ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1421/2023

Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Mureș, secția civilă la 1 octombrie 2021, sub nr. x/2021, reclamanta A., în nume propriu și în calitate de reprezentată legală a minorilor B. și C., a solicitat obligarea pârâtului Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor la plata în favoarea sa a sumei de 250.000 euro, precum și la plata în favoarea minorilor B. și C. a sumei de 250.000 euro pentru fiecare, reprezentând daune morale pentru repararea integrală a prejudiciului moral suferit prin fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu din 12 octombrie 2019, cu cheltuieli de judecată. Prin întâmpinare, pârâtul Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor a invocat excepția necompetenței materiale a Tribunalului Mureș, precum și excepția lipsei calității sale procesuale pasive, și a solicitat respingerea acțiunii, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. La 7 februarie 2022, pârâtul a depus un înscris prin care a arătat că instanța poate dispune din oficiu introducerea în cauză a D., în temeiul art. 78 C. proc. civ., apreciind că este necesară participarea acesteia în litigiu, în calitatea sa de gestionar al fondului cinegetic pe raza căruia s-a produs evenimentul și care are paza juridică a faunei. Prin încheierea din 3 martie 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2021, Tribunalul Mureș, secția civilă a respins cererea de introducere în cauză a gestionarului fondului cinegetic Agenția Județeană de Vânătoare și Pescuit Sportiv Mureș, formulată de pârâtul Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor. La termenul din 25 ianuarie 2022, Tribunalul Mureș, secția civilă a respins excepția necompetenței materiale și excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor.

Hotărârea Tribunalului Mureș Prin sentința nr. 895 din 8 iulie 2022, Tribunalul Mureș, secția civilă a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta A., în nume propriu și în calitate de reprezentantă legală a minorilor B. și C., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor. A obligat pârâtul la plata către fiecare dintre reclamanți a sumei de 80.000 de euro, echivalentă în RON la cursul BNR la data plății, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral. A obligat pârâtul la plata către reclamanta A. a sumei de 13.000 de RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Hotărârea Curții de Apel Târgu Mureș Prin decizia nr. 965A din 17 noiembrie 2022, Curtea de Apel Târgu Mureș, secția I civilă a respins apelurile declarate de reclamanții A., B. și C. și de pârâtul Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor, împotriva sentinței nr. 895 din 8 iulie 2022 pronunțate de Tribunalul Mureș, secția civilă.

Recursul Împotriva deciziei nr. 965A din 17 noiembrie 2022 pronunțate de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția I civilă a declarat recurs pârâtul Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor. În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., referitor la excepția lipsei calității sale procesuale pasive, recurentul a susținut că în mod eronat instanța de apel a procedat la respingerea acesteia, pe motiv că este administratorul fondului cinegetic și că și-a păstrat o parte din atribuțiile de gestionar. Faptul că în art. 6 alin. (9) din contractul nr. x/21 din 2 iunie 2011 de gestionare a faunei cinegetice din fondul cinegetic nr. 18, denumit Cornești, jud. Mureș, s-a prevăzut că administratorul are obligația de a controla modul de gestionare a fondului cinegetic și de a dispune, prin documentul încheiat în urma controlului, dacă este cazul, termene și măsuri imediate de remediere a deficiențelor constatate, în scopul bunei gestionări a faunei de interes cinegetic din fondul de vânătoare, nu este de natură să atragă calitatea sa procesuală în litigiu. A apreciat că persoana chemată să răspundă pentru repararea prejudiciului suferit de reclamanți este gestionarul fondului cinegetic, care avea paza juridică a faunei, întrucât atribuțiile de supraveghere și control asupra fondului cinegetic au fost transferate acestuia odată cu încheierea contractului de gestionare a faunei cinegetice. Recurentul putea doar să verifice și să supervizeze activitatea desfășurată de gestionar, conform art. 6 alin. (9) din contractul nr. x/21 din 2 iunie 2011. A susținut că Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor are calitatea de administrator al faunei cinegetice, iar nu de gestionar al acesteia, potrivit art. 1 lit. a) din