ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 33/2026

Pretențiile deduse judecății Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul București, secția a IV-a civilă sub nr. x/2024, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând obligarea pârâtului la plata sumei de 260.000 de RON, reprezentând cheltuielile de judecată efectuate în dosarul nr. x/2019, din care 256.500 RON taxe judiciare de timbru, pentru fazele procesuale fond și apel, și 3.500 RON onorarii de expert în prima fază procesuală.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 1687/09.12.2024, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a admis, în parte, cererea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice; a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 259.500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în dosarul nr. x/2019; a respins, în rest, cererea, ca neîntemeiată, și a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 6.205 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în cauza de față, reprezentând taxă judiciară de timbru.

Hotărârea pronunțată în apel Prin decizia civilă nr. 560A din 18 iunie 2025, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul declarat de către pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor împotriva sentinței civile nr. 1687 din 9 decembrie 2024, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2024, în contradictoriu cu reclamanta A. S.R.L.. A schimbat, în parte, sentința civilă apelată în sensul că: A obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 129.750 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în dosarul nr. x/2019. A menținut, în rest, celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

Recursul formulat în cauză Împotriva acestei decizii civile a declarat recurs pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor. Prin cererea formulată, pârâtul a solicitat admiterea recursului și casarea deciziei atacate, pentru ipoteza de nelegalitate prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., cu trimiterea cauzei, spre rejudecare, susținând că instanța de apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 453 C. proc. civ. Prin prima critică, pârâtul a arătat că, raportat la natura litigiului în care au fost ocazionate cheltuielile de judecată — respectiv partaj judiciar — și la împrejurarea că hotărârea pronunțată a produs efecte favorabile ambelor părți, nu poate fi reținută existența unei părți căzute în pretenții, condiție esențială pentru angajarea răspunderii privind cheltuielile de judecată sau pentru stabilirea unei culpe procesuale. Prin urmare, a susținut că se impunea exonerarea sa de la plata acestor cheltuieli, nefiind întrunite condițiile prevăzute de art. 453 alin. (1) C. proc. civ. În subsidiar, printr-o a doua critică formulată, recurentul-pârât a imputat instanței de apel o lipsă de analiză a cauzei din perspectiva dispozițiilor art. 453 alin. (2) C. proc. civ., învederând că aceasta s-a raportat doar la obiectul dosarului, asupra angajamentului comun/solidarității părților litigante și a omis să se raporteze și la soluția pronunțată în cauză, de admitere, doar în parte a demersului judiciar al reclamantei, față de care se impunea soluția de redimensionare a cuantumului cheltuielilor de judecată acordate. Reiterând lipsa culpei procesuale în motivarea exonerării de la plata cheltuielilor de judecată, pârâtul a subliniat că nu se poate reține în sarcina Statului Român o rea-credință, un comportament neglijent sau o exercitare abuzivă a drepturilor procesuale. Prin ultima critică, recurentul-pârât a susținut că și cheltuielile de judecată în cuantum de 6.205 RON, reprezentând taxa judiciară de timbru achitată în prima fază procesuală și acordate de prima instanță, în litigiul pendinte, trebuiau reduse potrivit art. 453 C. proc. civ., întrucât, nici în această cauză, instanța de apel nu a ținut seama de faptul că pretențiile reclamantei au fost admise doar în parte și a menținut obligația achitării integrale.

