ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3557/2022

Ședința publică din data de 16 iunie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor, Garda Forestieră Brașov și B. a solicitat:

- anularea refuzului nejustificat reprezentat de Adresa nr. x/24 aprilie 2020 emisă de pârâta Garda Forestieră Brașov;

- anularea refuzului nejustificat reprezentat de Adresa nr. x/26 februarie 2020 emisă de Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor;

- constatarea rezilierii de drept a Contractului de gestionare a faunei de interes cinegetic nr. y/23 iunie 2011 pentru Fondul cinegetic nr. 3 Deag, jud. Mureș;

- obligarea pârâtelor, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată.

1.2. Hotărârea instanței de fond

Prin sentința civilă nr. 95 din 23 decembrie 2020, Curtea de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor, Garda Forestieră Brașov și B. și a obligat reclamanta la plata către pârâta B. a sumei de 7.260 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale.

Totodată, a respins ca neîntemeiate: cererea de suspendare a judecării cauzei formulată de pârâtul Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. și cererea de intervenție accesorie formulată de Asociația de Vânătoare și Pescuit Valea Cundului.

1.3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinței nr. 95 din 23 decembrie 2020 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamanta A., invocând incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., cu referire la încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material aplicabile speței.

Recurenta-reclamantă a susținut că sentința atacată a fost dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 18 alin. (1) lit. a) din Contractul de gestionare al faunei de interes cinegetic, precum și a dispozițiilor art. 969 C. civ. din 1864.

În mod greșit a reținut prima instanță că pentru rezilierea contractului este obligatoriu a fi urmată o procedură prealabilă de notificare a gestionarului de către administrator cu privire la neplata tarifului de gestionare, precum și faptul că rezilierea s-ar produce exclusiv în situația neplății tarifului de gestionare în termen de 10 zile de la respectiva notificare.

În opinia recurentei-reclamante, termenul de 10 zile nu-și are nicio justificare în ceea ce o privește, întrucât notificarea la care textul contractual face referire este notificarea transmisă de cocontractantul administrator exclusiv cu privire la tariful de gestionare datorat Bugetului de stat și Fondului de mediu, conform art. 15 alin. (1) lit. b)-c) din Legea nr. 407/2006. Astfel, administratorul Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor (autoritate publică centrală în cadrul aparatului central administrativ al statului) cunoaște dacă gestionarul și-a îndeplinit sau nu, la termen, obligația de plată a tarifului de gestionare către cei doi beneficiari reprezentați de Bugetul de Stat și Fondul de Mediu.

A arătat că A. este o terță persoană privată, iar administratorul nu poate cunoaște faptul neîndeplinirii obligațiilor față de aceasta, în condițiile în care plata se face, potrivit legii, în mod direct, fără mijlocirea administratorului. În acest sens, a considerat că termenul de plată curge de la momentul comunicării facturii și a făcut trimitere la dispozițiile art. 9 alin. (4) din contract și la prevederile art. 15 alin. (4) lit. c) din Legea nr. 407/2006.

Astfel, în situația terțelor persoane, rezilierea se produce pe temeiul tezei I a art. 18 alin. (1) lit. a) din contract, respectiv exlcusiv în situația în care plata nu se realizează în termen de 30 zile de la scadență.

În condițiile aplicării greșite a dispozițiile art. 18 alin. (1) lit. a) din contract, a apreciat că, în egală măsură, judecătorul de fond a aplicat greșit și, implicit, a încălcat dispozițiile art. 969 din C. civ. din 1864, potrivit căruia contractul este obligatoriu atât față de părți dar și față de terțele persoane, inclusiv față de organele judiciare chemate să îl aplice, instanța fiind obligată să confere caracterul obligatoriu pactului comisoriu.

A mai susținut că instanța de fond în mod greșit a recurs la prevederile art. 18 alin. (1) lit. a) din Contract pentru a releva neîndeplinirea condițiilor rezilierii de drept, arătând că gestionarul nu a fost notificat de către administrator, spre a-i oferi prilejul reconsiderării conduitei sale contractuale, în condițiile în care față de gestionar se pronunțase o hotărâre judecătorească definitivă care-i stabilea culpa contractuală, derivată din faptul neachitării tarifului de gestionare, fiind în mod succesiv pus în întârziere în sensul îndeplinirii obligației de plată.