Legea nr. 407/2006. Prin Legea nr. 149/2015, care a modificat Legea nr. 407/2006, art. 9 a fost reluat, însă s-a prevăzut că, la încredințarea gestiunii, administratorul va încheia cu gestionarul un contract de gestionare pentru o perioadă de 16 ani. Prin contractul nr. x/21 din 2 iunie 2011 de gestionare a faunei cinegetice din fondul cinegetic nr. 18, denumit Cornești, județ Mureș, fostul Minister al Mediului și Pădurilor, prin Inspectoratul Teritorial de Regim Silvic și de Vânătoare Brașov (actuala Gardă Forestieră Brașov), în calitate de administrator, a atribuit gestiunea acestui fond către D.. Ulterior, prin actul adițional nr. x din 6 septembrie 2018 la contractul de gestionare a faunei cinegetice din cuprinsul fondului cinegetic nr. 18, înregistrat sub nr. x din 2 iunie 2021, perioada de valabilitate a contractului s-a prelungit de la 10 la 16 ani, respectiv până la 31 mai 2027. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale este consacrată într-o reglementare proprie, în art. 1375 C. civ., care se completează cu art. 1377 și cu art. 1380 din același act normativ, această formă de răspundere revenind întotdeauna persoanei care are paza juridică a animalului. Potrivit contractului nr. x, denumit Cornești, județ Mureș, nr. 4551/21 din 2 iunie 2011, paza juridică a animalelor sălbatice de pe fondul cinegetic în cauză a trecut la gestionar, D., motiv pentru care recurentul a afirmat că, în mod eronat, instanța de apel a stabilit obligația de dezdăunare în sarcina sa, câtă vreme răspunderea pentru paguba produsă nu are o reglementare legală în acest sens. De asemenea, în mod neîntemeiat s-a considerat că recurentul trebuie să fie obligat să suporte prejudiciul, în cauză nefiind introdus gestionarul fondului cinegetic, D.. Răspunderea gestionarului fondului cinegetic reiese din prevederile Legii nr. 407/2006 a vânătorii și a protecției fondului cinegetic, care reglementează, la art. 1 lit. m), că) activitatea de gestionare reprezintă "gospodărirea durabilă a faunei de interes cinegetic din fondurile cinegetice și este realizată de gestionari în baza contractelor gestiune, pe riscul și răspunderea lor, pentru perioada stabilită prin contractele de gestiune." Prin contractul de gestionare, D. a primit gestiunea faunei de interes cinegetic din fondul cinegetic nr. 18 Cornești, realizându-se și predarea pazei juridice a animalelor sălbatice, asociației revenindu-i întreaga responsabilitate cu privire la despăgubirile pe care trebuie să le plătească pentru prejudiciile cauzate de animalele sălbatice aflate în gestiunea sa. Astfel, recurentul nu poate fi ținut să suporte prejudiciul reclamat, întrucât nu deținea pârghiile necesare preîntâmpinării acestor evenimente, obligația de dezdăunare revenind D., care avea mijloacele necesare evitării acestor situații. Conform art. 7 din contractul nr. x/21 din 2 iunie 2011, obligațiile gestionarului fondului cinegetic erau de a asigura paza fondului cinegetic, să ia măsurile ce îi revin, potrivit legii, pentru prevenirea producerii de către exemplarele de faună cinegetică a unor pagube și să suporte prejudiciul în cazul nerespectării prevederilor legale în acest sens. Chiar dacă Ministerul reprezintă autoritatea publică centrală care răspunde de vânătoare, prin semnarea contractului de gestiune preluarea efectivelor de faună cinegetică, paza fondului cinegetic și obligația de asigurare a hranei complementare pentru animale au fost transmise în sarcina gestionarul fondului cinegetic, acestuia revenindu-i toate drepturile și obligațiile ce decurg din această calitate, adică întreaga responsabilitate cu privire la despăgubirile pe care trebuie să le plătească pentru prejudiciile cauzate de animalele sălbatice din gestiunea sa. Conform Ordinul ministrului mediului nr. 1169/2017 (în vigoare la data producerii evenimentului), pentru aprobarea nivelului de intervenție în cazul speciilor de urs și lup obligațiile de prevenire a atacurilor animalelor sălbatice reveneau gestionarului fondului cinegetic. Art. 18 alin. (1) din Legea nr. 407/2006 (forma în vigoare la data producerii evenimentului) stipulează că gestionarii sunt obligați să asigure paza faunei cinegetice din fondurile cinegetice contractate cu cel puțin un paznic pe fiecare fond cinegetic, care îndeplinește condițiile legii și ale reglementărilor administratorului, angajat cu normă întreagă, iar, potrivit alin. (2), personalul prevăzut la alin. (1) este dotat cu uniformă și armament corespunzător. Ursul brun este listat în Anexa II a Directivei 92/43/CEE a Consiliului din 21 mai 1992 privind