Decizia nr. 2357/2023 — ÎCCJ, Secția I civilă — cale de atac împotriva deciziei nr. 1830 a Curții de Apel București

Obiectul cererii de chemare în judecată. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă sub nr. x/2020 din data de 18.03.2020, reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a solicitat, în contradictoriu cu pârâții A., B. și C., obligarea acestora în solidar la plata sumei de 448.750,00 RON reprezentând valoarea totală a pagubelor aduse vegetației forestiere prin exploatarea ilegală a unei cantități de masă lemnoasă de 1795 mc, precum și a dobânzii legale aferente sumei de 448.750,00 RON pentru perioada cuprinsă între momentul introducerii acțiunii și până la achitarea în integralitate a debitului. Reclamantul a solicitat obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

Hotărârea pronunțată în primă instanță. Prin sentința civilă nr. 292/26.02.2021, Tribunalul București, secția a III-a civilă a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice în contradictoriu cu pârâții A., B. și C., ca neîntemeiată, și a obligat reclamantul la plata sumei de 5000 RON reprezentând cheltuieli de judecată către pârâtul B. și la plata sumei de 5000 RON reprezentând cheltuieli de judecată parțiale către pârâtul A..

Hotărârea pronunțată în apel. Prin decizia civilă nr. 1830A, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins apelul principal formulat de apelantul-reclamant Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva sentinței civile nr. 292/26.02.2021 pronunțate de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în contradictoriu cu apelantul-pârât A. și cu intimații-pârâți C. și B., ca nefondat. Curtea a respins ca nefondat apelul incident formulat de apelantul-pârât A. împotriva aceleiași sentințe și împotriva încheierii de la data de 27.11.2020 pronunțate de Tribunalul București, secția a III-a civilă în dosarul nr. x/2020.

Calea de atac formulată în cauză. Împotriva deciziei civile nr. 1830A pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a declarat recurs reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând admiterea recursului, casarea în parte a deciziei recurate în ceea ce privește soluția de respingere a apelului formulat de Statul Român prin Ministerul Finanțelor ca nefondat și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel sub acest aspect. În motivarea recursului, recurentul reclamant a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susținând că decizia recurată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material cuprinse în art. 20, art. 22 și art. 59 alin. (1) din Legea nr. 46/2008 privind Codul Silvic, art. 1357 și art. 1358 din C. civ., precum și art. 28 din C. proc. pen. Recurentul reclamant a considerat că, în aplicarea normelor de drept material menționate, instanța de apel a reținut în mod greșit reține că niciuna dintre unitățile amenajistice pentru care au fost emise cele patru APV-uri nu era inclusă în categoria terenurilor în care vegetația forestieră să fie considerată rezervație de semintiș. Recurentul reclamant a expus dispozițiile art. 1 alin. (1) art. 2 și 3 din Legea nr. 46/2008 - Codul Silvic și a arătat că dreptul de proprietate asupra terenurilor care constituie fondul forestier național se exercită în conformitate cu prevederile codului silvic, art. 10 alin. (1) teza I din Codul Silvic stabilind că este obligatorie administrarea sau, după caz, asigurarea serviciilor silvice pentru întreg fondul forestier național, indiferent de forma de proprietate, prin ocoale silvice. În continuare, recurentul reclamant a expus dispozițiile art. 13 alin. (1), art. 15 alin. (2), art. 17, art. 20 alin. (1) și (2) din Codul Silvic și a arătat că, în conformitate cu dispozițiile