ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 296/2025

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Mureș, la data de 10 noiembrie 2022, sub nr. x/2022, reclamantul A. a solicitat ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să se dispună obligarea în solidar a pârâților Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor și B. la plata sumei de 50.000 de euro cu titlu de daune morale. Prin întâmpinare, pârâta B. a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune și excepția lipsei calității sale procesuale pasive.

Hotărârea pronunțată de instanța de fond Prin sentința civilă nr. 231 din 16 februarie 2024, Tribunalul Mureș, secția civilă a admis excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de pârâta B., a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B., ca fiind introdusă împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă, a admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor, a obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 10.000 de euro, cu titlu de prejudiciu moral, și suma de 6.358 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Hotărârea pronunțată de instanța de apel Prin decizia civilă nr. 631A din 7 iunie 2024, Curtea de Apel Târgu Mureș, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtul Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor împotriva sentinței civile nr. 231 din 16 februarie 2024 pronunțate de Tribunalul Mureș, secția civilă.

Calea de atac formulată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 631A din 7 iunie 2024 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția I civilă a declarat recurs pârâtul Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor, solicitând admiterea căii extraordinare de atac, casarea deciziei recurate și, în rejudecare, diminuarea cuantumului daunelor morale. În ceea ce privește decizia supusă controlului judiciar, arată că aceasta este afectată de motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a prevederilor Legii nr. 407/2006 a vânătorii și protecției fondului cinegetic și ale art. 1391 din C. civ. Apreciază că se impune reevaluarea cuantumului despăgubirilor acordate cu titlu de daune morale întrucât acestea ar trebui să reprezinte o compensație echitabilă, iar nu o îmbogățire fără justă cauză. Recurentul arată că, deși incidentul s-a produs anterior intrării în vigoare a prevederilor art. 13 1 alin. (1) din Legea nr. 13/2020 pentru modificarea și completarea legii vânătorii și a protecției fondului cinegetic nr. 407/2006, modalitatea de calcul pentru situațiile în care persoana a suferit o vătămare cauzată de atacul exemplarelor din speciile prevăzute de lege este relevantă, astfel încât instanța trebuia să țină cont și de această dispoziție legală. De asemenea, trebuia să aibă în vedere practica judiciară deja consolidată în materie, respectiv decizia civilă nr. 1133 din 31 mai 2012 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie și decizia civilă nr. 153/2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, din care citează aspectele pe care le apreciază a fi relevante. Mai mult, înțelege să prezinte, cu titlu orientativ, cuantumul sumelor acordate cu titlu de daune morale de alte instanțe: Curtea de Apel Târgu Mureș, care a pronunțat decizia nr. 201/2023 în dosarul nr. x/2021 și decizia civilă nr. 727/2023 în dosarul nr. x/2022, și Tribunalul Vrancea care a pronunțat sentința civilă nr. 227/2023 în dosarul nr. x/2022. În consecință, în opinia sa, este necesară reevaluarea cuantumului despăgubirilor acordate de către instanțele de fond, prin raportare la prevederile legale incidente, circumstanțele concrete în care s-a produs prejudiciul și criteriile relevante pentru stabilirea unei sume proporționale și echitabile. De asemenea, recurentul arată că instanța de apel a nesocotit cadrul legal de gestionare a faunei cinegetice din România. Astfel, Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor are doar calitatea de administrator al faunei cinegetice și nu de gestionar al acesteia, astfel încât nu poate să suporte în integralitate cuantumul daunelor morale. În cauză, gestionarul fondului cinegetic este B., care are paza juridică a faunei care a produs evenimentul și care este obligată să ia măsurile care se impun pentru a preveni pagubele cauzate de animalele sălbatice, răspunzând, în solidar, cu Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor pentru eventualele prejudicii. Răspunderea gestionarului fondului cinegetic rezultă din contractul de gestionare și din prevederile art. 1 lit. r) și art. 18 alin. (1) din Legea nr. 407/2006 a vânătorii și a protecției fondului cinegetic. În concluzie, Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor solicită admiterea căii extraordinare de atac, casarea deciziei recurate și, în rejudecare, diminuarea cuantumului daunelor morale.