conservarea habitatelor naturale și a speciilor de faună și floră sălbatică (Directiva "Habitate"), respectiv în Anexa 3 a O.U.G. nr. 57/2007 privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei și faunei sălbatice, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 49/2011, cu modificările și completările ulterioare, precum și în Anexa II (Specii de faună strict protejate) a Convenției privind conservarea vieții sălbatice și a habitatelor naturale din Europa, adoptată la Berna la 19 septembrie 1979, la care România a aderat prin Legea nr. 13/1993. În vederea asigurării regimului de protecție al speciilor de faună sălbatică de interes cinegetic, ținând cont de prevederile legislației UE și ale convențiilor internaționale în domeniul protecției naturii, Legea nr. 407/2006 a impus restricții privind desfășurarea activității de vânătoare, ursul brun fiind inclus în Anexa 2 a acestei legi, ca specie de interes cinegetic, vânarea fiind interzisă. În vederea reducerii conflictelor om-urs și controlului populației de urs brun, în România, autoritățile competente aprobă derogări de la măsurile de protecție strictă, în baza prevederilor art. 16 din Directiva "Habitate", transpusă în legislația românească, la art. 38 din O.U.G. nr. 57/2007, cu modificările și completările ulterioare. În urma solicitării, gestionarul fondului cinegetic poate să efectueze acțiuni de îndepărtare a vânatului, conform art. 1 lit. c), Anexa 4, iar dacă aplicarea acestei măsuri nu dă rezultate, atunci gestionarul poate transmite către Minister o documentație pentru derogare de la statutul de specie protejată, în vederea relocării/recoltării exemplarului care cauzează pagube materiale sau pune în pericol securitatea și siguranța cetățenilor. Potrivit art. 38 coroborat cu art. 33 din O.U.G. nr. 57/2007 și Ordinului ministrului nr. 724/2019, gestionarul fondului cinegetic pentru prevenirea producerii unor daune importante poate solicita administratorului derogări. Pentru județul Mureș, în anul 2019, în conformitate cu prevederile Ordinului ministrului mediului nr. 1169/2017 au fost emise două avize pentru derogări de la statutul de specie protejată, iar, potrivit Ordinului ministrului mediului nr. 724/2019, au fost emise 14 astfel de avize. Chiar dacă Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor reprezintă autoritatea publică centrală care răspunde de vânătoare, prin semnarea contractului de gestiune, preluarea efectivelor de faună cinegetică, paza fondului cinegetic și obligația de asigurare a hranei complementare pentru animale, au fost transmise în sarcina gestionarului fondului cinegetic, D., căruia îi revin toate drepturile și obligațiile ce decurg din această calitate, inclusiv adoptarea măsurile legale care se impun, pentru prevenirea pagubelor cauzate de animalele sălbatice din gestiunea sa și răspunderea, în solidar, cu Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor, pentru prejudiciile cauzate, după cum au stabilit instanțele judecătorești în jurisprudență. Referitor la cuantumul daunelor morale acordate, 80.000 euro pentru fiecare dintre reclamanți, recurentul a apreciat că sunt excesive, întrucât instanța de apel, în mod eronat, a reținut că niciunul dintre apelanți nu a expus argumente pertinente care să răstoarne considerentele primei instanțe privind stabilirea cuantumului daunelor morale, iar starea de fapt nu a fost combătută de niciuna dintre părți și niciuna dintre acestea nu a contestat modul în care instanța de fond a analizat și evaluat materialul probatoriu administrat în cauză. Recurentul a susținut că suma care ar trebui acordată reclamanților, cu titlul de daune morale, se impune a fi calculată raportat la salariul avut de defunctul E. la momentul decesului, conform adeverinței depuse la dosar, respectiv 6.587 RON brut, adică 3.853 RON net, și față de perioada pe care o avea până la ieșirea la pensie, 3 ani și 4 luni. Astfel, reiese un cuantum de 31.255 euro, iar nu suma stabilită eronat, fără a se ține cont de dispozițiile art. 13 1 alin. (3) din Legea nr. 407/2006. Chiar dacă această prevedere nu era în vigoare la momentul producerii evenimentului, ea complinește o lacună a legii, prin arătarea modalității de calcul în cazul decesului. În ceea ce privește acordarea daunelor morale, recurentul a susținut că este necesară stabilirea culpei sale. Având în vedere, însă, că nu are paza juridică a faunei cinegetice, a apreciat că nu poate fi acuzat de comiterea unei fapte ilicite. A afirmat că suma de 240.000 euro acordată reclamanților este excesivă și a solicitat ca, în cazul în care instanța va trece peste apărările referitoare la lipsa calității sale procesuale pasive, să diminueze cuantumul solicitat la unul rezonabil, proporțional cu prejudiciul moral suferit. Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul a arătat că a solicitat prin cererea de apel ca, în cazul admiterii cererii intimaților, curtea să diminueze suma reprezentând onorariul de avocat, conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ., pe motiv că cheltuielile de judecată în cuantumul acordat de instanța de fond sunt disproporționate în raport cu valoarea și complexitatea pricinii ori cu activitatea desfășurată de avocat, ținându-se seama de circumstanțele cauzei. A invocat prevederi ale Codului deontologic al avocaților din România, potrivit căruia avocatul trebuie să își informeze clientul cu privire la onorariile sale, iar valoarea însumată a acestora trebuie să fie echitabilă și justificată. Potrivit dispozițiilor Statutului Profesiei de Avocat, onorariile trebuie stabilite în raport de dificultatea, amploarea sau durata cazului, de timpul și volumul de muncă necesar pentru executarea mandatului primit de avocat sau a activității solicitate de client, de natura, noutatea și dificultatea cazului, precum și de importanța intereselor părților. Cu privire la complexitatea și noutatea cauzei, recurentul a susținut că nu se poate vorbi despre existența acestor elemente, avocatul F., reprezentantul convențional al intimaților, fiind angajat și în alte litigii cu același obiect.

Înregistrarea recursului pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție Recursul pârâtului Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor împotriva deciziei nr. 965A din 17 noiembrie 2022 pronunțate de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția I civilă a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la 7 februarie 2023, sub nr. x/2021, fiind repartizat aleatoriu, spre soluționare, Completului nr.

Prin rezoluția de primire a dosarului din 8 februarie 2023, s-a dispus efectuarea procedurii de comunicare prevăzute de art. 490 alin. (2) coroborat cu art. 471 1 alin. (5) și (6) C. proc. civ. 6. Apărările formulate Intimații nu au depus întâmpinare. Prin rezoluția din 10 aprilie 2023, s-a stabilit termen pentru soluționarea recursului, la 28 septembrie 2023, în ședință publică, cu citarea părților. 7. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând recursul prin prisma criticilor invocate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele: Prin motivele de recurs invocate, recurentul Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor a criticat hotărârea instanței de apel din perspectiva reținerii greșite a calității sale procesuale pasive, de paznic juridic al animalului sălbatic, aspect ce a condus la antrenarea nelegală a răspunderii civile delictuale, prin interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1375, 1377 și 1380 C. civ., a art. 1 lit. a) și art. 18 din Legea nr. 407/2006, precum și a clauzelor contractului nr. x/21 din 2 iunie 2011, de gestionare a faunei cinegetice din fondul cinegetic. Criticile recurentului au vizat, de asemenea, pe de o parte, cuantumul daunelor morale acordate intimaților, pe care le-a apreciat ca fiind excesive în raport de aspectele relevate de materialul probator administrat în cauză și de modalitatea de evaluare a acestuia, susținând că sunt aplicabile dispozițiile art. 13 1 din Legea nr. 407/2006, iar, pe de altă parte, valoarea sumei stabilite cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat, la plata căreia a fost obligat către reclamanta A., considerate ca nefiind proporțională cu dificultatea, amploarea sau durata procesului, precum și cu volumul de muncă al avocatului. În cauză, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta A., în nume propriu și în calitate de reprezentată legală a minorilor B. și C., a solicitat, în baza normelor care reglementează răspunderea civilă delictuală, art. 1375 C. civ., obligarea pârâtului Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor la plata despăgubirilor morale pentru prejudiciul suferit prin decesul intempestiv al soțului/tatălui lor, cauzat de atacul unui animal sălbatic (urs), și repararea integrală a prejudiciului moral suferit în urma producerii faptei ilicite cauzatoare de prejudiciu din 12 octombrie 2019, de către paznicul juridic al animalului sălbatic. Astfel, fapta ilicită reclamată și, implicit, repararea prejudiciului moral s-a solicitat a se repara în baza normelor de drept comun care reglementează răspunderea civilă