din Codul Silvic, în forma în vigoare la momentul de referință al exploatării masei lemnoase, amenajamentele silvice se elaborează la nivelul ocoalelor silvice pe unități de producție și/sau de protecție, cu respectarea normelor tehnice de amenajare, norme tehnice care se elaborează de autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură. În aliniatul (3) al aceluiași articol se arată că "Perioada de valabilitate a amenajamentului silvic este de 10 ani, cu excepția amenajamentelor întocmite pentru pădurile de plop, salcie și alte specii repede crescătoare, la care perioada de valabilitate este de 5 sau de 10 ani", iar la aliniatul (4) se statuează că "Pe perioada de valabilitate a unui amenajament silvic este interzisă elaborarea altui amenajament silvic pentru pădurea respectivă sau pentru o parte din aceasta, cu excepția cazurilor prevăzute în normele tehnice". De asemenea, recurentul reclamant a expus prevederile art. 22 alin. (1) din Codul silvic conform cărora amenajamentele silvice și modificările acestora sunt aprobate prin ordin al conducătorului autorității publice centrale care răspunde de silvicultură și a precizat că normele tehnice la care face trimitere textul art. 20 alin. (2) din Codul Silvic, în forma în vigoare la momentul de referință, sunt reprezentate de Anexa 1 la Ordinul ministrului mediului și pădurilor nr. 3814/2012 pentru aprobarea Normelor tehnice privind modificarea prevederilor amenajamentelor silvice și schimbarea categoriei de folosință a terenurilor din fondul forestier. Recurentul reclamant a arătat că suprafețele cu vegetație forestieră cuprinse în Unitatea de Producție VII Pripor - Tătaru, unitățile amenajistice 4B-C, 3A, 6B și 5A, din care a fost exploatată masa lemnoasă în litigiu, aveau în aplicare, la momentul exploatării, amenajamentul silvic întocmit la data de 18.02.2011, cu o valabilitate de 10 ani, potrivit căruia vegetația forestieră era încadrată în grupa I funcțională ca rezervație de semințe, stare de fapt care permitea efectuarea doar a unor tăieri de igienă (9,87 mc/ha/an). Recurentul reclamant a susținut că modificările prevederilor amenajamentului erau permise, doar cu titlu de excepție, în situațiile limitativ prevăzute de Normele tehnice din Anexa 1 la Ordinul nr. 3814/2012, ca urmare a parcurgerii procedurii statuate de aceste norme (art. 1 alin. (1)-(5) din Anexa 1) și numai ulterior aprobării prin ordin al conducătorului autorității publice centrale care răspunde de silvicultură, conform art. 22 alin. (1) din Codul Silvic. În această situație, recurentul reclamant a apreciat că în mod greșit s-a reținut că, prin dispozițiile Ordinului nr. 945/2012 pentru aprobarea Catalogului național al resurselor genetice forestiere și a Instrucțiunilor tehnice privind managementul durabil al resurselor genetice forestiere s-a atras caducitatea prevederilor amenajamentului silvic din 18.02.2011 privind UP. VII Pripor - Tătaru, unitățile amenajistice 4B-C, 3A, 6B și 5A, în condițiile în care în ordinul referit nu se statuează în sensul modificării amenajamentului și/sau abrogării dispozițiilor Ordinului nr. 3814/2012. De asemenea, în fața primei instanțe nu a fost făcută probațiunea în sensul incidenței uneia din situațiile de excepție prevăzute la art. 1 alin. (1) lit. a)-d) din Anexa 1 la Ordinul nr. 3814/2012, respectiv al parcurgerii procedurii de modificare a amenajamentului în limitele prevăzute de art. 20 alin. (1)-(4) și art. 22 alin. (1) din Codul Silvic. Recurentul reclamant a mai arătat că, deși la întocmirea actelor de punere în valoare, vegetația forestieră este încadrată în grupa de produse accidentale I ca urmare a acțiunii unor factori biotici care ar fi afectat-o, iar consemnarea de către personalul