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susținându-se, printr-un prim motiv de recurs, reținerea greșită a calității sale de paznic juridic al animalului sălbatic, cu consecința antrenării nelegale a răspunderii sale civile delictuale, fiind invocată încălcarea și aplicarea greșită a art. 1375 - 1380 din C. civ. și Legii nr. 407/2006, precum și reținerea greșită a obligației suportării despăgubirilor exclusiv de către Minister, nu și de către Asociația Județeană de Vânătoare și Pescuit Sportiv Mureș. Cauza juridică a cererii de chemare în judecată formulate în speță, înțeleasă ca fundament al pretenției deduse judecății, o constituie angajarea răspunderii delictuale pentru prejudiciul cauzat de animalul sălbatic, fiind incidente astfel dispozițiile de drept comun ale art. 1375 și art. 1377 din C. civ. Drept urmare, instanțele au fost învestite, din perspectiva cauzei juridice a litigiului, cu o ipoteză de răspundere delictuală obiectivă, fără vinovăție, fundamentată pe obligația de garanție a așa-zisului "comportament" al animalului din specia urs, specie ce se încadrează în Anexa nr. 2 a Legii nr. 407/2006, astfel că antrenarea răspunderii necesită dovedirea condițiilor generale referitoare la prejudiciu și la raportul de cauzalitate dintre "comportamentul" animalului și prejudiciu, precum și a condiției speciale referitoare la calitatea de paznic juridic al animalului. Înalta Curte constată că sunt neîntemeiate criticile de nelegalitate vizând reținerea greșită a calității de paznic juridic a pârâtului Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor. Vânatul care se află în proprietatea statului, deși se află în stare de libertate, se află într-o libertate susceptibilă de supraveghere, care permite statului, prin organele abilitate, să exercite paza juridică, luând măsurile ce se impun pentru a preveni sau limita distrugerile pe care animalele le pot pricinui. Art. 1375 din C. civ. prevede că "Proprietarul unui animal sau cel care se servește de el răspunde, independent de orice culpă, de prejudiciul cauzat de animal, chiar dacă acesta a scăpat de sub paza sa" iar art. 1377 din C. civ. statuează că "În înțelesul dispozițiilor art. 1375 și 1376, are paza animalului sau a lucrului proprietarul ori cel care, în temeiul unei dispoziții legale sau al unui contract ori chiar numai în fapt, exercită în mod independent controlul și supravegherea asupra animalului sau a lucrului și se servește de acesta în interes propriu". În speță, Ministerul Mediului, conform art. 19 alin. (2) 1 din Legea vânătorii și a protecției fondului cinegetic nr. 407/2006, are ca atribuție, împreună cu gestionarul, evaluarea populațiilor din speciile prevăzute în Anexa nr. 2, în cadrul căreia se regăsește și specia urs. În calitate de autoritate publică centrală care răspunde de protecția mediului, acest minister are și atribuții de control și supraveghere asupra animalelor sălbatice, inclusiv a celor din specia urs, conferite de legiuitor în cadrul actului normativ anterior amintit, atribuții menite să conducă la o bună administrare a fondului cinegetic, astfel încât în mod corect, instanța de apel i-a atribuit calitatea de paznic juridic, în înțelesul art. 1377 din C. civ., calitate care nu este echivalentă celei de păzitor/supraveghetor al animalului în sensul dat prin cererea de recurs. Astfel, existența atribuțiilor menționate rezultă din împrejurarea că Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor avea, la data incidentului din prezenta speță, calitatea de administrator, conform art. 1 alin. (1) lit. a) din Legea vânătorii și a protecției fondului cinegetic nr. 407/2006 - care definește noțiunea de "administrator", ca fiind autoritatea publică centrală care răspunde de vânătoare și asigură administrarea faunei cinegetice. De altfel, intenția legiuitorului de a atribui calitatea de paznic juridic instituțiilor publice centrale cu atribuții în acest domeniu a fost concretizată