În continuare, recurenta-reclamantă a prezentat cronologia evenimentelor și a considerat că: - întrucât obligația de plată a tarifului de gestionare era cuprinsă în cadrul contractului de gestiune, pârâta-intimată de rând III se afla de drept în întârziere; - pârâta-intimată de rând III a fost pusă în întârziere în mod suplimentar prin comunicarea facturii seria x nr. x/09.01.2019; - prin comunicarea cererii de chemare în judecată ce a făcut obiectul dosar nr. x/2019, pârâta de rând III a fost din nou pusă în întârziere; - comunicarea sentinței nr. 811/19.09.2019 reprezintă o punere în întârziere a pârâtei.

A susținut că pronunțarea acestei sentințe produce aceleași efecte cu cele ale notificării prevăzute de art. 18 alin. (1) lit. a) din Contractul de gestionare, deoarece și cea din urmă are ca scop informarea gestionarului asupra neexecutării, identificându-se așadar, un caz de echipolență între faptul notificării și cel al pronunțării sentinței. Dacă nu s-ar găsi o situație de echipolență în faptul pronunțării sentinței, trebuie conferit un asemenea efect faptului comunicării sentinței către pârâta de rang III. Or, între momentul comunicării și cel al clamatei executări s-au scurs aproape 3 luni, așadar cu evidenta depășire a termenului de 10 zile de care se prevalează pârâta.

În opinia recurentei-reclamante, plata sumei de 3.400 RON nu echivalează unei executări depline a obligațiilor contractuale, deoarece pârâta avea obligația contractuală de a achita și penalități de întârziere, obligație impusă și prin sentința civilă nr. 811/19.09.2019 a Judecătoriei Luduș. Așadar, chiar ignorând orice caz de echipolență, la acest moment ne aflăm în prezența unei neexecutări din partea pârâtei gestionare, cu vocație la rezilierea contractului. Faptul că pârâta B. nu a fost notificată chiar de către administrator, nu prezintă nicio relevanță în contextul prezenței cazurilor de echipolență descrise mai sus. Notificarea are ca unic scop informarea gestionarului asupra neîndeplinirii unei obligații contractuale. Or, un asemenea efect îl produce chiar mai expresiv o hotărâre judecătorească prin care se stabilește culpa contractuală.

A mai arătat faptul că nu corespunde probatoriului existent la dosar susținerea potrivit căreia Ministerul (administratorul) nu ar fi fost informat în legătură cu neexecutarea contractului de către pârâta B. (gestionarul). Informarea administratorului s-a realizat cel mai târziu la data de 20.11.2019, cu ocazia unei plângeri adresate acestei autorități, căreia nu i s-a oferit un răspuns.

Cu privire la susținerea instanței de fond conform căreia gestionarul și-ar fi îndeplinit obligațiile de plată, a arătat că: - plata în sumă de 3.400 RON a survenit abia la data de 20.12.2019, cu mult ulterior momentului sesizării administratorului în legătură cu neexecutarea provenită de la gestionarul B., deci la un moment la care erau îndeplinite condițiile rezilierii de drept a contractului; - executarea tardivă este oricum parțială, deoarece prin sentința civilă nr. 811/19.09.2019 a Judecătoriei Luduș gestionarul a fost obligat și la plata penalităților de întârziere contractuale, în valoare de 0,12% pe zi întârziere.

De asemenea, a arătat că în mod greșit instanța de fond a acordat semnificație juridică refuzului regăsit în cadrul Adresei nr. x/26.02.2020 a pârâtei Ministerul Mediului, Apelor si Pădurilor și nu a acordat semnificație cererii prealabile din 15.11.2020. Instanța a pierdut din vedere faptul că cererea prealabilă a fost formulată la data de 15.11.2019, deci anterior plății din 20.12.2019 și după îndeplinirea condițiilor de reziliere de drept a contractului. Cererea prealabilă nu a fost soluționată, sens în care sunt incidente dispozițiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 privind asimilarea nesoluționării cereri unui refuz nejustificat. Adresele emise de pârâtele autorități publice nu puteau fi avute în vedere întrucât refuzul nejustificat s-a produs ca urmare a tăcerii administrației. Termenul limită de soluționare a cererii era data de 15.12.2019 față de data introducerii cererii prealabile, respectiv. 15.11.2019.

Prin luarea în considerare a efectelor adreselor tardiv emise, instanța în mod greșit a analizat raporturile juridice și faptele relevante în raport de data respectivelor adrese, or dezlegarea pricinii trebuia să se facă prin raportare la starea de fapt și de drept existentă la momentul formulării plângerii prealabile, respectiv la data de 15.11.2019.