Ocolului silvic în rapoartele de semnalare a acestei situații era obligatorie, o asemenea raportare nu a fost făcută către Direcția pentru Agricultură Județeană Dâmbovița - Unitatea Fitosanitară. Prin răspunsul comunicat la solicitarea organelor de cercetare penală, în dosarul nr. x/2017, Direcția pentru Agricultură Județeană Dâmbovița - Unitatea Fitosanitară a arătat că, în cursul anului 2013, Ocolul Silvic Codrii Verzi ai Argeșului nu au adus la cunoștință existența unor factori biotici care să fi produs daune vegetației forestiere de natură să justifice dispunerea unor măsuri de combatere. Aceste aspecte au făcut obiectul controlului efectuat de către Departamentul pentru Ape Păduri și Piscicultura din cadrul Ministerului Mediului și Schimbărilor Climatice, concretizat în notele de constatare nr. 525 și nr. 527/08.11.2013, prin care s-a reținut că, în unitățile amenajistice în discuție, a fost exploatată masă lemnoasă, însă arborii găsiți pe picior, marcați pentru exploatare, nu prezentau caracteristicile unor arbori care ar trebui extrași ca produse accidentale. Recurentul reclamant a considerat că încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material cuprinse în art. 20, art. 22 și art. 59 alin. (1) din Legea nr. 46/2008 privind Codul Silvic de către instanța de apel au atras încălcarea și aplicarea greșită a art. 1349 și art. 1357 din C. civ., în sensul că s-a considerat că extragerea cantității de masă lemnoasă din unitățile amenajistice s-a încadrat în limita de 20% stabilită prin amenajamentul silvic întocmit în anul 2010 și nu permite calificarea faptelor ca fiind fapte cu caracter ilicit. Recurentul reclamant a arătat că amenajamentul silvic în discuție permitea doar tăieri de igienă, modificarea acestuia nefiind posibilă pe perioada valabilității, iar exploatarea unei cantități maximale de 20% din volum era posibilă, cu titlu de excepție, doar cu respectarea dispozițiilor art. 59 din Legea nr. 46/2008 privind Codul Silvic și ale Ordinului 454/2003, în condițiile în care vegetația forestieră din cele 4 APV-uri a fost încadrată în categoria produselor accidentale, situație care însă nu corespunde realității, fiind susținută în acest sens de probatoriul administrat, inclusiv în fața organelor de cercetare penală. Recurentul reclamant a apreciat că instanța de apel a nesocotit și dispozițiile art. 28 alin. (1) din C. proc. pen. reținând, contrar celor statuate prin Ordonanța de clasare dată în dosarul nr. x/2017 la data de 24.07.2017 de către Parchetul de pe lângă Judecătoria Pucioasa, că faptele ilicite ale intimaților pârâți nu există în condițiile afirmatei caducități a amenajamentului silvic. Recurentul reclamant a arătat că, prin soluția de clasare s-a stabilit de către organul de cercetare penală că "există probe cu privire la tăierea ilegală de arbori" iar "cele 4 acte de punere în valoarea au fost întocmite în așa manieră încât să permită aprobarea lor, dar și extragerea unei cantități maximale de lemn" cu "încălcarea regulilor privind normele de autorizare a partizilor și exploatarea acestora cu depășirea posibilității, fără existența aprobărilor legale". De asemenea, organul de cercetare penală a stabilit că "la dosarele partizilor nu există rapoarte de semnalare tipizate conform normelor de protecție aprobate prin OM 454/2003, iar majoritatea arborilor marcați nu se încadrează în categoria produselor accidentale în care amendamentul a prevăzut doar tăieri de igienă, arbori încadrându-se în grupa l funcțională ca rezervație de semințe." Recurentul reclamant a considerat că aspectele statuate prin Ordonanța de clasare se impun în fața instanței civile cu autoritate de lucru judecat cu privire la existența faptei și a persoanei care a săvârșit-o.

