ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 720/2025

Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, sub nr. x/2022 la data de 3 februarie 2022, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională pentru Protecția Mediului, a solicitat obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată efectuate de către A. S.A. în cadrul dosarului nr. x/2018 și a celor generate de plângerea prealabilă aferentă acestuia, în cuantum de 266.916,57 RON, constând în onorariu avocațial și cheltuieli de deplasare, cazare și masă, dar și cheltuieli ocazionate de administrarea probelor; obligarea pârâtei la plata tuturor cheltuielilor de judecată.

Sentința pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă Prin sentința civilă nr. 1551 din 13 octombrie 2021, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională pentru Protecția Mediului și, pe cale de consecință, a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 249.769,32 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate de reclamanta A. S.A. în cadrul dosarului nr. x/2018 și generate de plângerea prealabilă aferentă acestuia.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie Prin decizia nr. 1566 din 29 noiembrie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a fost admis apelul formulat de apelanta-pârâtă Agenția Națională pentru Protecția Mediului împotriva sentinței civile nr. 1551 din 13 octombrie 2022, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. S.A.; a fost schimbată, în parte, sentința civilă apelată, în sensul obligării pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 114.952,24 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate de reclamanta A. S.A. în cadrul dosarului nr. x/2018 și cu ocazia plângerii prealabile aferente acestuia; au fost menținute, în rest, dispozițiile sentinței civile apelate.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei nr. 1566 din 29 noiembrie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a formulat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâta Agenția Națională pentru Protecția Mediului. Recurenta invocă aplicarea greșită a dispozițiilor art. 451 alin. (1) C. proc. civ., susținând că, în mod eronat, instanța de apel a reținut că intră în categoria cheltuielilor de judecată cele realizate pentru formularea plângerii prealabile, parcurgerea acestei proceduri fiind obligatorie în raport de dispozițiile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004. În acest sens, arată că art. 7 alin. (5) din Legea nr. 554/2004 stabilește o excepție de la regula obligativității parcurgerii procedurii prealabile prevăzută de alin. (1) al aceluiași articol în cazul acțiunilor îndreptate împotriva actelor administrative care nu mai pot fi revocate întrucât au intrat în circuitul civil și au produs efecte juridice. Învederează că în cuprinsul Deciziei nr. 39/2005 și al Deciziei nr. 840/2020 pronunțate de Curtea Constituțională, menționate în decizia recurată, instanța de contencios constituțional nu s-a referit la art. 7 alin. (5) din Legea nr. 554/2004. Întrucât, în speță, litigiul era iminent dat fiind că actul administrativ era irevocabil, nu puteau fi valorificate beneficiile plângerii prealabile, statuate cu valoare de principiu în deciziile Curții Constituționale. Astfel, având în vedere că plângerea prealabilă nu era obligatorie, intimata a efectuat o cheltuială facultativă, care nu era necesară pentru buna administrare a procesului, astfel cum prevede art. 451 alin. (1) C. proc. civ. Instanța de apel a reținut greșit că procedura plângerii prealabile a fost efectuată în cadrul procesului ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2018 Întrucât un proces civil cuprinde două faze, cea a judecății și cea a executării, procedura plângerii prealabile nu face parte din procesul civil. Invocă dispozițiile art. 3 pct. 3.1 lit. b) din Contractul de asistență juridică nr. x/13.08.2018, potrivit cărora clientul va plăti sume fixe pentru servicii avocațiale pe care le vor presta avocații, în cuantum de 2000 euro + TVA pentru serviciile descrise la pct. 2.1 lit. b), această ultimă clauză contractuală explicitând care sunt serviciile avocațiale prevăzute la art. 3 pct. 3.1 lit. b), respectiv, redactarea și depunerea unei eventuale acțiuni introductive în fața instanței de contencios administrativ în vederea anulării actului administrativ reprezentat de decizia Agenției Naționale pentru Protecția Mediului nr. 1/2946/VT/6.08.2018, a căilor de atac sau a întâmpinării în căile de atac. Susține că au fost achitate trei onorarii în cuantum de 2000 