Apărările formulate în cauză Intimata-reclamantă A. S.R.L. nu a formulat întâmpinare. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și prin raportare la art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat, în limitele ce urmează a fi expuse, pentru considerentele ce succed. Sub un prim aspect, se reține că, deși recurentul-pârât și-a încadrat criticile în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., argumentele expuse vor fi examinate din perspectiva motivelor de nelegalitate prevăzute de pct. 5 și 6 ale aceluiași articol, acestea vizând o aplicare eronată a normelor procedurale, respectiv a dispozițiilor art. 453 C. proc. civ. și o lipsă de analiză a speței raportat și la aceste prevederi legale. Prin prima critică formulată, recurentul-pârât a susținut că instanța de apel a făcut o aplicare eronată a dispozițiilor art. 453 C. proc. civ., reținând existența culpei procesuale exclusiv prin raportare la împrejurarea că acesta a pierdut litigiul ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2019 al Tribunalului București – secția a III-a civilă, fără a analiza conduita sa procesuală concretă și fără a avea în vedere că obiectul cauzei anterioare l-a constituit un partaj judiciar, a cărui hotărâre profită ambelor părți. În opinia recurentului, buna-credință manifestată în procesul anterior, precum și inexistența unui comportament abuziv ori neglijent ar fi trebuit să conducă la exonerarea sa de la plata cheltuielilor de judecată. Critica astfel cum a fost formulată este nefondată, urmând a fi înlăturată, având în vedere următoarele: Atunci când cheltuielile de judecată sunt solicitate pe cale separată, cererea dobândește caracter principal, iar temeiul juridic al acesteia îl constituie răspunderea civilă delictuală derivată din culpa procesuală a părții care a determinat, prin declanșarea ori menținerea litigiului, producerea unui prejudiciu constând în cheltuielile necesare suportate de partea adversă pentru apărarea drepturilor sale. Finalitatea mecanismului instituit de art. 453 C. proc. civ. este aceea a reparării integrale a prejudiciului suferit de partea care a câștigat procesul, prin transferarea sarcinii financiare asupra celui aflat în culpă procesuală. În acest sens sunt și statuările obligatorii ale instanței supreme din cuprinsul Deciziei nr. 19/2013 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii și al Deciziei nr. 59/2017, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în care s-a reținut că fundamentul răspunderii pentru plata cheltuielilor de judecată, în aplicarea art. 453 din C. proc. civ., este culpa procesuală a părții care a pierdut procesul, culpă procesuală dovedită tocmai prin faptul pierderii procesului, interesând, pentru aplicarea acestei dispoziții legale, în egală măsură, atât rezultatul procesului, cât și conduita părților manifestată anterior litigiului ori pe parcursul acestuia. În consecință, în litigiile având ca obiect plata cheltuielilor de judecată decurgând dintr-un proces anterior, cum este și litigiul de față, analiza culpei procesuale a părților implicate trebuie să aibă loc în coordonatele dictate de art. 453 alin. (1) și 454 din C. proc. civ., respectiv prin observarea rezultatului procesului și a atitudinii procesuale a celui care l-a pierdut, manifestată pe parcursul său. În speța de față, faptul că litigiul anterior a avut ca obiect un partaj judiciar, iar hotărârea pronunțată produce efecte în beneficiul ambelor părți, nu echivalează cu o "câștigare" simetrică a procesului, nu este de natură să excludă existența unei părți căzute în pretenții și nici să justifice exonerarea automată de la plata cheltuielilor de judecată. Or, în contextul în care pârâtul a pierdut litigiul anterior și nu s-a prevalat de mecanismul juridic instituit de art. 454 C. proc. civ., prin recunoașterea pretențiilor până la primul termen de judecată la care părțile au fost legal citate, nu poate fi înlăturată prezumția de culpă procesuală instituită de art. 453 alin. (1) C. proc. civ., astfel încât acesta nu poate fi exonerat de obligația de suportare a cheltuielilor de judecată aferente acelui litigiu. Pe de altă parte, nici buna-credință a părții care a pierdut procesul nu justifică exonerarea ei de plata cheltuielilor de judecată. Riscul pierderii unui proces trebuie să fie suportat de către partea aflată pe această poziție care, prin comportamentul său, chiar dacă nu a fost de rea-credință, a obligat pe partea potrivnică câștigătoare să angajeze cheltuielile din proces. În raport de dispozițiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., dreptul la acordarea cheltuielilor de judecată este un drept legal, ce derivă dintr-un raport juridic procesual și are ca finalitate acoperirea prejudiciului cauzat părții