Decizia nr. 581/2024 — ÎCCJ, Secția I civilă — cale de atac împotriva sentinței nr. 991/2022 a Tribunalului Covasna

Obiectul cauzei Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe, la data de 25 mai 2022 reclamanta A., în calitate de reprezentant legal al minorului B., a solicitat obligarea pârâtului Ministerul Mediului Apelor și Pădurilor la plata despăgubirilor în sumă de 1000 RON daune materiale și 50.000 euro daune morale ca urmare a suferințelor cauzate reclamantului în urma atacului unui animal sălbatic specia urs în data de 6 iulie 2021, plata dobânzilor legale aferente calculate de la data 6.07.2021 și până la plata efectivă, cu cheltuieli de judecată.

Sentința pronunțată de prima instanță Prin sentința civilă nr. 991 din 28 noiembrie 2022, Tribunalul Covasna a admis, în parte, cererea formulată de către reclamanta A., în calitate de reprezentant legal al minorului B., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor. A obligat pârâtul la plata către reclamanți a sumei de 10.000 euro, echivalentul în RON, reprezentând daune morale, la care se adaugă dobândă legală penalizatoare calculată de la data de 6 iulie 2021 și până achitarea efectivă a debitului. A fost obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 1013 RON, reprezentând cheltuieli de judecată și au fost respinse celelalte capete de cerere ca neîntemeiate.

Decizia pronunțată de instanța de apel Prin decizia civilă nr. 790/Ap/2023 din 3 mai 2023, Curtea de Apel Apel Brașov, secția civilă a respins apelul declarat de pârâtul Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor împotriva încheierii din 8 septembrie 2022 și a sentinței civile nr. 991 din 28 noiembrie 2022, ambele pronunțate de Tribunalul Covasna. A respins apelul declarat de reclamantul B., prin reprezentant legal A. împotriva sentinței civile nr. 991 din 28 noiembrie 2022 pronunțată de Tribunalul Covasna.

Calea de atac declarată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 790/Ap/2023 din 3 mai 2023, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția civilă, a declarat recurs pârâtul Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor. Invocând incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și, în rejudecare, diminuarea cuantumului daunelor morale solicitate. Preliminar, a susținut că instanța de apel în mod eronat a menționat în cadrul dispozitivului deciziei recurate faptul că aceasta este definitivă, deoarece decizia pronunțată în apel, în materia răspunderii civile delictuale, face parte din categoria deciziilor care pot fi atacate cu recurs, nefiind încadrată în categoria deciziilor exceptate de la exercitarea acestei căi de atac. În dezvoltarea criticilor formulate, din perspectiva motivului de casare invocat, recurentul-pârât a arătat că instanța de apel a interpretat și aplicat în mod eronat prevederile Legii vânătorii și protecției fondului cinegetic nr. 407/2006, întrucât, deși a stabilit ca fiind incidente prevederile art. 13 1 din lege, aceasta nu a aplicat metoda de calcul stabilită de prevederile legale mai sus-menționate în vederea determinării cuantumului daunelor morale cuvenite reclamanților. Considerând că tribunalul și instanța de apel au realizat o apreciere injustă a cuantumului daunelor morale ce se cuvin intimatului-reclamant, au precizat faptul că, la data producerii incidentului ce face obiectul prezentei cauze, intimatul-reclamant era minor, iar acest lucru prezintă relevanță din perspectiva faptului că, în conformitate cu prevederile art. 13 1 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 407/2006, stabilite ca fiind incidente în prezenta cauză: "(1) În cazul atacurilor exemplarelor din speciile prevăzute în anexele nr. 1 și 2, soldate cu rănirea/decesul unei persoane fizice, se vor acorda victimei despăgubiri de către autoritatea publică centrală care răspunde de vânătoare și/sau de către autoritatea publică centrală care răspunde de mediu, care vor acoperi cheltuielile de spitalizare, cheltuielile de înmormântare, veniturile nete nerealizate în perioada în care victima a fost în incapacitate temporară de muncă, de la momentul producerii incidentului, precum și daune morale, (2) Daunele morale prevăzute la alin. (1) vor fi proporționale cu zilele de inactivitate raportate la salariul în plată avut. În cazul în care victima nu este salariată se va acorda o