Apărările formulate în cauză. Intimatul - pârât B. a formulat întâmpinare la recursul formulat de Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva deciziei civile nr. 1830A/16.12.2021 pronunțate de către Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin care a invocat excepția nulității recursului, în temeiul art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., și, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat. În motivarea întâmpinării, intimatul pârât a arătat că instanța de apel a reținut că, indiferent de modul cum au fost înscrise în amenajamentul silvic unitățile amenajistice în discuție, caracterul ilicit al faptei este antrenat doar dacă acestea reprezintă rezervații de semințiș. Or, la momentul pretiselor tăieri, aceste unități amenajistice nu erau rezervații de semințiș astfel cum rezultă din adresa nr. x/16.09.2014 emisă de Regia Națională a Pădurilor Romsilva S.A. - Administrația Parcului Natural Bucegi RA, astfel încât nu există o faptă delictuală. Intimatul pârât a arătat că "rezervația de semințe" reprezintă, în fapt, o categorie specială de arbori. Pentru "măsurile referitoare la producerea, comercializarea și importul materialelor forestiere de reproducere" este emisă o lege specială - Legea nr. 107/2011. Din punct de vedere juridic, Codul Silvic reprezintă dreptul comun în materie, iar Legea nr. 107/2011, care se referă doar la materialele forestiere de reproducere, reprezintă legislație specială, care se aplică prioritar. Intimatul pârât a arătat că Ordinul nr. 945/2012 a fost emis în baza art. 45 alin. (2) și art. 46 din Legea nr. 107/2011, astfel încât, în ceea ce privește legislația "rezervațiilor de semințe", aceasta se aplică cu precădere față de Codul Silvic și Ordinul nr. 3814/2012. De asemenea, intimatul pârât a arătat că actul administrativ se bucură de prezumția de legalitate, astfel încât nu este necesar a se dovedi legalitatea Ordinului nr. 945/2012. Intimatul pârât a arătat că, în cazul rezervațiilor de semințe sunt permise doar tăieri de igienă de max. 0,87mc/ha/an, însă nu există nicio probă a faptului că aceste terenuri cu vegetație forestieră ar fi fost incluse în grupa I funcțională ca rezervație de semințe. În realitate, potrivit anexei nr. 1 a Ordinului nr. 945/01.03.2012 pentru aprobarea Catalogului Național al Resurselor Genetice Forestiere și a Instrucțiunilor tehnice privind managementul durabil al resurselor genetice forestiere, emis de Ministerul Mediului și Pădurilor, valabil la data emiterii celor patru APV, vegetația forestieră de pe terenurile în cauză nu mai este listată ca fiind "rezervație de semințe". În acest context, instanța de apel a reținut, în mod corect, că se putea exploata o cantitate de 20 % din masa lemnoasă, cantitate respectată. În ceea ce privește calificarea masei lemnoase tăiate ca "produse accidentale I", intimatul pârât a arătat că în mod greșit recurentul a considerat că această categorie se referă la produse afectate de factori biotici, ceea ce nu este adevărat sau legal. Pe parcursul întregului proces, ca și în memoriul de recurs, se face referire la "produse accidentale afectate de factori biotici (insecte, agenți fitopatogeni)", inducându-se ideea că doar materialul lemnos afectat de factori biotici intră în categoria "produse accidentale". În realitate, chiar art. 59 alin. (5) din Codul Silvic arată faptul că, la determinarea acestora, se iau în considerare atât factori biotici, cât și cei abiotici. Intimatul pârât a arătat că este neîntemeiat motivul de recurs privind nesocotirea de către instanța de apel a prevederilor nr. 28 alin. (1) teza I din C. proc. pen., precum și cel referitor la încălcarea art. 1357 si 1358 din C. civ. Intimatul - pârât A. a formulat întâmpinare la recursul formulat de Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând respingerea acestuia ca neîntemeiat și obligarea recurentului reclamant la plata cheltuielilor de judecată. În motivarea întâmpinării, intimatul pârât a arătat că Ordinul nr. 945/2012 nu a fost contestat sau anulat până în prezent astfel că acesta se bucură de prezumția de legalitate atât la data tăierilor pretins nelegale cât și în prezent. Chiar presupunând că Ordinul nr. 945/2012 ar fi fost nelegal, această împrejurare nu poate atrage răspunderea delictuală a intimaților pârâți, aceștia încrezându-se cu bună-credință într-un act administrativ presupus