delictuală (art. 1375 C. civ.), iar nu a celor cu caracter special, din materia gestionării exemplarelor din speciile de faună de interes cinegetic, cuprinse în art. 13 din Legea nr. 407/2006, care vizează, exclusiv, prejudiciile cauzate de animalele sălbatice culturilor agricole, silvice și animalelor domestice. Instanțele au fost învestite, din perspectiva cauzei juridice a litigiului, cu o ipoteză de răspundere delictuală obiectivă, fără vinovăție, întemeiată pe obligația de garanție a așa-zisului "comportament" al animalului din specia urs, specie menționată în Anexa nr. 2 a Legii nr. 407/2006, astfel că antrenarea răspunderii necesită dovedirea condițiilor generale referitoare la prejudiciu și la existența raportului de cauzalitate dintre "comportamentul" animalului și prejudiciu, precum și a condiției speciale referitoare la calitatea de paznic juridic al animalului. Examinând criticile de nelegalitate ce vizează reținerea greșită a calității de paznic juridic a recurentului Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor, Înalta Curte constată că în mod corect instanța de apel a apreciat că acesta justifică legitimare procesuală pasivă în raportul juridic dedus judecății. Vânatul, care se află în proprietatea statului, deși este în stare de libertate, este într-o libertate susceptibilă de supraveghere, care permite statului, prin organele abilitate, să exercite paza juridică și luarea măsurilor ce se impun pentru prevenirea sau limitarea distrugerilor pe care animalele le pot cauza. Potrivit art. 1375 C. civ., "Proprietarul unui animal sau cel care se servește de el răspunde, independent de orice culpă, de prejudiciul cauzat de animal, chiar dacă acesta a scăpat de sub paza sa ". Art. 1377 din același act normativ stipulează că, "În înțelesul dispozițiilor art. 1375 și 1376, are paza animalului sau a lucrului proprietarul ori cel care, în temeiul unei dispoziții legale sau al unui contract ori chiar numai în fapt, exercită în mod independent controlul și supravegherea asupra animalului sau a lucrului și se servește de acesta în interes propriu". În speță, Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor, conform art. 19 alin. (2) 1 din Legea vânătorii și a protecției fondului cinegetic nr. 407/2006, are ca atribuție evaluarea populațiilor din speciile prevăzute în Anexa nr. 2, în cadrul căreia se regăsește și specia urs. În calitate de autoritate publică centrală, care răspunde de protecția mediului, acest minister are și atribuții de control și supraveghere asupra animalelor sălbatice, inclusiv a celor din specia urs, conferite de legiuitor în cadrul actului normativ anterior amintit, atribuții menite să conducă la o bună administrare a fondului cinegetic, astfel încât, în mod corect instanța de apel i-a atribuit calitatea de paznic juridic, în înțelesul art. 1377 C. civ., calitate care nu este echivalentă celei de păzitor/supraveghetor al animalului, în sensul dat prin motivele de recurs. Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor avea, la data producerii evenimentului din 12 octombrie 2019, calitatea de administrator al faunei cinegetice, conform art. 1 alin. (1) lit. a) din Legea vânătorii și a protecției fondului cinegetic nr. 407/2006, care definește noțiunea de "administrator", aceasta semnificând autoritatea publică centrală care răspunde de vânătoare și asigură administrarea faunei cinegetice. De altfel, intenția legiuitorului de a atribui calitatea de paznic juridic instituțiilor publice centrale s-a concretizat efectiv prin Legea nr. 13/2020 pentru modificarea și completarea Legii vânătorii și a protecției fondului cinegetic nr. 407/2006, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 14 din 10 ianuarie 2020, prin care a fost introdus art. 13 1 , care a statuat, inclusiv, asupra angajării răspunderii în cazul atacurilor exemplarelor din speciile prevăzute în anexele nr. 1 și 2 ale legii, soldate cu rănirea unei persoane fizice (cum este cazul de față), stipulând că se vor acorda victimei despăgubiri de către autoritatea publică centrală care răspunde de vânătoare și/sau de către autoritatea publică centrală care răspunde de mediu, care vor acoperi cheltuielile de spitalizare, cheltuielile de înmormântare, veniturile nete nerealizate în perioada în care victima a fost în incapacitate temporară de muncă, de la momentul producerii incidentului, precum și daune morale. Potrivit dispozițiilor art. 6 din O.U.G. nr. 68/2019 privind stabilirea unor măsuri la nivelul administrației publice centrale și pentru modificarea și completarea unor acte normative, în