sumă proporțională cu echivalentul salariului minim pe economie obținut de o persoană în activitate". În opinia recurentului-pârât, se impune reevaluarea cuantumului despăgubirilor stabilite în sarcina sa cu titlu de daune morale, astfel încât despăgubirile ce urmează a fi acordate să reprezinte o compensație echitabilă a daunelor generate de incidentul ce face obiectul prezentei cauze, fără a constitui o îmbogățire fără justă cauză a victimelor. Făcând trimitere la jurisprudența națională în materie și indicând în acest sens mai multe hotărâri judecătorești, recurentul-pârât, prin raportare la situația dedusă judecății, a menționat că, astfel cum rezultă din biletul de ieșire din spital/scrisoarea medicală, pentru tratarea leziunilor, pentru tratarea leziunilor de care a suferit intimatul-reclamant B., în urma incidentului ce face obiectul prezentei cauze, au fost necesare 3 zile de spitalizare, iar din raportul de expertiză rezultă că minorul a suferit excoriații în zona etajului abdominal anterior stâng, evaluate sub aspectul gravității la 3-4 zile de îngrijiri medicale, fără ca acestea să îi pună în primejdie viața ori să constituie infirmitate posttraumatică sau prejudiciu estetic grav. Prin urmare, a apreciat ca fiind necesară reevaluarea cuantumului despăgubirilor acordate de către tribunal și menținute de către instanța de apel, având în vedere atât prevederile legale incidente, cât și circumstanțele în care s-a produs prejudiciul și criteriile relevante pentru stabilirea unei sume proporționale și echitabile în vederea despăgubirii intimatului. Totodată, a susținut că instituirea exclusiv în sarcina sa a unei astfel de obligații de plată a fost realizată prin nesocotirea cadrului legal de gestionare a faunei cinegetice din România. A susținut că instanțele anterioare nu au ținut cont de faptul că Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor are doar calitatea de administrator al faunei cinegetice, și nu de gestionar al acesteia, astfel încât să suporte în integralitate cuantumul daunelor morale stabilite de instanță ca "preț al durerii". Astfel, a arătat că prevederile art. 1 lit. a) și lit. p) din Legea vânătorii și protecției fondului cinegetic nr. 407/2006 stabilesc faptul că administratorul este "autoritatea publică centrală care răspunde de vânătoare și asigură administrarea faunei cinegetice", în timp ce gestionarul este "persoana juridică română care a fost licențiată în condițiile legii și căreia i se atribuie în gestiune fauna de interes cinegetic din cuprinsul unui fond de vânătoare". Totodată, a subliniat că dispozițiile art. 1 lit. r) din același act normativ prevăd că gestionarea reprezintă "activitatea de gospodărire durabilă a faunei de interes cinegetic din fondurile de vânătoare, realizată de gestionari în baza contractelor de gestiune, pe riscul și răspunderea lor, pentru perioada stabilită prin contractele de gestiune". În plus, a menționat că, în conformitate cu prevederile art. 18 alin. (1) din Legea nr. 407/2006: "Gestionarii sunt obligați să asigure protecția faunei cinegetice din fondurile cinegetice contractate cu personal cu atribuții specifice, pe fiecare fond cinegetic, care îndeplinește condițiile legii și ale reglementarilor administratorului", iar dispozițiile legii speciale se completează cu cele ale C. civ., conform cărora răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale revine întotdeauna persoanei care are paza juridică a animalului; în cazul de față, paza juridică fiind transferată către gestionarul C.. Ca atare, față de prerogativele fiecărei entități din care decurge responsabilitatea dezdăunării, a apreciat că nu poate fi ținut doar Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor să suporte prejudiciul reclamat, în condițiile în care nu deținea pârghiile necesare preîntâmpinării unor astfel de evenimente, aceste obligații căzând în sarcina C., în calitate de gestionar. În opinia recurentului-pârât, chiar dacă ministerul reprezintă autoritatea publică centrală care răspunde de vânătoare, prin semnarea contractului de gestiune, preluarea efectivelor de faună cinegetică, paza fondului cinegetic și obligația de asigurare a hranei complementare pentru animale au fost transmise în sarcina gestionarul fondului cinegetic, acestuia revenindu-i toate drepturile și obligațiile care decurg din această calitate.