emis cu respectarea tuturor dispozițiilor legale. Intimatul pârât a arătat că, din punct de vedere juridic, Codul Silvic reprezintă dreptul comun în materie, iar Legea nr. 107/2011 care se referă doar la materialele forestiere de reproducere este lege specială care derogă de la dreptul comun. Ordinul nr. 945/2012 a fost emis în baza art. 45 alin. (2) și art. 46 din Legea nr. 107/2011, așadar în baza legii speciale, care se aplică cu prioritate față de legea de drept comun - Codul Silvic. Rezervația de semințe reprezintă o categorie specială de arbori, ocrotiți pentru reproducere, iar Legea specială nr. 107/2011 stabilește tocmai măsurile referitoare la producerea, comercializarea și importul materialelor forestiere de reproducere. Intimatul pârât a susținut că, indiferent de modul cum au fost înscrise în amenajamentul silvic unitățile amenajistice de mai sus, caracterul ilicit al faptei este antrenat doar dacă acestea reprezintă rezervații de semințiș. Or, la momentul pretiselor tăieri, aceste unități amenajistice nu erau rezervații de semintiș, așa cum dovedește și adresa nr. x/16.09.2014 emisa de Regia Națională a Pădurilor Romsilva S.A. - Administrația Parcului Natural Bucegi R.A.; în condițiile în care zonele respective nu erau înscrise, în anul 2013, ca fiind rezervație de semințe, intimații nu erau ținuți de restricțiile aplicabile acestor rezervații. Intimatul pârât a susținut că, și în ipoteza în care se admite că ar fi valide susținerile reclamantului în sensul că cele patru amplasamente se încadrau în categoria rezervațiilor de semințe, volumul de masă lemnoasă exploatat din acestea s-a încadrat în limitele legale. Intimatul pârât a arătat că este neîntemeiat motivul de recurs privind nesocotirea de către instanța de apel a prevederilor nr. 28 alin. (1) teza I din C. proc. pen., precum și cel referitor la încălcarea art. 1357 și 1358 din C. civ. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Motivul de recurs prin care recurentul reclamant a invocat încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 28 alin. (1) din C. proc. pen., în sensul că aspectele statuate prin ordonanța de clasare emisă în cauza penală se impun în fața instanței civile cu autoritate de lucru judecat cu privire la existența faptei și a persoanei care a săvârșit-o, nu este întemeiat. Acest motiv de recurs urmează a fi examinat prin prisma cazului de casare instituit de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., întrucât vizează o instituție de drept procesual. Conform art. 28 alin. (1) din C. proc. pen., invocat de recurentul reclamant, hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă, cu privire la existența faptei și a persoanei care a săvârșit-o. În cauză, autoritatea de lucru judecat a fost invocată de parte prin raportare la soluția dată prin Ordonanța de clasare din dosarul nr. x/2017 emisă la data de 24.07.2017 de către Parchetul de pe lângă Judecătoria Pucioasa, arătându-se că soluția de clasare a cauzei penale este întemeiată pe dispozițiile art. 16 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen. (fapta nu este prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârșită cu vinovăția prevăzută de lege) astfel încât procurorul a reținut că fapta există, că a fost rezultatul activităților intimaților - pârâți, dar că aceasta nu intră în sfera ilicitului penal. Astfel cum a reținut instanța de apel, faptele deduse judecății prin cererea de chemare în judecată au făcut anterior obiectul cercetării organelor penale, fiind începută urmărirea penală față de toți pârâții, prin Ordonanța nr. 556/P/2013 din data de 22.04.2014 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Dâmbovița; dosarul penal a fost declinat către Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Ploiești în ce-l privește pe C., pentru infracțiunea de abuz în serviciu, iar pentru ceilalți s-a dispus continuarea urmăririi penale. Prin Ordonanța din data de 17.01.2017, Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Ploiești a dispus clasarea cu privire la infracțiunea de abuz în serviciu presupus săvârșită de C. și a declinat competența către Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmbovița, care, la rândul său, a declinat competența de soluționare a cauzei către Parchetul de pe lângă Judecătoria Pucioasa pentru efectuarea de cercetări cu privire la infracțiunea de tăiere fără drept de arbori