Apărări formulate în cauză La data de 11 octombrie 2024, intimatul A. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția inadmisibilității căii extraordinare de atac, față de faptul că are ca obiect o hotărâre definitivă, iar, în subsidiar, a solicitat respingerea acesteia, ca nefondată. A apreciat că decizia recurată este legală întrucât a fost prejudiciat ca urmare a agresiunii animalului sălbatic. În raport de gravitatea leziunilor suferite, zonele corpului în care s-au produs, numărul zilelor de îngrijiri medicale necesare pentru vindecare, impactul emoțional puternic suferit și urmările în plan personal și social generate de incidentul analizat, suma acordată este în măsură să satisfacă exigențele principiului reparării integrale a prejudiciului. La data de 15 octombrie 2024, intimata B. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, întrucât criticile cuprinse în cererea de recurs nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de lege, și excepția inadmisibilității acestuia, față de valoarea pretențiilor. În subsidiar, a solicitat respingerea căii extraordinare de atac, ca nefondată. În esență, a susținut că nu are calitate procesuală pasivă, nu răspunde pentru prejudiciul pretins de reclamant.

Procedura în fața instanței de recurs Prin rezoluție, Înalta Curte de Casație și Justiție a fixat termen, pentru judecata recursului, la data de 6 februarie 2025. La termenul de judecată fixat Înalta Curte a respins excepția inadmisibilității, susținută de ambii intimați, prin întâmpinări, precum și excepția nulității recursului. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție asupra recursului Examinând decizia recurată, din perspectiva criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte reține următoarele: Obiectul căii extraordinare de atac este reprezentat de decizia civilă nr. 631A din 7 iunie 2024 pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș , secția I civilă, pe care recurentul o apreciază ca fiind afectată de motivul de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.. Criticile acestuia vizează aplicarea eronată a dispozițiilor legale care reglementează modalitatea de stabilire a daunelor morale și nesocotirea cadrului legal de gestionare a faunei cinegetice. În primul rând, recurentul susține că, deși evenimentul s-a produs anterior intrării în vigoare a dispozițiilor art. 13 1 alin. (1) din Legea nr. 13/2020 pentru modificarea și completarea Legii vânătorii și a protecției fondului cinegetic nr. 407/2006, nu se poate face abstracție de modalitatea de calcul pe care o prevede pentru situația în care o persoană a suferit o vătămare cauzată de animalele sălbatice. Însă, această dispoziție legală nu este aplicabilă cauzei, din moment ce intrarea sa în vigoare - 13 ianuarie 2020 - a avut loc la o dată ulterioară producerii faptei ilicite - 9 noiembrie 2019, fiind incident principiul neretroactivității legii civile, reglementat de art. 6 alin. (1), (2) și (5) din C. civ. În determinarea normelor de drept aplicabile speței, relevante sunt și dispozițiile art. 103 din Legea nr. 71/2011, potrivit cărora obligațiile născute din faptele juridice extracontractuale sunt supuse dispozițiilor legii în vigoare la data producerii ori, după caz, a săvârșirii lor. În acest context, dat fiind că textul de lege invocat de recurent este străin, rationae temporis, de prejudiciul a cărui reparare se solicită în litigiul pendinte, criticile în legătură cu aplicarea prevederilor art. 13 1 alin. (1) introduse prin Legea nr. 13/2020, în ceea ce privește modalitatea de stabilire a daunelor morale, vor fi înlăturate. Recurentul susține și aplicarea eronată, de către instanța de apel, a dispozițiilor art. 1391 din C. civ., care reglementează repararea prejudiciului nepatrimonial, fără a aduce vreun argument în acest sens. De asemenea, expune pe larg o serie de aspecte jurisprudențiale referitoare la daunele morale și scopul acordării lor, insistând asupra faptului că trebuie să fie rezonabile și să nu conducă la o îmbogățire fără just temei. Înalta Curte reține