Apărările formulate în cauză În termen legal, intimatul-reclamant a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. Cu referire la legitimarea procesuală civila a pârâtului, intimatul-reclamant a susținut că, deși se invocă existența unui contract de gestiune, în speță, atribuțiile instituției pârâte, astfel cum sunt reglementate de actele normative referitoare la funcționarea acesteia, sunt distincte și nu exclud calitatea de paznic juridic a recurentului pârât, întrucât paza juridică este o noțiune ce excede obligațiilor contractuale asumate de către părți prin contractul de gestiune, contract ce produce efecte relative. Astfel, așa cum în mod corect au reținut instanțele de fond, potrivit dispozițiilor art. 13 1 alin. (1) din Legea nr. 407/2006, în cazul atacurilor exemplarelor din speciile prevăzute în anexele nr. 1 și 2, soldate cu rănirea/decesul unei persoane fizice, se vor acorda victimei despăgubiri de către autoritatea publică centrală care răspunde de vânătoare și/sau de către autoritatea publică centrală care răspunde de mediu, adică de către recurentul parat. Astfel, au apreciat că în mod corect au reținut instanțele de fond, potrivit dispozițiilor art. 13 1 alin. (1) din Legea nr. 407/2006, că, în cazul atacurilor exemplarelor din speciile prevăzute în anexele nr. 1 și 2, soldate cu rănirea/decesul unei persoane fizice, se vor acorda victimei despăgubiri de către autoritatea publică centrală care răspunde de vânătoare și/sau de către autoritatea publică centrală care răspunde de mediu, adică de către recurentul-pârât. Cu privire la criticile referitoare la presupusa aplicabilitate a art. 13 1 alin. (2) din Legea nr. 407/2006 în vederea cuantificării daunelor morale, au susținut că aplicarea normelor legale în stabilirea daunelor morale de către prima instanță nu a fost criticată pe calea apelului, astfel că, această statuare a tribunalului a intrat în puterea de lucru judecat și nu mai poate face obiectul recursului, față de prevederile art. 488 alin. (2) C. proc. civ. În subsidiar, dacă s-ar trece peste apărarea precedentă, au arătat că atât prima instanță cât și instanța de apel au interpretat în mod corect prevederile legale în materie și au dispus ca repararea prejudiciului moral să fie făcută în condițiile dreptului comun, soluția fiind ferită de orice critici sub acest aspect. În plus, au susținut că recurentul-pârât nu a observat că situația dedusă judecății nu se încadrează în ipoteza prevăzută art. 13 1 alin. (2) din Legea nr. 407/2006, întrucât victima este minoră, iar textul de lege vizează strict persoanele în activitate, salariate ori nesalariate. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, precum și prin raportare la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul pârâtului Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor este nefondat, pentru considerentele ce urmează a fi expuse în continuare. Cu titlul preliminar, Înalta Curte reține că pot forma obiect al cercetării judecătorești în recurs doar criticile care vizează nelegalitatea deciziei recurate, aceste limite ale judecății în recurs rezultând, pe de o parte, din prevederile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., conform cărora recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar, pe de altă parte, din art. 488 alin. (1) din același Cod, potrivit căruia casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate. În ceea ce privește stabilirea cuantumului daunelor morale acordate de instanța de fond, în recurs se poate verifica doar dacă acesta a fost rezultatul aplicării criteriilor ce trebuie avute în vedere într-o atare situație, fără a se putea cenzura în vreun fel concluzia la care instanța de apel a ajuns în urma acestei analize. În plus, art. 488 alin. (2) C. proc. civ. prevede că motivele de la alin. (1) al aceluiași articol nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deși au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor. Ca atare, această normă instituie un fine de neprimire a acelor critici care, deși puteau fi invocate pe calea apelului, partea nu le-a pus în discuție prin