prin adoptarea unei norme speciale - Legea nr. 13/2020 pentru modificarea și completarea Legii vânătorii și a protecției fondului cinegetic nr. 407/2006, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 14 din 10 ianuarie 2020, prin care a fost introdus art. 13 1 care a statuat inclusiv asupra angajării răspunderii în cazul atacurilor exemplarelor din speciile prevăzute în anexele nr. 1 și 2 ale legii, soldate cu rănirea unei persoane fizice, (cum este cazul de față), stipulând că se vor acorda victimei despăgubiri de către autoritatea publică centrală care răspunde de vânătoare și/sau de către autoritatea publică centrală care răspunde de mediu, care vor acoperi cheltuielile de spitalizare, cheltuielile de înmormântare, veniturile nete nerealizate în perioada în care victima a fost în incapacitate temporară de muncă, de la momentul producerii incidentului, precum și daune morale. De asemenea, potrivit dispozițiilor art. 6 din O.U.G. nr. 68/2019 privind stabilirea unor măsuri la nivelul administrației publice centrale și pentru modificarea și completarea unor acte normative, în vigoare de la 6 noiembrie 2019: (1) Se înființează Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor prin reorganizarea Ministerului Mediului și prin comasarea cu Ministerul Apelor și Pădurilor, prin preluarea activităților și structurilor acestuia, precum și a unităților aflate în subordinea, coordonarea și sub autoritatea celor două ministere. (2) La data intrării în vigoare a hotărârii Guvernului privind organizarea și funcționarea Ministerului Mediului, Apelor și Pădurilor se desființează Ministerul Apelor și Pădurilor. Conform acestor dispoziții, prin preluarea activităților, structurilor și unităților aflate în subordinea Ministerului Apelor și Pădurilor care, astfel, se desființează, calitatea de administrator al fondului cinegetic ce aparține autorității publice centrale care răspunde de vânătoare și care asigură administrarea faunei cinegetice, calitate la care se referă dispozițiile art. 1 lit. a) din Legea nr. 407/2006, revine ministerului recurent. În concluzie, similar celor reținute în decizia atacată, Înalta Curte reține existența legitimării procesuale a pârâtului Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor, grefată pe calitatea acestuia de subiect pasiv în raportul juridic obligațional de răspundere delictuală pentru prejudiciul cauzat de animalul sălbatic, în considerarea calității dovedite de păzitor juridic al animalului, răspundere care este fundamentată pe normele de drept comun ale C. civ., a căror aplicabilitate la circumstanțele factuale ale speței a fost corect realizată de către instanța de apel. Pe de altă parte, Asociația Județeană a Vânătorilor și Pescarilor Sportivi Mureș are calitatea de gestionar al fondului de vânătoare (persoană juridică română, licențiată în condițiile legii și căreia i se atribuie în gestiune fauna de interes cinegetic din cuprinsul unui fond de vânătoare - conform art. 1 alin. (1) lit. p) din Legea nr. 407/2006). Această calitate a Asociației de gestionar al fondului cinegetic, care are obligația de a lua măsurile necesare cu privire la prevenirea pagubelor produse de animale sălbatice, nu suprimă îndatoririle și responsabilitățile legale specifice ale ministerului (asimilabile puterii de direcție, supraveghere și control, de esența noțiunii de "pază juridică" definită în art. 1377 din C. civ.) și, drept urmare, nu pot avea nici aptitudinea de a le limita victimelor reclamante dreptul de a pretinde angajarea răspunderii delictuale a recurentului. Curtea de apel a concluzionat corect că, întrucât legea stabilește în mod expres cine este titularul obligație de despăgubire, a fost obligat în mod just Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor la plata despăgubirilor către reclamanți, acesta fiind autoritatea publică centrală avută în vedere de textul legal evocat, neprezentând relevanță existența contractului de gestionare a