euro, conform art. 3 pct. 3.1 lit. b) din contractul de asistență juridică, pentru care au fost emise facturile nr. x/9.10.20018, nr. 2734/11.06.2019 și nr. 2894/17.09.2019, însă din clauza contractuală în temeiul căreia au fost achitate aceste sume reiese că părțile au stabilit un singur onorariu de 2000 euro pentru toate serviciile descrise la art. 2 pct. 2.1 lit. b), nu câte un onorariu, în cuantum de 2000, euro pentru fiecare dintre aceste servicii. Consideră că prin achitarea facturii nr. x/9.10.2018, în cuantum de 11.107,70 RON, intimata și-a îndeplinit obligația asumată prin contract la pct. 3.1. lit. b), iar sumele aferente facturilor nr. x/11.06.2019 și nr. y/17.09.2019, plătite în temeiul aceleiași clauze contractuale și acordate de instanța de apel cu titlu de cheltuieli de judecată, au caracter voluptuar și nu erau necesare pentru buna desfășurare a procesului. Cu privire la cheltuieli de judecată acordate, reprezentând onorariul avocațial, recurenta susține că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., apreciind că au un caracter rezonabil și necesar. Consideră că suma stabilită în sarcina recurentei cu acest titlu este exagerat de mare, în raport cu numărul de termene acordat în dosarul nr. x/2018 și complexitatea redusă a problemei de drept din cauză. Recurenta afirmă că și în privința cheltuielilor de deplasare, cazare și masă, instanța de apel a apreciat greșit caracterul necesar și rezonabil întrucât, potrivit înscrisurilor depuse în dovedirea acestora, reprezintă servicii de taximetrie, de restaurant și de cazare la un hotel de patru stele, inclusiv cheltuieli pentru produsele consumate de la minibar. Apreciază că aceste cheltuieli sunt, în cea mai mare parte, voluptuarii și reprezintă rezultatul negocierii dintre intimată și reprezentanții săi convenționali, nefiind necesare pentru buna desfășurare a procesului.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinare, intimata A. S.A. a invocat excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. A susținut că, în cauză, parcurgerea procedurii prealabile era o obligație, cât timp decizia emisă de pârâtă a fost atacată de reclamantă, astfel încât nu se poate afirma că acest act administrativ a produs efecte și a intrat în circuitul civil. Întrucât pârâta a emis un act nelegal, susceptibil de a produce prejudicii reclamantei, aceasta este singura care trebuie să suporte cheltuielile demersurilor efectuate pentru anularea actului. A mai arătat că nu există temei legal pentru reducerea cuantumului cheltuielilor de deplasare, masă și cazare, art. 451 alin. (2) C. proc. civ. vizând doar reducerea cuantumului onorariului de avocat. A susținut că aceste cheltuieli nu pot fi apreciate ca având caracter voluptuar, cât timp sediul reprezentanților convenționali ai reclamantei este în București, iar litigiul s-a desfășurat, în primă instanță, la Timișoara. Totodată, a apreciat că este rezonabil cuantumul cheltuielilor de judecată constând în onorariu de avocat, în raport cu complexitatea litigiului, unic la nivelul instanțelor din România.

Procedura derulată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție Prin rezoluție a fost fixat termen de judecată la data de 20 martie 2025, în ședință publică, cu citarea părților, pentru soluționarea recursului. La termenul stabilit, Înalta Curte a respins excepția nulității recursului invocată în cauză. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând recursul prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte reține următoarele: Printr-o primă critică formulată, susceptibilă de încadrare în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. ("când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității"), recurenta critică includerea, de către instanța de apel, a cheltuielilor realizate pentru parcurgerea procedurii plângerii prealabile în categoria cheltuielilor de judecată prevăzute de art. 451 C. proc. civ. În acest sens, susține că, în speță, litigiul era iminent dat fiind că actul administrativ era irevocabil, art. 7 alin. (5) din Legea nr. 554/2004 stabilind o excepție de la regula obligativității parcurgerii procedurii prealabile prevăzute de alin. (1) al aceluiași articol, în cazul acțiunilor îndreptate împotriva actelor administrative care nu mai pot fi revocate întrucât au intrat în circuitul civil și au produs efecte juridice. Afirmă că, astfel, nu puteau fi valorificate beneficiile plângerii prealabile, iar intimata a efectuat o cheltuială facultativă care nu era necesară pentru buna administrare a procesului, conform prevederilor art. 451 