că instanțele trebuie să stabilească un anumit echilibru între prejudiciul moral suferit și despăgubirile acordate, în măsură să permită celui prejudiciat anumite avantaje care să atenueze suferințele morale, fără a se ajunge însă în situația îmbogățirii fără just temei. Principiul ce se degajă din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materia daunelor morale (Hotărârea din 13 iulie 1995, pronunțată în Cauza Tolstoy Miloslovsky împotriva Regatului Unit) pe care instanțele naționale sunt obligate să îl aplice, este acela al statuării în echitate asupra despăgubirii acordate victimei, în raport de circumstanțele particulare ale fiecărui caz în parte. De asemenea, conform aceleiași jurisprudențe, despăgubirile acordate trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporționalitate cu dauna suferită, sens în care a fost consacrat principiul proporționalității daunei cu suma acordată. Despăgubirea bănească pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial fiind, prin însăși destinația ei - aceea de a ușura situația persoanei lezate, de a-i acorda o satisfacție - o categorie juridică cu caracter special, în baza unor criterii stabilite prin lege, ea trebuie să fie rezultatul unei analize atente a împrejurărilor concrete ale cauzei (cum ar fi intensitatea și durata suferințelor psihice încercate de persoana păgubită), deci a unor elemente obiective, care înlătură posibilitatea ca despăgubirea acordată să constituie un mijloc imoral de îmbogățire a victimei. Având în vedere aceste criterii, Înalta Curte constată că, în cauza pendinte, instanța de apel a ținut cont, atunci când a stabilit cuantumul daunelor morale, de criterii precum importanța valorilor protejate, consecințele negative suferite în plan psihic de intimat, gravitatea acestor consecințe și intensitatea cu care aceste consecințe au fost percepute de persoana prejudiciată, respectiv de existența unui raport rezonabil de proporționalitate între prejudiciile produse și daunele morale acordate. Aplicarea acestor criterii în vederea stabilirii cuantumului daunelor morale presupune însă strict evaluarea probatoriilor, întrucât se referă la aspectele factuale ale cauzei, care intră în atribuția exclusivă a instanțelor devolutive. În acest context, se constată că solicitarea de cenzurare a modului în care instanța de apel a stabilit cuantumul daunelor morale, pentru ca, în acest mod, să se obțină o redimensionare a acestora (în sensul reducerii lor), ar presupune verificarea temeiniciei deciziei atacate, ceea ce nu este permis în calea de atac a recursului. Nici invocarea, de către recurent, a faptului că instanța de apel ar fi trebuit să țină cont de o serie de soluții de practică judiciară, pronunțate de către instanțele naționale în alte spețe similare, nu este în măsură să contureze o altă dezlegare în cauză, din moment ce jurisprudența nu constituie izvor de drept, în conformitate cu prevederile art. 1 din C. civ., instanțele fiind ținute doar de acele decizii ale Înaltei Curți pronunțate în mecanismele de unificare a practicii judiciare, iar, în aceste condiții, criticile referitoare la nerespectarea unor soluții de practică judecătorească, pronunțate în materia daunelor morale, nu deduc judecății aspecte de nelegalitate, nefiind, așadar, susceptibile de a fi încadrate în motivele de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. Totodată, recurentul invocă nesocotirea cadrului legal de gestionare a faunei cinegetice și aplicarea eronată a dispozițiilor legale care reglementează modalitatea de stabilire a răspunderii pentru prejudiciile cauzate de animalele sălbatice. În ceea ce privește susținerile privitoare la nerespectarea prevederilor Legii nr. 407/2006, ca urmare a stabilirii, exclusiv în sarcina ministerului, a obligației de plată a prejudiciului suferit de intimat, acestea sunt lipsite de fundament. Prin pretenția dedusă judecății în litigiul pendinte, reclamantul a susținut îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale referitoare la fapta ilicită reprezentată de atacul animalului