cererea de apel, ci a înțeles să le invoce direct în fața instanței de recurs. Prin urmare, nu pot face obiectul verificării ce urmează a fi realizată de către prezenta instanță de recurs criticile recurentului pârât ce vizează cuantumul despăgubirilor acordate intimatului reclamant, întrucât acestea fie se referă la temeinicia decizie instanței de apel și nu la legalitatea acesteia, fie au fost invocate omisso medio. Astfel, recurentul-pârât a arătat că instanța de apel a stabilit a fi incidente prevederile art. 13 1 din Legea nr. 407/2006, însă nu a aplicat metoda de calcul stabilită prin aceste dispoziții legale în vederea determinării cuantumului daunelor morale cuvenite intimatului reclamant. Subsumat acestei critici, printr-o primă afirmație, recurentul pârât a făcut referire la aspecte ce țin de situația de fapt a speței și la probele administrate în cauză, referitoare la numărul de zile de spitalizare de care a avut nevoie intimatul reclamant B. și la circumstanțele în care a avut loc evenimentul care a determinat producerea prejudiciului suferit de intimatul reclamant, apreciind că se impune o reevaluare a cuantumului despăgubirilor acordate. Or, prin aceste susțineri, recurentul pârât tinde a determina o reapreciere a probelor administrate și o reanalizare a aspectelor de fapt ale cauzei, cu consecința redimensionării cuantumului despăgubirilor morale acordate, ceea ce nu este permis în calea extraordinară de atac a recursului. În consecință, Înalta Curte nu poate verifica decizi recurată prin prisma criticilor referitoare la criteriile de stabilire a cuantumului daunelor morale acordate în cauză, având în vedere că, așa cum s-a arătat, recurentul pârât nu susține lipsa unei atare analize, ci contestă însăși concluzia la care a ajuns instanța de apel în urma propriei evaluări a acestor criterii, susținerile astfel formulate vizând, în realitate, netemeinicia hotărârii atacate și nu nelegalitatea ei. Totodată, Înalta Curte constată că susținerea potrivit căreia în stabilirea cuantumului despăgubirilor, instanțele au ignorat prevederile alin. (2) al art. 13 1 din Legea nr. 407/2006, reprezintă o critică nouă, formulată pentru prima dată în recurs, fiind invocată omisso medio, respectiv fără ca aceasta să fi fost supusă și cenzurii instanței de apel, prin motivele de apel formulate împotriva sentinței tribunalului, astfel că nu poate fi primită și analizată în prezenta cale de atac. Prin urmare, Înalta Curte urmează a analiza doar susținerile prin care recurentul pârât pretinde că instituirea, exclusiv în sarcina sa, a obligație de plată a despăgubirilor a fost dispusă cu nesocotirea cadrului legal de gestionare a faunei cinegetice din România. În concret, invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul pârât Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor a susținut că instanța de apel a reținut în mod greșit calitatea sa de paznic juridic al animalului sălbatic vizat în speța dedusă judecății, cu consecința antrenării nelegale a răspunderii sale civile delictuale, rezultată din încălcarea și aplicarea greșită a normelor din C. civ. care reglementează răspunderea pentru prejudicii cauzate de animale, precum și a celor ale art. 1 lit. a), p) și r) și ale art. 18 alin. (1) din Legea nr. 407/2006. Înalta Curte notează că, așa cum rezultă din elementele cererii introductive și cum s-a examinat de către instanțele de fond, pe calea prezentei acțiuni, întemeiate pe răspunderea civilă delictuală, intimatul reclamant urmărește obligarea recurentului pârât Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor la plata daunelor materiale și morale pentru repararea prejudiciului cauzat în urma atacului unui animal sălbatic, din specia urs. Cauza juridică din litigiul pendinte, înțeleasă ca fundament al pretenției deduse judecății, o constituie angajarea răspunderii civile delictuale pentru prejudiciul cauzat de animalul sălbatic, în condițiile dispozițiilor de drept comun ale art. 1375 și art. 1377 C. civ. Art. 1375 C. civ. prevede că "Proprietarul unui animal sau cel care se servește de el răspunde, independent de