alin. (1) C. proc. civ. Totodată, susține că instanța de apel a reținut greșit că procedura plângerii prealabile a fost efectuată în cadrul procesului ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2018, întrucât procedura plângerii prealabile nu face parte din procesul civil. Astfel cum reiese din conținutul art. 451 C. proc. civ., obligația de plată a cheltuielilor de judecată trebuie să se nască în cadrul oricărei proceduri, care se subsumează noțiunii de proces. Înalta Curte, având în vedere aceste norme legale, constată, similar instanței de apel, că noțiunea de proces trebuie interpretată în mod extensiv, incluzând și etapa administrativă premergătoare, în situațiile în care aceasta nu s-a finalizat în sens pozitiv, în cauză, prin revocarea actului administrativ emis de pârâtă, ci a fost urmată de faza litigioasă. În privința susținerilor recurentei vizând faptul că, în speță, nu puteau fi valorificate beneficiile plângerii prealabile, având în vedere excepția de la regula privind obligativitatea plângerii prealabile, prevăzute de art. 7 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, se impune, prioritar, a se reține că nu este atributul instanței de recurs să stabilească dacă în cauza ce a generat cheltuielile de judecată solicitate în prezentul dosar era obligatorie sau nu parcurgerea procedurii prealabile. Însă, caracterul necesar al cheltuielilor efectuate de reclamantă în această etapă nu poate fi înlăturat, dat fiind că această procedură este menită, în general, să asigure soluționarea mai rapidă a unor categorii de litigii, descongestionarea instanțelor judecătorești de cauzele ce pot fi rezolvate pe această cale și evitarea cheltuielilor de judecată net superioare pe care le presupune un litigiu în fața instanțelor de judecată. Drept urmare, reținând că în plata cheltuielilor judiciare intră și cheltuielile efectuate anterior introducerii cererii de chemare în judecată, în faza formulării contestațiilor prealabile, care se află în strânsă legătură cu judecata, având în vedere și faptul că argumentele reclamantei nu au fost avute în vedere de către pârâtă, aceasta fiind nevoită să procedeze la reiterarea lor în fața unei instanțe judecătorești, se constată că în mod legal a apreciat instanța de apel că suma reprezentând onorariu avocațial pentru asistența juridică acordată pe parcursul procedurii prealabile a fost corect stabilită în sarcina recurentei-pârâte. Printr-o altă critică formulată, recurenta susține că, din clauza contractuală prevăzută la pct. 3.1. lit. b) din contractul de asistență juridică, reiese că părțile au stabilit un singur onorariu, în cuantum de 2000 euro, pentru toate serviciile descrise la art. 2 pct. 2.1 lit. b), nu câte un onorariu, în cuantum de 2000 euro pentru fiecare dintre aceste servicii, astfel cum a fost acordat de instanța de apel. În acest sens, susține că prin achitarea facturii nr. x/9.10.2018, în cuantum de 11.107,70 RON, intimata și-a îndeplinit obligația asumată prin contract la pct. 3.1. lit. b), iar sumele aferente facturilor nr. x/11.06.2019 și nr. y/17.09.2019, plătite în temeiul aceleiași clauze contractuale și acordate de instanța de apel cu titlu de cheltuieli de judecată, au un caracter voluptuar, nefiind necesare pentru buna desfășurare a procesului. Înalta Curte reține că instanța de apel, analizând critica pârâtei privind înlăturarea din cuantumul pretențiilor a sumelor achitate de reclamant în temeiul facturilor nr. x/9.10.2018, nr. y/11.06.2019 și nr. 2894/17.09.2019, a apreciat că serviciile prestate, pentru care au fost emise facturile respective, se încadrează în cele convenite prin contractul de asistență juridică, reprezentând redactarea acțiunii în contencios administrativ pentru anularea actului administrativ, redactarea întâmpinărilor formulate în cadrul recursurilor declarate de pârâtă în dosarul nr. x/2018 împotriva încheierii de suspendare a actului administrativ, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara la data de 7 martie 2019, precum și împotriva sentințe civile nr. 195 din 13 iunie 2016, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal. Așadar, din ansamblul probator analizat în cauză, a reieșit că activitățile menționate în cuprinsul facturilor, desfășurate de avocații intimatei, care au generat costuri pe măsură, se încadrează în cele convenite prin contractul de asistență juridică. Or, prin formularea criticii în sensul caracterului voluptuar al sumelor plătite în temeiul aceleiași clauze contractuale în baza căreia a fost achitată factura nr. x/9.10.2018, recurenta tinde la reaprecierea situației