O ultimă critică a vizat greșita interpretare a prevederilor art. 431 C. proc. civ.. Instanța de fond a realizat o greșită apreciere de drept, acreditând ideea că efectele unei hotărâri judecătorești pot fi ignorate cât timp aceasta nu este definitivă, în opinia recurentei-reclamante, autoritatea de lucru judecată există (în mod provizoriu) de la momentul pronunțării hotărârii, și nu doar de la definitivarea soluției prin epuizarea exercițiului căilor de atac. Efectul autorității de lucru judecat însoțește hotărârea de la momentul pronunțării ei, fără să fie nevoie să se aștepte epuizarea exercițiului căilor de atac.

1.4. Apărările formulate în cauză

Intimatul-pârât Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția tardivității recursului declarat, iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, apreciind că prima instanță a pronunțat o hotărâre temeinică și legală. În cadrul dezbaterilor, a precizat că nu mai susține excepția tardivității recursului.

Intimata-pârâtă Garda Forestieră Brașov a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat.

1.5. Procedura de soluționare a recursului

În recurs s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs și de comunicare a actelor de procedură între părți, prin intermediul grefei instanței, în conformitate cu dispozițiile art. 486 și art. 490 C. proc. civ.

Prin rezoluția completului învestit aleatoriu cu soluționarea dosarului, a fost fixat termen de judecată pentru soluționarea recursului în ședință publică, la data de 16 iunie 2022, cu citarea părților.

II. Soluția instanței de control judiciar

2.1. Cererea de suspendare a judecării recursului formulată de recurenta-reclamantă

Prin cererea depusă la data de 16 iunie 2022, recurenta-reclamantă A. a solicitat, în temeiul dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., suspendarea judecării prezentei cauze până la soluționarea definitivă a dosarului nr. x/2019 aflat pe rolul Tribunalului Mureș (dezinvestit), în care s-a pronunțat sentința nr. 871 din 29.12.2021, împotriva căreia recurenta-reclamantă a formulat recurs, care urmează a fi soluționat de Curtea de Apel Târgu Mureș.

În esență, a arătat că cererea introductivă din prezentul dosar a fost fundamentată și a avut ca premisă culpa contractuală a pârâtei B., derivată din încălcarea prevederilor Contractului de gestionare a faunei de interes cinegetic nr. y/23 iunie 2011, cu privire la obligația de plată a tarifului de gestionare către asociația de proprietari.

A considerat că există o legătură de interdependență între cele două dosare, având în vedere faptul că stabilirea în mod definitiv a culpei pârâtei B. în executarea contractului de gestionare are un rol determinant în valorificarea criticilor de recurs formulate în cadrul prezentului dosar, constituind însăși cauza cererii de chemare în judecată.

Amintește Înalta Curte că dispozițiile art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ. au în vedere suspendarea judecății atunci când dezlegarea cauzei depinde, în tot sau în parte, de existența ori inexistența unui drept care face obiectul unei alte judecăți.

Din cuprinsul dispozițiilor mai sus menționate rezultă că legiuitorul a circumscris măsura suspendării facultative a judecății de îndeplinirea unei condiții procedurale, respectiv existența ori inexistența unui drept care să facă obiectul unei alte judecăți și a unei condiții de oportunitate, reflectată în rezultatul aprecierii instanței pe marginea necesității suspendării procesului, fondată pe legătura de cauzalitate dintre cele două dosare, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei.

Înalta Curte constată că, deși cele două dosare au la bază același Contract de gestionarea a faunei de interes cinegetic nr. y/23 iunie 2011, raportat însă la obiectele deduse judecății, nu există interdependență, nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., pentru a dispune suspendarea prezentului recurs.

În concret, în dosarul nr. x/2019, în raport cu care s-a formulat cererea de suspendare, reclamanta A. a solicitat obligarea pârâtei B. la plata sumei de 3.400 RON, reprezentând tarif de gestionare a faunei de interes cinegetic, aferent Fondului cinegetic nr. 3 Deag, pentru sezonul de vânătoare 2018-2019, precum și obligarea la plata penalizărilor de întârziere.