faunei cinegetice. Ca atare, cu respectarea prevederilor legale incidente speței, examinate în cele ce preced, în mod corect curtea de apel a validat soluția instanței de fond, prin care s-a admis cererea de chemare în judecată în contradictoriu cu ministerul recurent, criticile subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ. fiind nefondate. Printr-un al doilea motiv de recurs, recurentul pârât a invocat prevederile art. 13 1 alin. (2) din Legea nr. 407/2006 și a considerat că instanța, în momentul stabilirii cuantumului daunelor morale, trebuia să aibă în vedere venitul victimei la momentul atacului. Recurentul pârât a mai criticat faptul că instanța nu a avut în vedere vârsta intimaților reclamanți la data decesului tatălui lor, B. având 49 de ani iar C. având 57 de ani, situație în care, raportat la dispozițiile art. 1390 din C. civ., suma acordată pentru fiecare reclamant este excesivă. Aceste critici nu pot fi primite. Instanța de apel a reținut corect în decizia recurată că dispozițiile legale care îndreptățesc reclamanții la repararea prejudiciului nepatrimonial pretins sunt cuprinse în art. 1391 alin. (2) din C. civ., care privesc repararea prejudiciului prin ricoșeu, dispozițiile menționate stabilind că instanța poate acorda despăgubiri ascendenților, descendenților, fraților, surorilor și soțului pentru durerea încercată prin moartea victimei, precum și oricărei alte persoane care ar putea dovedi existența unui asemenea prejudiciu. În această situație dispoziția legală invocată de recurent nu este relevantă. Astfel, decesul oricărei persoane poate cauza două tipuri de prejudicii: atât un prejudiciu material, concretizat în pierderea întreținerii pe care defunctul o presta victimei, prejudiciu la care face referire art. 1390 din C. civ. cât și un prejudiciu moral care constă în durerea resimțită de persoanele apropiate victimei, reglementat la art. 1391 alin. (2) din C. civ., acesta din urmă fiind, așa cum s-a arătat mai sus, temeiul juridic al obligării recurentului la plata daunelor morale. Critica recurentul pârât în sensul că, la stabilirea cuantumului daunelor morale instanța trebuia să aibă în vedere venitul victimei la momentul atacului un poate fi primită. Art. 13 1 alin. (2) din Legea nr. 407/2006 invocat de recurent stabilește că daunele morale prevăzute la alin. (1) vor fi proporționale cu zilele de inactivitate raportate la salariul în plată avut iar în cazul în care victima nu este salariată se va acorda o sumă proporțională cu echivalentul salariului minim pe economie obținut de o persoană în activitate, raportarea la criteriul proporționalității în raport cu zilele de inactivitate conducând la concluzia că dispoziția legală invocată nu are în vedere situația decesului victimei. Criticile referitoare la cuantumul despăgubirilor morale și la măsura în care acesta este proporțional cu suferințele resimțite de reclamanți nu relevă aspecte de nelegalitate, recurentul pârât invocând în acest sens probele administrate în cauză și aprecierea efectuată de instanță, or aceste aspecte nu pot forma obiect de analiză în faza recursului întrucât cadrul procesual reglementat de art. 488 din C. proc. civ. nu permite schimbarea stării de fapt deja reținute de instanța de fond ori de instanța de apel și nici verificarea modalității în care au fost apreciate probele administrate. În cadrul examinării criticilor din apel referitoare la cuantumul daunelor morale acordate, în decizia recurată s-a arătat că stabilirea acestor despăgubiri implică și o doză de aproximare, însă instanța trebuie să stabilească un anumit echilibru între prejudiciul moral suferit și despăgubirile acordate, în măsură să permită celui prejudiciat anumite avantaje care să-i atenueze suferințele morale, dar fără a se ajunge în situația unei îmbogățiri fără just temei, în raport de circumstanțele particulare ale cazului. Având în vedere aceste circumstanțe, raportându-se la probele administrate în