de fapt stabilite în faza procesuală a apelului, pe baza probelor administrate. O atare finalitate este incompatibilă cu controlul judiciar exercitat de instanța de recurs, control limitat la verificarea legalității deciziei, nu și a temeiniciei acesteia, astfel cum rezultă din dispozițiile art. 488 din C. proc. civ. Instanța de recurs nu are deci competența de a cenzura situația de fapt stabilită prin hotărârea atacată și de a reevalua în acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situația de fapt care deja a fost reținută, deoarece maniera în care instanțele de fond au interpretat probele administrate și au stabilit pe baza acestora o anumită situație de fapt nu constituie motiv de recurs în reglementarea art. 488 din C. proc. civ. Referitor la acele critici din memoriul de recurs care privesc cheltuielile reprezentând onorariul avocațial achitat în procedura contencioasă, instanța de recurs constată că acestea nu se circumscriu motivelor prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., din moment ce privesc exclusiv temeinicia deciziei civile recurate. În același sens, prin Decizia nr. 3/2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, s-a stabilit că: "În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanța de fond s-a pronunțat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., asupra proporționalității cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților, solicitate de partea care a câștigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.." În considerente, s-a reținut că stabilirea, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., a cheltuielilor cu titlu de onorariu de avocat plătit de partea care a câștigat procesul presupune o analiză a unor aspecte de fapt referitoare la complexitatea cauzei și la munca efectivă a apărătorului părții, respectiv că presupune o raportare la valoarea obiectului pricinii și o evaluare a ponderii pe care instanța trebuie să o dea acestui criteriu în cadrul demersului de stabilire a cheltuielilor la care este obligată partea care a pierdut litigiul, în analiza sa, judecătorul trebuind să se raporteze, în permanentă, la circumstanțele cauzei, instanța de fond dispunând de o marjă de apreciere în analiza pe care o face. Prin urmare, fiind vorba, așadar, de o evaluare care se sprijină pe analiza unor aspecte de fapt, nu pe o interpretare a normei juridice, proporționalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților cu complexitatea și valoarea cauzei și cu activitatea desfășurată de avocat reprezintă o chestiune de temeinicie, nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate, sens în care nu va putea fi analizată pe calea recursului, neîncadrându-se în niciun motiv de casare dintre cele prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Drept urmare, în raport cu statuările din cuprinsul deciziei pronunțate în recurs în interesul legii, decizie care este obligatorie conform dispozițiilor art. 517 alin. (4) C. proc. civ., criticile recurentei-pârâte în sensul că suma stabilită în sarcina sa cu acest titlu este exagerat de mare, în raport cu numărul de termene acordat în dosarul nr. x/2018 și complexitatea redusă a problemei de drept din cauză, neputând fi încadrate în motivele de casare expres și limitativ prevăzute de lege, nu vor fi analizate. Nici critica ce supune dezbaterii în recurs cuantumul rezonabil al sumei acordate cu titlu de cheltuieli de deplasare, cazare și masă, nu se circumscrie motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Astfel, susținerea recurentei privind caracterul voluptuar al acestor cheltuieli constând în servicii de taximetrie, de restaurant și de cazare la un hotel de patru stele, inclusiv cheltuieli pentru produsele consumate de la minibar, nu se poate transpune într-o critică de nelegalitate întrucât vizează cuantificarea daunelor decurgând, în speță, din aprecierea, pe baza mijloacelor de dovadă administrate, a existenței și a întinderii prejudiciului încercat de reclamant. Or, o astfel de apreciere reprezintă o chestiune de fapt, care pune în discuție temeinicia, iar nu legalitatea hotărârii atacate. Aserțiunea învederată nu poate face obiectul controlului judiciar în recurs atât timp cât se raportează, în mod explicit, la modul de interpretare și evaluare a circumstanțelor concrete ale cauzei care țin de situația de fapt conturată de probele administrate. Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Agenția Națională pentru Protecția Mediului împotriva deciziei nr. 1566A din 29 noiembrie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.