În schimb, în dosarul nr. x/2020 obiectul dedus judecății îl reprezintă anularea Adresei nr. x/24 aprilie 2020 emisă de Garda Forestieră Brașov și a Adresei nr. x/26 februarie 2020 emisă de Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor, prin care aceste autorități publice și-au exprimat refuzul de a da curs solicitărilor reclamantei, respectiv: să constate îndeplinite condițiile rezilierii de drept a Contractului de gestionarea a faunei de interes cinegetic nr. y/23 iunie 2011; să emită avizul de reziliere; să notifice gestionarul cu privire la rezilierea contractului și să desemneze un nou gestionar.

În cadrul prezentului recurs, Înalta Curte are de analizat dacă refuzul autorităților de a consta îndeplinite condițiile rezilierii Contractului de gestionarea este unul justificat sau nu, raportat la reținerile instanței de fond, cu preponerență a faptului că nu s-au respectat pașii obligatorii necesari rezilierii, prevăzuți de art. 18 alin. (1) lit. a) din Ordinul nr. 219/2008. În esență, s-a reținut că pe lângă constatarea de către structura teritorială a neîndeplinirii obligației de plată de către pârâta B., era necesar să existe o notificare a administratorului, pârâtul de ordin 1, emisă pe seama pârâtei B. pentru a achita tariful de gestionare, cu atât mai mult cu cât de la notificare pârâta de ordin 3 are posibilitatea de a achita tariful indicat în notificare în termen de 10 zile lucrătoare, potrivit aceluiași art. 18 alin. (1) lit. a) din Ordinul nr. 219/2008).

Prin urmare, chiar dacă, așa cum susține recurenta-reclamantă, cererea introductivă din prezentul dosar a fost fundamentată și a avut ca premisă culpa contractuală a pârâtei B., derivată din încălcarea prevederilor Contractului de gestionare a faunei de interes cinegetic nr. y/23 iunie 2011, cu privire la obligația de plată a tarifului de gestionare către asociația de proprietari, Înalta Curte apreciază că nu există o legătură de interdependență între cele două dosare, indiferent dacă se va stabili dau nu, în mod definitiv, culpa pârâtei B. în executarea contractului de gestionare.

Pentru considerentele expuse, constatând că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge cererea de suspendare a judecării cauzei formulată de recurenta-reclamantă.

2.2. Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantă este nefondat, pentru considerentele prezentate în continuare.

Recurenta-reclamantă A. a investit instanța de contencios administrativ cu o acțiune îndreptată împotriva refuzului autorităților intimate de a constata rezilierea Contractului de gestionare a faunei de interes cinegetic nr. y/23.06.2011 pentru Fondul de vânătoare nr. 3 Deag, județul Mureș, încheiat cu B., pentru neîndeplinirea obligațiilor contractuale. A solicitat anularea Adresei nr. x/24 aprilie 2020 emisă de pârâta Garda Forestieră Brașov și a Adresei nr. x/26 februarie 2020 emisă de Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor și, în consecință, constatarea rezilierii de drept a Contractului de gestionare a faunei.

Soluționând cauza, prima instanță a respins cererea de chemare în judecată, reținând că refuzul de soluționare a cererilor principale din plângerile prealabile formulate de reclamantă nu sunt nejustificate, ele fiind întemeiate pe o corectă aplicare a dispozițiilor legale privind contractele de administrare și de gestionare a fondurilor cinegetice, dar și în raport cu principiile relativității contractului și al opozabilității efectelor contractului față de terți (reclamantă), în contextul în care aceste principii sunt subordonate principiului priorității interesului public în cazul unor astfel de contracte administrative.

Totodată, a reținut că nu sunt îndeplinite condițiile pentru a dispune rezilierea contractului, nefiind urmați pașii obligatorii reglementați prin dispozițiile Ordinul nr. 219/2008, precum și prin Contractul de gestionare nr. 36/23 iunie 2021.

Instanța de control judiciar constată că soluția pronunțată de prima instanță reflectă interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente speței, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de recurenta-reclamantă.

O parte din criticile recurentei-reclamante au vizat aplicarea greșită a dispozițiilor art. 18 alin. (1) lit. a) din Contractul de gestionare al faunei de interes cinegetic nr. 36/23 iunie 2021, precum și a dispozițiilor art. 969 C. civ. din 1864.

Potrivit dispozițiilor contractuale invocate:

"Rezilierea de drept a contractului din inițiativa administratorului se realizează, fără sesizarea instanței și fără punerea în întârziere, cu avizul autorității publice centrale în sivicultură, în următoarele cazuri: a) gestionarul nu își îndeplinește obligația de plată a tarifului de gestionare conform legii și prezentului contract, într-o perioadă de 30 de zile de la expirarea termenului de plată și după împlinirea unui termen de 10 zile lucrătoare de la primirea notificării din partea administratorului".