cauză, instanța de apel a considerat că nivelul despăgubirilor stabilite prin hotărârea apelată nu excede unui raport rezonabil de proporționalitate între prejudiciul moral suferit de reclamanți și cuantumul daunelor acordate, având în vedere atât faptul că suma de bani acordată cu titlu de daune morale nu trebuie să devină o sursă de îmbogățire pentru reclamanți, însă nici nu trebuie să aibă numai un caracter pur simbolic, ci să reprezinte atât cât este necesar pentru a le ușura ori compensa, în măsura posibilă, durerea pricinuită de pierderea unei persoane apropiate. Astfel, în cadrul examenului de proporționalitate între suferințele morale ale reclamanților și cuantumul daunelor acordate pentru repararea acestui tip de prejudiciu, instanța de apel s-a raportat la circumstanțele cauzei, dispunând de o marjă de apreciere în această analiză, fiind vorba, așadar, de o evaluare care se sprijină pe analiza unor aspecte de fapt, nu pe o interpretare a normei juridice. Prin ultimul motiv de recurs, recurentul a arătat că se impune acordarea dobânzii legale de la data rămânerii definitive a hotărârii și până la data plății efective. Acest motiv de recurs este, de asemenea, nefondat. Instanța de apel a subliniat corect incidența în cauză a art. 1381 alin. (2) din C. civ., care tranșează în mod clar această chestiune, fiind prevăzut că, în cazul răspunderii delictuale, dreptul la reparație se naște din ziua cauzării prejudiciului, chiar dacă acest drept nu poate fi valorificat imediat. De asemenea, instanța a mai reținut că, față de prevederile art. 1523 alin. (2) lit. e) din C. civ., în cazul răspunderii civile delictuale, persoana obligată la repararea prejudiciului este de drept în întârziere din ziua cauzării prejudiciului, aceasta fiind, prin urmare, data de la care pârâtul datorează dobânda legală aferentă despăgubirilor stabilite în sarcina sa. Astfel, plata dobânzii legale acoperă beneficiul de care a fost lipsit creditorul, dând expresie principiului reparării integrale a prejudiciului suferit de acesta, principiu consacrat de art. 1.531 alin. (1), alin. (2) teza întâi si art. 1.535 alin. (1) din C. civ.. În privința datei de la care se va calcula dobânda legală, Înalta Curte reține că, potrivit art. 1381 alin. (2) și (3) coroborat cu art. 1535 alin. (1) C. civ., în cazul răspunderii civile delictuale, dobânda curge de drept, de la data cauzării prejudiciului, iar nu de la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești, cum greșit a considerat recurentul pârât, întrucât, în privința reparării prejudiciului produs persoanei păgubite trebuie avut în vedere principiul reparării integrale a prejudiciului, or, în speță, acest prejudiciu s-a produs în patrimoniul persoanei păgubite chiar de la data producerii atacului și trebuia reparat chiar cu începere de la această dată. Pentru toate aceste considerente, reținând că motivele de recurs invocate, examinate prin prisma art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., nu sunt întemeiate, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de recurentul-pârât Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor împotriva deciziei nr. 791/A din 06 octombrie 2022 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția I civilă. În ceea ce privește cererea formulată de intimații-reclamanți de acordare a cheltuielilor de judecată constând în onorariul de avocat, aceasta urmează a fi admisă, recurentul-pârât aflându-se în culpă procesuală, fiind partea care a pierdut procesul dată fiind soluția de respingere care urmează a se pronunța asupra recursului declarat de aceasta. În consecință, în temeiul art. 453 coroborat cu art. 494 din C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurentul-pârât Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de câte 1785 RON către fiecare dintre intimații - reclamanți B., A. și C., cheltuieli constând în onorariul avocatului, achitat de aceștia conform chitanțelor depuse la dosar.