orice culpă, de prejudiciul cauzat de animal, chiar dacă acesta a scăpat de sub paza sa ", iar art. 1377 C. civ. statuează că "În înțelesul dispozițiilor art. 1375 și 1376, are paza animalului sau a lucrului proprietarul ori cel care, în temeiul unei dispoziții legale sau al unui contract ori chiar numai în fapt, exercită în mod independent controlul și supravegherea asupra animalului sau a lucrului și se servește de acesta în interes propriu ". Prin urmare, instanțele de fond și apel au fost învestite, din perspectiva cauzei juridice a litigiului, cu o ipoteză de răspundere delictuală obiectivă, fără vinovăție, fundamentată pe obligația de garanție a așa-zisului "comportament" al animalului din specia urs, specie ce se încadrează în Anexa 2 a Legii nr. 407/2006, astfel că antrenarea răspunderii necesită doar dovedirea condițiilor generale referitoare la prejudiciu și la raportul de cauzalitate dintre "comportamentul" animalului și prejudiciu, precum și a celei speciale referitoare la calitatea de păzitor juridic al animalului. Referitor la această din urmă noțiune, se reține că, potrivit art. 13 1 din Legea nr. 407/2006, "în cazul atacurilor exemplarelor din speciile prevăzute în anexele nr. 1 și 2 ale legii, soldate cu rănirea/decesul unei persoane fizice, se vor acorda victimei despăgubiri de către autoritatea publică centrală care răspunde de vânătoare și/sau de către autoritatea publică centrală care răspunde de mediu". Contrar susținerilor recurentului pârât, instanța de apel a interpretat și a aplicat în mod corect dispozițiile art. 1.375 și art. 1.377 din C. civ., precum și pe cele speciale ale art. 13 1 din Legea nr. 407/2006, atunci când a reținut că Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor are atribuții de control și supraveghere asupra animalelor sălbatice, având calitatea de paznic juridic al animalului sălbatic din specia urs, în înțelesul prevederilor art. 1.377 din C. civ., ceea ce-i justifică, în mod direct, calitatea de subiect pasiv în raportul juridic obligațional litigios, precum și calitatea procesuală pasivă în prezenta cauză. Întrucât legea specială stabilește în mod expres titularul obligației de despăgubire, instanța de apel a obligat în mod just Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor la plata despăgubirilor materiale și morale către intimatul reclamant, neprezentând relevanță existența contractului de gestionare a faunei cinegetice, încheiat cu Ocolul Silvic Privat Târgu Secuiesc. Ocolul Silvic Privat Târgu Secuiesc, cu privire la care recurentul pârât a arătat că este gestionar al fondului cinegetic pe teritoriul căruia a fost produs atacul, nu este proprietar al urșilor sălbatici și nici nu exercită, în mod independent, controlul și supravegherea acestora, ci are calitatea de gestionar al fondului cinegetic, în sensul dispozițiilor art. 1 alin. (1) lit. p) din Legea nr. 407/2006, neavând stabilită vreo răspundere în cazul atacului de urs. În condițiile în care Ocolul Silvic Privat Târgu Secuiesc este doar gestionarul fondului cinegetic pe teritoriul căruia a fost produs atacul, neavând calitatea de paznic juridic, aceasta nu poate fi ținut să răspundă civil pentru prejudiciile cauzate intimatului reclamant, împreună cu Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor, doar această din urmă autoritate având putere de direcție, supraveghere și control asupra animalelor sălbatice, adică paza juridică, aceasta fiind și rațiunea edictării art. 13 1 din Legea nr. 407/2006. Față de aceste considerente, constatând că nu este întemeiat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., astfel cum a fost invocat și argumentat de recurentul pârât, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat. Totodată, constatând că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 451-453 din C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurentul pârât să plătească, cu titlu de cheltuieli de judecată, suma de 7.140 RON către intimatul reclamant B., prin reprezentant legal A., cheltuieli dovedite a fi efectuate în recurs prin documentele justificative depuse la dosarul de recurs.