Observă Înalta Curte că textul contractual a preluat integral dispozițiile de la art. 18 din Ordinul nr. 219/2008 în forma la care a fost încheiat contractul nr. x/2011, fiind ulterior modificat, prin Ordinul nr. 1.620/27 decembrie 2017 în sensul în care rezilierea de drept a contractului se realizează de către structura teritorială de specialitate a administratorului, cu acordul scris al acestuia din urmă, fără sesizarea instanței și fără punerea în întârziere.

În deplin acord cu prima instanță, Înalta Curte constată că pentru rezilierea contractului este obligatoriu a fi urmată o procedură prealabilă de notificare a gestionarului de către administrator cu privire la neplata tarifului de gestionare, gestionarul având posibilitatea de a achita tariful în termen de 10 zile lucrătoare de la notificare.

Nu poate fi primit argumentul recurentei-reclamante în sensul că termenul de 10 zile nu-și are nicio justificare în ceea ce o privește deoarece notificarea la care textul contractual face referire este notificarea transmisă de cocontractantul administrator exclusiv cu privire la tariful de gestionare datorat Bugetului de stat și Fondului de mediu, conform art. 15 alin. (1) lit. b)-c) din Legea nr. 407/2006.

Chiar dacă legiuitorul a prevăzut la art. 15 din Legea nr. 407/2006 obligația pentru gestionar de a achita tariful în procente de: 81% din tarif, proprietarilor terenurilor, respectiv reclamantei; 16% din tarif, bugetului de stat și 3% din tarif, Fondului pentru mediu, în privința pașilor obligatorii care trebuie urmați pentru a se putea dispune rezilierea de drept a contactului, reglementați prin dispozițiile Ordinului nr. 219/2008, precum și prin Contractul de gestionare nr. 36/23 iunie 2021, textul de lege nu face nicio distincție, neavând relevanță cui îi este datorat tariful de gestionare. Totodată, este lipsit de relevanță și faptul că plata sumei datorate se face direct asociațiilor de proprietari constituite în scopul dobândirii dreptului de gestiune.

În concluzie, procedură prealabilă de notificare a gestionarului de către administrator, prevăzută de art. 18 alin. (1) lit. a) din Contractul de gestionare al faunei de interes cinegetic nr. 36/23 iunie 2021 și de dispozițiile legale în materie, este aplicabilă în toate situațiile de neplată a tarifului de gestionare, fără a avea relevanță juridică persoana beneficiarului sau modul de plată a sumei datorate.

Cât privește critica recurentei-reclamante privind încălcarea de către prima instanță a dispozițiilor art. 969 din C. civ., potrivit căruia "contractul este obligatoriu atât față de părți dar și față de terțele persoane, inclusiv față de organele judiciare chemate să îl aplice, instanța fiind obligată să confere caracterul obligatoriu pactului comisoriu", Înalta Curte o găsește nefondată, având în vedere că, în speță, este vorba de un contract administrativ, încheiat de o autoritate publică centrală (Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor), în calitate de administrator al fondului cinegetic, pentru a pune în valoare un bun public de interes național, autorității publice revenindu-i dreptul de a aprecia culpa în neexecutarea contractului de către gestionar (intimata-pârâta B.) și nicidecum unei terțe persoane cum este recurenta-reclamantă, chiar dacă contractul administrativ îi este opozabil acesteia din urmă.

Contractul administrativ, deși este un act juridic bilateral, cu caracter oneros, constând în acordul de voință între o autoritate publică și un particular, este supus unui regim de drept public, caracterizat prin preeminența interesului public. Îndeplinirea condițiilor de reziliere a contractului de gestionare analizat în cauză nu se verifică numai prin prisma normelor de drept privat, întrucât în fața instanței de contencios administrativ este dedus judecății un raport de drept public pe care autoritățile intimate sunt chemate să îl ocrotească, în calitate de administrator al fondului cinegetic.

Stabilind deja faptul că pentru rezilierea de drept a contractului de gestionare era obligatorie procedura prealabilă de notificare, în continuare, Înalta Curte va analiza susținerile recurentei-reclamante cu privire la incidența cazurilor de echipolență invocate.