vigoare de la 6 noiembrie 2019, (1) Se înființează Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor prin reorganizarea Ministerului Mediului și prin comasarea cu Ministerul Apelor și Pădurilor, prin preluarea activităților și structurilor acestuia, precum și a unităților aflate în subordinea, coordonarea și sub autoritatea celor două ministere. (2) La data intrării în vigoare a hotărârii Guvernului privind organizarea și funcționarea Ministerului Mediului, Apelor și Pădurilor se desființează Ministerul Apelor și Pădurilor. Conform acestor dispoziții, prin preluarea activităților, structurilor și unităților aflate în subordinea Ministerului Apelor și Pădurilor care, astfel, se desființează, calitatea de administrator al fondului cinegetic ce aparține autorității publice centrale care răspunde de vânătoare și care asigură administrarea faunei cinegetice, calitate la care se referă dispozițiile art. 1 lit. a) din Legea nr. 407/2006, coroborate cu art. 1 alin. (2) din H.G. nr. 20/2017, revine ministerului recurent. Similar celor reținute în decizia atacată, Înalta Curte are în vedere existența legitimării procesuale a Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor, grefată pe calitatea acestuia de subiect pasiv în raportul juridic obligațional de răspundere delictuală pentru prejudiciul cauzat de animalul sălbatic, în considerarea calității dovedite de păzitor juridic al animalului, răspundere care este fundamentată pe normele de drept comun ale C. civ., a căror aplicabilitate la circumstanțele factuale ale speței a fost corect realizată de către instanța de apel. Pe de altă parte, D., cu privire la care recurentul susține că este gestionar al fondului cinegetic pe teritoriul căruia a fost produs atacul, în baza contractului nr. x/21 din 2 iunie 2011, nu este proprietară a urșilor sălbatici. Art. 7 din contractul menționat, de care se prevalează recurentul în susținerea lipsei calității sale de paznic juridic al animalului sălbatic, nu stabilește în sarcina D. răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animalele sălbatice aflate în fondul cinegetic gestionat, ci responsabilități de coordonare, organizare și administrare a acestuia, în raport cu prevederile legale (organizarea sezoanelor de vânătoare, asigurarea hranei necesare faunei cinegetice, evaluarea acesteia, combaterea braconajului, reținerea permiselor de vânătoare, prevenirea producerii de către fauna cinegetică a unor pagube culturilor agricole, silvice sau animalelor domestice și suportarea pagubelor în cazul nerespectării prevederilor legale emise în acest sens etc.). Coroborând aceste dispoziții legale cu cele ale art. 1 lit. p) din Legea nr. 407/2006, care definește noțiunea de "gestionar", ca fiind persoana juridică română care a fost licențiată în condițiile legii și căreia i se atribuie în gestiune fauna de interes cinegetic din cuprinsul unui fond de vânătoare, se observă că, în calitate de gestionar al fondului de vânătoare, D. nu poate fi ținută să răspundă pentru prejudiciile cauzate de animalele care nu sunt supuse vânării, întrucât ursul brun este specie protejată la nivelul Uniunii Europene, conform O.U.G. nr. 57/2007, iar capturarea, recoltarea și relocarea acestora se poate face numai în limitele stabilite prin Ordin al Ministrului Mediului, astfel cum se menționează la art. 38 din actul normativ menționat. Paza juridică nu se confundă cu paza materială a animalului, în acest din urmă caz păzitorul neputându-se folosi de animal în propriul său interes. De vreme ce paznicul juridic exercită în mod independent puterea asupra animalului, paznicul material exercită o putere derivată și subordonată pazei juridice. Cu alte cuvinte, calitatea Asociației de gestionar al fondului cinegetic, care are obligația de a lua măsurile necesare privitoare la prevenirea pagubelor produse de animale sălbatice, nu suprimă îndatoririle și responsabilitățile legale specifice ale ministerului (asimilabile puterii de direcție, supraveghere și control, de esența noțiunii de "pază juridică" definită în art. 1377 C. civ.) și nu poate avea nici aptitudinea de a limita victimelor reclamante dreptul de a pretinde angajarea răspunderii delictuale a recurentului. În consecință, cu respectarea normelor de drept material aplicabile speței, în mod corect curtea a respins criticile formulate în apel de către recurent, ce au vizat lipsa calității sale procesuale pasive, menținând dispozițiile sentinței primei instanțe referitoare la acest aspect, cazul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nefiind incident. Nici