câștigătoare a procesului, indiferent de buna sau reaua credință a celui care a pierdut. Prin urmare, soluția instanței de apel, de obligare a recurentului-pârât la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de litigiul anterior este legală în raport cu normele legale evocate, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. În schimb, în ceea ce privește următoarele două critici formulate de recurentul-pârât, prin care s-a susținut că instanța de apel a omis să analizeze apărările întemeiate pe dispozițiile art. 453 alin. (2) C. proc. civ., atât în raport cu litigiul anterior, cât și cu prezenta cauză, Înalta Curte constată că acestea sunt întemeiate, urmând a fi abordate simultan, având în vedere identitatea argumentației. Recurentul a învederat că instanța de apel a pronunțat soluția și a motivat hotărârea fără a justifica motivul acordării integrale a cheltuielilor de judecată și fără a evalua și a se pronunța asupra consecințelor juridice ale admiterii parțiale a pretențiilor reclamantei, atât în litigiul anterior, cât și în litigiul pendinte. Or, această situație impunea aplicarea regulii de repartizare proporțională a cheltuielilor aferente judecății, în raport cu proporția în care fiecare parte a căzut în pretenții și cu culpa procesuală reținută. Astfel cum s-a arătat anterior, în litigiile având ca obiect recuperarea cheltuielilor de judecată generate de un proces anterior, analiza culpei procesuale nu se realizează exclusiv prin raportare la conduita părților, ci și prin examinarea rezultatului concret al litigiului din care acestea decurg. Or, atunci când cererea de chemare în judecată este admisă doar în parte, legiuitorul a instituit, prin art. 453 alin. (2) C. proc. civ., o regulă distinctă de distribuire a sarcinii cheltuielilor de judecată, judecătorul fiind obligat să stabilească măsura în care fiecare parte contribuie la suportarea acestora, în funcție de proporția în care a căzut în pretenții. Din examinarea deciziei recurate se constată că, deși pârâtul a invocat în mod expres incidența acestor dispoziții legale, instanța de apel nu a analizat, în concret, susținerile formulate și nu a expus argumente juridice care să fundamenteze soluția pronunțată, nici prin raportare la rezultatul cauzei anterioare, nici în ceea ce privește prezentul litigiu, în care acțiunea a fost admisă doar în parte, fără a justifica temeiul menținerii obligației integrale de plată în sarcina pârâtului. Hotărârea nu cuprinde nicio apreciere asupra întinderii culpei procesuale, a criteriilor de distribuire a cheltuielilor și a rațiunilor pentru care s-a dispus suportarea lor în totalitate, deși circumstanțele impuneau o repartizare proporțională în ambele litigii. Din acest motiv, o astfel de omisiune - de analiză și de motivare - echivalează juridic cu necercetarea fondului cauzei și nestabilirea situației de fapt, instanța de control judiciar fiind în imposibilitatea de a exercita controlul său jurisdicțional, exclusiv de legalitate, reglementat de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., control care trebuie să se grefeze pe situația de fapt stabilită complet de către instanțele devolutive ale fondului. În mod necesar, o hotărâre judecătorească trebuie să cuprindă în motivarea sa argumentele care au format, în fapt și în drept, convingerea instanței cu privire la soluția pronunțată, argumente care trebuie să se raporteze, pe de o parte, la susținerile și apărările părților, iar, pe de altă parte, la dispozițiile legale aplicabile raportului juridic dedus judecății. Nerespectarea acestei obligații atrage încălcarea dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. coroborate cu principiul dreptului la un proces echitabil consacrat de art. 6 C. proc. civ., întrucât partea nu poate cunoaște motivele reale pentru care apărările sale au fost înlăturate. Drept urmare, constatând că, în speță, cerințele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. nu sunt îndeplinite, fiind incidentă ipoteza de nelegalitate prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 6 din același cod, în temeiul dispozițiilor art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa decizia atacată și va trimite cauza spre rejudecare pe acest aspect. Revine în sarcina instanței de rejudecare să reanalizeze cauza în limitele trasate prin prezenta decizie și în conformitate cu dispozițiile legale aplicabile, examinând toate susținerile formulate în apel și criticile relevate în recurs, care au fost considerate fondate, urmând să stabilească proporția în care fiecare parte a căzut în pretenții și să determine, în mod justificat și pe criterii obiective, întinderea obligației privind suportarea cheltuielilor de judecată, cu expunerea argumentelor care fundamentează soluția adoptată.