În concret, în opinia recurentei-reclamante nu prezintă nicio relevanță faptul că gestionarul, pârâta B. nu a fost notificată chiar de către administrator, susținând că pronunțarea sentinței civile nr. 811/19.09.2019 a Judecătoriei Luduș, prin care s-a stabilit culpa contractuală a gestionarului, produce aceleași efecte cu cele ale notificării prevăzute de art. 18 alin. (1) lit. a) din Contractul de gestionare, iar dacă nu s-ar găsi o situație de echipolență în faptul pronunțării sentinței, trebuie conferit un asemenea efect faptului comunicării sentinței civile nr. 811/19.09.2019 către pârâta B., deoarece notificarea are ca unic scop informarea gestionarului asupra neîndeplinirii unei obligații contractuale.

Contrar opiniei recurentei-reclamante, Înalta Curte constată că, în speță, nu există nicio situație de echipolență, câtă vreme dispozițiile legale și contractuale vorbesc despre o notificare din partea administratorului.

Chiar dacă, așa cum susține recurenta-reclamantă, în cazul dedus judecății, notificarea are ca unic scop informarea gestionarului asupra neîndeplinirii unei obligații contractuale, respectiv obligația de plată a tarifului de gestionare, acesta nu reprezintă un argument suficient pentru nerespectarea procedurii legale care trebuie urmată pentru rezilierea de drept a contractului de gestionare.

Prin urmare, câtă vreme legiuitorul vorbește de o notificare emisă de autoritatea publică, nici pronunțarea sentinței civile nr. 811/19.09.2019 a Judecătoriei Luduș, prin care s-a stabilit culpa contractuală a gestionarului și nici comunicarea acestei sentințe pârâtei de rang III, nu pot produce aceleași efecte cu cele ale notificării prevăzute de art. 18 alin. (1) lit. a) din Contractul de gestionare.

Argumentele recurentei-reclamante cu privire la faptul că plata tarifului de gestionare în sumă de 3.400 RON s-a realizat tardiv (abia la data de 20.12.2019, ulterior sesizării administratorului în legătură cu neexecutarea obligației contractuale) și parțial, (deoarece prin sentința civilă nr. 811/19.09.2019 a Judecătoriei Luduș, gestionarul a fost obligat și la plata penalităților de întârziere contractuale, în valoare de 0,12% pe zi) nu au legătură cu prezentul litigiu, al cărui obiect nu îl constituie punerea în executare a sentinței civile nr. 811/19.09.2019 pronunțată de Judecătoria Luduș, în dosarul nr. x/2019.

De asemenea, vor fi înlăturate și criticile potrivit cărora, instanța de fond în mod greșit a acordat semnificație juridică refuzului regăsit în cadrul Adresei nr. x/26.02.2020 a Ministerului Mediului, Apelor și Pădurilor ori că adresele emise de pârâtele autorități publice nu puteau fi avute în vedere întrucât refuzul nejustificat s-a produs ca urmare a tăcerii administrative. În acest sens, reține Înalta Curte că, prin acțiunea introductivă, recurenta-reclamantă a solicitat expres anularea refuzului nejustificat reprezentat de Adresa nr. x/24 aprilie 2020 emisă de pârâta Garda Forestieră Brașov și anularea refuzului nejustificat reprezentat de Adresa nr. x/26 februarie 2020 emisă de Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor, aceste două acte administrative fiind supuse analizei instanței de fond.

Contrar susținerilor recurentei-reclamante, prima instanță a dat o interpretare corectă prevederilor art. 431 C. proc. civ. reținând că sentința civilă nr. 811/19.09.2019 pronunțată de Judecătoria Luduș, nu are autoritate de lucru judecat, cauza din dosarul nr. x/2019 nefiind soluționată definitiv.

Față de toate împrejurările de fapt și de drept expuse, Înalta Curte constată că prima instanță a făcut o corectă aplicare a prevederilor legale la situația de fapt ce rezultă din probatoriul administrat, motiv pentru care nu se impune casarea sentinței recurate, în raport de criticile de nelegalitate formulate de recurenta-reclamantă.

2.3. Temeiul legal al soluției instanței de recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, raportat la dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din același act normativ, Înalta Curte va respinge recursul formulat de reclamantă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de suspendare a judecării cauzei formulată de recurenta-reclamantă.

Respinge recursul formulat de reclamanta A. împotriva sentinței nr. 95 din 23 decembrie 2020 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 16 iunie 2022, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.