criticile ce vizează daunele morale acordate reclamanților, subsumate aceluiași caz de nelegalitate, invocate din perspectiva reținerii greșite a faptului că părțile nu ar fi combătut, cu argumente pertinente, modalitatea de stabilire a acestora de către instanța de fond, și nici nu au contestat maniera în care a fost analizat și evaluat materialul probatoriu, nu sunt fondate. Înalta Curte constată că, prin sentința nr. 895 din 8 iulie 2022, Tribunalul Mureș, secția civilă a admis în parte acțiunea formulată de reclamanți și a dispus obligarea recurentului la plata sumei de 80.000 euro, echivalentă în RON la data plății, cu titlu de despăgubiri morale, către fiecare dintre reclamanți. Valoarea daunelor morale a fost stabilită, potrivit considerentelor sentinței, în raport de circumstanțele particulare ale cauzei, prin apreciere, față de suferințele fizice și psihice ale reclamanților și de probatoriul administrat (înscrisuri și depoziții ale martorilor), ținându-se cont de criteriile conturate în jurisprudența națională și a Curții Europene a Drepturilor Omului, care permiteau o estimare a despăgubirilor și determinarea unor limite de apreciere a cuantumului acestora. Tribunalul a arătat că a avut în vedere jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, prin care s-a statuat că proba faptei ilicite este suficientă, urmând ca prejudiciul și raportul de cauzalitate să fie prezumate, instanțele urmând să deducă producerea prejudiciului moral din simpla existență a faptei ilicite, de natură să producă un asemenea prejudiciu, soluția fiind determinată de caracterul subiectiv intern al prejudiciului moral, proba directă a acestuia fiind, practic, imposibilă. Prima instanță a invocat și practica Înaltei Curți de Casație și Justiție, în care s-a reținut că aspectul esențial în acordarea daunelor morale îl reprezintă faptul că în cazul acestora nu operează criterii de evaluare prestabilite, echitatea fiind criteriul fundamental (consacrat de doctrină și jurisprudență), întrucât ceea ce trebuie evaluat în concret nu este prejudiciul ca atare, ci doar despăgubirea ce vine să compenseze acest prejudiciu și să aducă satisfacția de ordin moral celui prejudiciat. Tribunalul a consemnat că, deși cuantificarea prejudiciului moral nu este supusă unor criterii legale de determinare, daunele morale se stabilesc prin apreciere, ca urmare a consecințelor negative suferite de cei în cauză, criteriu ce se subordonează conotației aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real și efectiv produs. Acest tip de prejudiciu a fost apreciat că este dublu condiționat de legătura afectivă dintre victima mediată (care îl invocă), și victima imediată (cea căreia i-a fost lezat dreptul la viață), condiții relevate în Rezoluția nr. 75-7, adoptată la 14 martie 1975 de Comitetul Miniștrilor Consiliului Europei, prin care s-a recomandat indemnizarea prejudiciului prin ricoșeu în caz de deces, astfel încât, în aprecierea categoriei de persoane care pot invoca existența unui prejudiciu afectiv trebuie avut în vedere un criteriu obiectiv, acela al relației victimă - persoană care invocă prejudiciul afectiv (deoarece daunele morale solicitate de rudele defunctului nu privesc despăgubiri în calitate de moștenitori ai defunctului și, sub nicio formă nu primesc prețul vieții persoanei dragi decedate), ci sunt despăgubite pentru propria suferință. Analizând probatoriul administrat în cauză și raportându-l la considerentele de ordin teoretic expuse, tribunalul a apreciat că acesta a relevat atât existența unor relații foarte apropiate între defunct și reclamanți, cât și faptul că reclamanții au fost afectați, în mod profund, de decesul victimei. In lipsa unei soluții legislative pentru cuantificarea daunelor morale, tribunalul a menționat că instanțele sunt abilitate să aprecieze în echitate cu privire la aceste despăgubiri, pe baza unor criterii stabilite în jurisprudența internă și a Curții Europene, analizând împrejurările concrete și urmările faptei prejudiciabile, ținând cont de necesitatea păstrării unui echilibru între scopul urmărit, de compensație echitabilă pentru gravitatea suferinței generate de distrugerea legăturii afective și preocuparea ca, prin acordarea daunelor, să nu se producă o îmbogățire fără justă cauză, judecătorul dispunând doar de criterii de estimare a unor astfel de despăgubiri, putând evidenția limitele de apreciere a cuantumului acestora. Deși în calea de atac a apelului părțile litigante au combătut soluția primei instanțe cu privire la suma stabilită cu titlu de despăgubiri