sălbatic, prejudiciul suferit, raportul de cauzalitate dintre "comportamentul" ursului și acest prejudiciu, cât și a condiției speciale care vizează calitatea Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor de paznic juridic al animalului. Conform dispozițiilor art. 1375 din C. civ., "proprietarul unui animal sau cel care se servește de el răspunde, independent de orice culpă, de prejudiciul cauzat de animal, chiar dacă acesta a scăpat de sub paza sa". Totodată, potrivit prevederilor art. 1377 din același act normativ, "în înțelesul dispozițiilor art. 1375 și 1376, are paza animalului sau a lucrului proprietarul ori cel care, în temeiul unei dispoziții legale sau al unui contract ori chiar numai în fapt, exercită în mod independent controlul și supravegherea asupra animalului sau a lucrului și se servește de acesta în interes propriu". Dat fiind că această formă de răspundere civilă este una obiectivă, fundamentată pe obligația de garanție pentru prejudiciul cauzat de așa-zisul "comportament" al animalului sălbatic, rezultă că antrenarea răspunderii civile necesită dovedirea inclusiv a cerinței speciale referitoare la noțiunea de pază juridică. Contrar susținerilor recurentului, instanța de apel a interpretat și aplicat, în mod corect, dispozițiile legale atunci când a reținut că Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor are atribuții de control și supraveghere asupra animalelor sălbatice, având calitatea de paznic juridic al animalelor din specia urs, ceea ce-i justifică, în mod direct, calitatea de subiect pasiv în raportul juridic obligațional litigios, precum și calitatea procesuală pasivă în prezenta cauză. Cum prevederile art. 13 alin. (4) din Legea nr. 407/2006 (forma în vigoare la data producerii faptei cauzatoare de prejudicii) stabilesc, în mod expres, că "despăgubirile pentru pagubele produse de către exemplarele din speciile de faună de interes cinegetic cuprinse în anexa nr. 2 se suportă de autoritatea publică centrală pentru protecția mediului", în mod corect a fost obligat Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor la plata despăgubirilor morale către intimat, neprezentând relevanță existența contractului de gestionare a faunei cinegetice, încheiat cu B.. Această asociație nu este proprietar al urșilor sălbatici și nici nu exercită, în mod independent, controlul și supravegherea acestora, ci are doar calitatea de gestionar al fondului de vânătoare, în sensul dispozițiilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 407/2006 (cum, de altfel, chiar recurentul afirmă prin cererea de recurs). În condițiile în care asociația menționată este doar gestionarul fondului cinegetic pe teritoriul căruia a fost produs atacul, neavând calitatea de paznic juridic, nu poate fi ținută să răspundă civil pentru prejudiciile cauzate intimatului, împreună cu Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor, doar această din urmă autoritate având putere de direcție, supraveghere și control asupra animalelor sălbatice, adică paza lor juridică, în sensul dispozițiilor art. 1377 din C. civ. Prin urmare, legitimarea procesuală a Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor este grefată pe calitatea acestuia de subiect pasiv în raportul juridic obligațional de răspundere delictuală pentru prejudiciul cauzat de animalul sălbatic, în considerarea calității dovedite de păzitor juridic al animalului, răspundere care este fundamentată pe normele de drept comun ale C. civ., a căror aplicabilitate la circumstanțele factuale ale speței a fost corect stabilită de către instanța de apel. Aceste considerente sunt susținute inclusiv de interpretarea dată de către instanța de apel probatoriului administrat în cauză, aspect care nu mai poate face obiectul unei alte dezlegări în prezenta fază procesuală, cum deja s-a arătat. Dat fiind că dispozițiile legale indicate de recurent au fost aplicate, în mod corect, de către instanța de apel, Înalta Curte de Casație și Justiție, reținând că nu este incident motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.