prevăzută de art. 108 din Legea nr. 46/2008, efectuarea de cercetări privind infracțiunea de abuz în serviciu în ce îl privește pe intimatul-pârât sub aspectul instigării la infracțiunea de abuz în serviciu pretins săvârșită de A., precum și cu privire la infracțiunea de neglijență în serviciu, pretins comisă de C.. Prin Ordonanța din data de 24.07.2017 emisă de Parchetul de pe lângă Judecătoria Pucioasa în dosarul nr. x/2017, s-a dispus clasarea cauzei pentru toate infracțiunile arătate mai sus, iar în ce privește infracțiunea de tăiere fără drept de arbori, clasarea fost dată în baza art. 16 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., respectiv "nu există probe că o persoană a săvârșit infracțiunea". Astfel, din cele expuse mai sus, rezultă că, în privința faptelor deduse judecății nu a fost pronunțată o hotărâre judecătorească penală definitivă, or autoritatea de lucru judecat vizează hotărârile judecatorești definitive pronunțate în urma unei judecăți pe fond și nu soluțiile emise în cursul urmăririi penale, cum este ordonanța procurorului. În acest sens s-a pronunțat și Curtea Constituțională prin Decizia nr. 419 din 23 iunie 2020, în care s-a reținut că soluțiile de clasare sunt date atunci când procurorul nu exercită acțiunea penală ori, după caz, stinge acțiunea penală exercitată, întrucât există unul dintre cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) din C. proc. pen.. Însă este evident că numai hotărârile judecătorești se pot bucura de autoritate de lucru judecat, nu și actele emise de Ministerul Public. Instanța judecătorească beneficiază, în mod exclusiv, de jurisdictio și imperium, respectiv de puterea de a "spune" dreptul și de a impune executarea unor pedepse penale prin intermediul hotărârilor pronunțate, în materie penală, precum și executarea forțată a hotărârilor/a da hotărâri cu putere de executare silită, în materie civilă (Decizia nr. 480 din 12 iulie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 835 din 1 octombrie 2018, paragraful 33). De asemenea, Curtea Constituțională a arătat că, potrivit art. 126 alin. (1) din Constituție, "Justiția se realizează prin Înalta Curte de Casație și Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege", ceea ce înseamnă că dintre cele trei entități cuprinse în autoritatea judecătorească, respectiv în capitolul VI al titlului III din Constituție, numai instanțele judecătorești fac parte din puterea judecătorească. Or, Ministerul Public nu judecă, ci contribuie la activitatea judiciară desfășurată de instanțele judecătorești Totuși, existența ordonanței de clasare nu împiedică antrenarea, în condițiile legii, a altor forme ale răspunderii de natură extrapenală - civilă, patrimonială, disciplinară. În acest sens, în decizia recurată, instanța de apel a expus dispozițiile legale incidente în speță, în raport cu care trebuia analizat pretinsul caracter ilicit al faptelor reclamante prin cererea dedusă judecății. În forma în vigoare la data săvârșirii faptelor în discuție, Codul silvic prevedea, în art. 3, că fondul forestier național este, după caz, proprietate publică sau privată, și constituie bun de interes național, iar dreptul de proprietate asupra terenurilor care constituie fondul forestier național se exercită în conformitate cu dispozițiile acestui cod. Astfel, după forma de proprietate, fondul forestier național poate fi proprietate privată a persoanelor fizice conform art. 7 alin. (1) lit. c) din Codul silvic. Art. 10 din același cod stabilește că "sunt obligatorii administrarea, precum și asigurarea serviciilor silvice, după caz, la toate pădurile, indiferent de forma de proprietate, prin ocoale silvice" iar pentru fondul forestier proprietate privată a persoanelor fizice și juridice, administrarea și/sau serviciile silvice, după caz, se realizează prin ocoale silvice private, care funcționează similar asociațiilor și fundațiilor, sau pe bază de contract cu alte ocoale silvice, conform art. 13 din același cod. Respectarea regimului silvic este obligatorie pentru toți deținătorii de fond forestier, astfel cum prevede art. 17 alin. (1) din Codul silvic, alin. (2) al aceluiași aricol stabilind obligațiile proprietarilor fondului forestier, în aplicarea regimului silvic, printre care, să asigure întocmirea și respectarea amenajamentelor silvice (lit. a) și să exploateze masa lemnoasă numai după punerea în