morale, recurentul susținând că aceasta este excesivă, în raport de venitul realizat de defunct la momentul decesului, precum și de lipsa culpei sale în producerea faptei ilicite, și, implicit a prejudiciului, determinată de lipsa calității sale de paznic juridic a animalului sălbatic, iar reclamanții afirmând că instanța de fond a stabilit în mod greșit întinderea prejudiciului moral, față de impactul psiho-emoțional suferit, aceste apărări au fost apreciate de instanța de apel că nu sunt în măsură să răstoarne argumentația primei instanțe și să determine o reevaluare a cuantumului daunelor acordate. Contrar celor susținute de către recurent, dispozițiile art. 13 1 alin. (3) din Legea nr. 407/2006, potrivit cărora, "În cazul decesului, se vor acorda sume compensatorii pentru familia victimei, reprezentând echivalentul unui salariu minim pe economie până la vârsta pensionării", nu este incident în speță, întrucât această normă a fost introdusă prin Legea nr. 13/2020 pentru modificarea și completarea Legii vânătorii și a protecției fondului cinegetic nr. 407/2006, intrând în vigoare la 13 ianuarie 2020, ulterior producerii faptei ilicite (12 octombrie 2019). Având în vedere că, potrivit art. 1 C. civ., legea dispune numai pentru viitor, ea neavând putere retroactivă, în mod corect evaluarea despăgubirilor morale cuvenite reclamanților s-a făcut în raport de criteriile în materia răspunderii civile delictuale, astfel cum acestea au fost conturate în jurisprudența națională și convențională. În ceea ce privește cuantumul despăgubirilor acordate, dispozițiile legale aplicabile în cauză nu prevăd un mod concret de evaluare, iar principiul reparării integrale a unui astfel de prejudiciu nu poate avea decât un caracter estimativ, față de natura nepatrimonială a acestor daune, imposibil de echivalat din punct de vedere pecuniar. Luând în considerare toate aspectele prejudiciului, astfel cum au fost relevate de către reclamanți, curtea a respectat jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care au statuat că despăgubirile acordate pentru repararea prejudiciului moral se stabilesc de instanță prin evaluare, principiul aplicabil fiind cel al reparării integrale a prejudiciului cauzat prin fapta ilicită, instituit prin art. 1385 C. civ., neoperând criterii de apreciere prestabilite, ci fiind necesar să se judece în echitate, prin raportare la criteriile particulare ale cauzei, în funcție de care se stabilește întinderea reparației pentru prejudiciul suferit. În ceea ce privește motivul de recurs încadrat în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că este nefondat. În motivarea acestei critici, recurentul a susținut că a solicitat, prin motivele de apel, ca, în situația în care cererea reclamanților va fi admisă, instanța să diminueze suma de 13.000 RON, reprezentând onorariu de avocat, la plata căreia a fost obligat prin hotărârea instanței de fond, cu titlu de cheltuieli de judecată, arătând că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 451 alin. (2) C. proc. civ. Or, prin decizia recurată, apelul declarat de reclamanți împotriva sentinței pronunțate de Tribunalul Mureș a fost respins, iar în calea de atac anterioară aceste părți nu au solicitat obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată efectuate în acea etapă procesuală, la dosar nefiind depusă vreo dovadă în acest sens, pentru ca recurentul să fie îndreptățit să invoce în recurs o necercetare a acestei critici de către instanța de apel din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Prin sentința pronunțată, tribunalul a aplicat dispozițiile art. 453 C. proc. civ., limitând cheltuielile de judecată acordate reclamantei A. la pretențiile admise. Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul Mediului Apelor și Pădurilor împotriva deciziei nr. 965/A din 17 noiembrie 2022 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția I civilă. În baza art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va dispune obligarea recurentului la plata către intimații-reclamanți A., B. și C. a sumei de 10.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat, acestea fiind dovedite cu factura seria x nr. x din 28 septembrie 2023, emisă de Cabinet de Avocat F., onorariul fiind redus conform dispozițiilor art. 451 alin. (2) din același act normativ, apreciindu-se că valoarea inițială a acestuia, în cuantum de 17.850 RON, pretins de reclamanți, nu se justifică față de complexitatea cauzei și de munca efectiv îndeplinită de reprezentantul lor convențional în cadrul procedurii derulate în etapa recursului.