valoare, autorizarea parchetelor și eliberarea documentelor specifice de către personalul abilitat (lit. g). În cauză, a fost invocată încălcarea acestor obligații, reclamantul susținând că, în perioada septembrie - octombrie 2013, pârâții B., șeful Ocolului Silvic privat Codrii Verzi ai Argeșului, C., organ de control în cadrul Inspectoratului Teritorial de regim silvic și vânătoare Ploiești, de conivență cu pârâtul A., proprietar de fond forestier, nu au respectat, prin acțiunile concrete descrise în cererea de chemare în judecată, amenajamentul silvic constituit la data de 18.02.2011 la nivelul comunei Moroieni județul Dâmbovița, care nu permitea tăieri de produse principale din vegetația forestieră, ci doar tăieri de igienă, acestea fiind încadrate în grupa I funcțională ca rezervație de semințe. Reclamantul a mai susținut că, prin actele de punere în valoare, s-a procedat la încadrarea contrară realității a vegetației forestiere, identificate prin amenajamentul silvic în grupa I funcțională - rezervație de semințe, ca produse accidentale afectate de factori biotici. În privința modului de elaborare a amenajamentului silvic, instanța de apel a reținut că, în conformitate cu dispozițiile art. 20 alin. (1) și (2) din Codul Silvic (în forma în vigoare la momentul exploatării masei lemnoase), amenajamentele silvice se elaborează la nivelul ocoalelor silvice pe unități de producție și/sau de protecție, cu respectarea normelor tehnice de amenajare, norme tehnice care se elaborează de autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură, iar în aliniatul (3) al aceluiași articol se arată că "Perioada de valabilitate a amenajamentului silvic este de 10 ani, cu excepția amenajamentelor întocmite pentru pădurile de plop, salcie și alte specii repede crescătoare, la care perioada de valabilitate este de 5 sau de 10 ani". De asememenea, potrivit art. 20 alin. (4), "Pe perioada de valabilitate a unui amenajament silvic este interzisă elaborarea altui amenajament silvic pentru pădurea respectivă sau pentru o parte din aceasta, cu excepția cazurilor prevăzute în normele tehnice" iar art. 22 alin. (1) din Codul silvic prevede că "amenajamentele silvice și modificările acestora sunt aprobate prin ordin al conducătorului autorității publice centrale care răspunde de silvicultură". Sub aceste aspecte, instanța de apel a avut în vedere situația de fapt reținută de prima instanță în sensul că, prin amenajamentul silvic constituit la data de 18.02.2011 la nivelul comunei Moroieni, județul Dâmbovița, terenurile situate în UP VII Pripor-Tătaru u.a. 4B-C, 3A, 6B și 5A, proprietatea privată a lui A. erau încadrate în grupa I funcțională ca rezervație de semințe, stare de fapt care permitea efectuarea doar a unor tăieri de igienă (0,87 mc/ha/an). Instanța de apel a considerat că acest pretins caracter ilegal care ar putea determina calificarea faptelor reclamate ca reprezentând delicte civile pe care s-ar putea fundamenta răspunderea civilă a pârâților derivă din împrejurarea că unitățile amenajistice 4B și 6 B ar fi fost rezervații de semințiș, includerea acestora în grupa I funcțională nepermițând decât tăieri de igienă obișnuite de 9,87mc/ha/an sau o cantitate de 20% din volumul prevăzut de amenajament, exclusiv pentru produse accidentale afectate de factori biotici (insecte, agenți patogeni). Pentru a combate împrejurarea arătată care, în raționamentul logico-juridic expus în decizia recurată, ar fi determinat caracterul ilicit al faptelor, instanța de apel a reținut adresa nr. x/16.09.2014 emisă de Regia Națională a Pădurilor - Romsilva S.A. - Administrația Parcului Natural Bucegi RA care confirmă cele reținute de prima instanță pe baza verificării Catalogului Național al Resurselor Genetice cu rezervații de semințiș, Anexa la Ordinul Ministrului Mediului și Pădurilor nr. 945/01.03.2012 (în vigoare în perioada relevantă, septembrie- octombrie 2013), privitor la faptul că niciuna dintre unitățile amenajistice pentru care au fost emise cele patru APV-uri nu era inclusă în categoria terenurilor în care vegetația forestieră să fie considerată rezervație de semințiș. În consecință, instanța de apel a considerat că nu poate fi primită critica apelantului-reclamant referitoare la încălcarea limitărilor trasate prin amenajamentul întocmit în anul 2010 sub aspectul tăierilor prevăzute pentru categoria rezervațiilor de semințiș, aceste limitări nemaifiind aplicabile. Raționamentul expus nu este de natură a lămuri aspectele legale relevante în privința elaborării sau modificării amenajamentului silvic valabil la data săvârșirii faptelor, aspecte care reprezintă elemente necesare pentru calificarea faptelor reclamate ca reprezentând delicte civile. Astfel, instanța de apel a precizat că avut în vedere situația de fapt reținută de prima instanță în sensul că, prin amenajamentul silvic constituit la data de 18.02.2011 la nivelul comunei Moroieni, județul Dâmbovița, terenurile în discuție erau încadrate în grupa I funcțională ca rezervație de semințe, stare de fapt care permitea efectuarea doar a unor tăieri de igienă. Printr-un considerent ulterior, instanța de apel a confirmat cele reținute de prima instanță pe baza verificării Catalogului Național al Resurselor Genetice cu rezervații de semințiș, Anexa la Ordinul Ministrului Mediului și Pădurilor nr. 945/01.03.2012, în vigoare în perioada relevantă, septembrie - octombrie 2013, privitor la faptul că niciuna dintre unitățile amenajistice pentru care au fost emise cele patru APV-uri nu era inclusă în categoria terenurilor în care vegetația forestieră să fie considerată rezervație de semințiș. Lipsa corelării aspectelor de fapt reținute cu dispozițiile art. 20 alin. (4) din Codul silvic, de asemenea reținute de instanța de apel, conform cărora, pe perioada de valabilitate a unui amenajament silvic este interzisă elaborarea altui amenajament silvic pentru pădurea respectivă sau pentru o parte din aceasta, cu excepția cazurilor prevăzute în normele tehnice, precum și cu dispozițiile art. 22 alin. (1) din Codul silvic care prevăd că amenajamentele silvice și modificările acestora sunt aprobate prin ordin al conducătorului autorității publice centrale care răspunde de silvicultură, nu permite stabilirea elementelor care, în contextul specific al cauzei, conturează premisele faptei ilicite. Astfel, deși a reținut lipsa caracterului ilicit al faptei, reținând că nu poate fi primită critica reclamantului referitoare la încălcarea limitărilor trasate prin amenajamentul întocmit în anul 2010 sub aspectul tăierilor prevăzute pentru categoria rezervațiilor de semințiș, aceste limitări nemaifiind aplicabile, instanța de apel nu a stabilit toate elementele care justificau această concluzie, deși caracterul ilicit al faptelor reclamate trebuia stabilit prin raportare la valabilitatea, la data săvârșirii faptelor, a unui anumit amenajament silvic și, eventual, la modificările acestui amenajament, cu luarea în considerare a dispozițiilor legale arătate mai sus. Subsecvent acestei etape a analizei însă tot pentru a contura existența unei fapte ilicite, este necesară examinarea apărărilor intimaților pârâți care au invocat prezumția de legalitate a actului administrativ, susținând și că nu poate fi atrasă răspunderea lor delictuală, ei încrezându-se cu bună-credință într-un act administrativ presupus emis cu respectarea tuturor dispozițiilor legale. De asemenea, argumentele invocate de părți privind cantitatea de masă lemnoasă care putea fi exploatată ca urmare a calificării acesteia ca "produse accidentale I" și modul în care s-a făcut această calificare reprezintă un element necesar al raționamentului logico-juridic, subsecvent însă etapelor analizei expuse mai sus. Ca atare, prin raportare la prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., este fondat motivul de recurs care vizează modul în care instanța de apel a stabilit inexistența faptei ilicite, nerespectarea cerințelor legale care trebuie avute în vedere în realizarea acestei analize, expuse mai sus, concretizându-se într-o încălcare a normelor de drept material întrucât stabilirea caracterului ilicit al faptelor reclamate, condiție necesară pentru angajarea răspunderii civile delictuale, față de prevederile art. 1349 alin. (1) și art. 1357 alin. (1) din C. civ., presupune ca etapă inițială identificarea în concret, în circumstanțele specifice ale prezentei cauze, a normei pretins încălcate prin conduita pârâților. În consecință, în temeiul art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de recurentul-reclamant Statul Român prin Ministerul Finanțelor împotriva deciziei nr. 1830A din 16 decembrie 2021 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, pe care o va casa și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel.