ÎCCJ, decizie (scj.ro #232887)

Recurs în casație. Cazul prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.  Violarea vieții private. Tipicitate

Cuprins pe materii:

Drept procesual penal. Partea specială. Judecata.

Căile extraordinare de atac. Recursul în casație

Drept penal. Partea specială. Violarea vieții private

Indice alfabetic:

- drept procesual penal

- recurs în casație

- drept penal

- violarea vieții private

C. proc. pen.

, art. 438 alin. (1) pct. 7

C. pen.

,  art. 226

Din perspectiva tipicității infracțiunii de violare a vieții private, în modalitatea de incriminare prevăzută de art. 226 alin. (2) C. pen., este necesar ca sunetele, convorbirile sau imaginile prevăzute în alin. (1) să fie  divulgate, difuzate, prezentate sau transmise, fără drept, către o altă persoană sau către public, excedând conținutului constitutiv al infracțiunii dacă aceste sunete, convorbiri sau imagini au fost realizate de inculpat sau de persoana vătămată sau dacă au fost obținute/realizate cu sau fără drept.

Prin „locuință” în sensul art. 226 alin. (1) C.pen., se poate înțelege sediul profesional în care inculpatul și persoana vătămată își desfășurau viața de cuplu extraconjugală (activități cotidiene și intime) care reliefează o legătură suficientă și continuă cu locația respectivă.

I.C.C.J., Secția penală, decizia nr.  60/RC din 5 februarie 2025

I.

Prin sentința penală nr. 442 din 12 aprilie 2024 pronunțată de Judecătoria Târgu Mureș – Secția penală, printre altele, în temeiul art. 226 alin. 1 și 2 C. pen., cu aplicarea art. 5 alin. 1 C. pen. și a art. 35 alin. 1 C. pen., a fost condamnat inculpatul A la pedeapsa de 1 an și 6 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de violarea vieții private în formă continuată (4 acțiuni), fiind admisă, în parte, acțiunea civilă exercitată de către partea civilă B și obligat inculpatul să achite acesteia suma de 3.500 euro, cu titlu de daune morale.

II.

Prin decizia penală nr. 468/A din 23 octombrie 2024 pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș – Secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul A împotriva sentinței penale nr. 442 din 12 aprilie 2024 pronunțată de Judecătoria Târgu Mureș – Secția penală.

III.

Împotriva acestei decizii inculpatul A a formulat cerere de recurs în casație  întemeiată pe cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C.proc.pen., respectiv ,,inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală”.

Recurentul a susținut că acțiunile ce i-au fost imputate nu corespund elementelor constitutive ale infracțiunii de violare a vieții private, prevăzute de art. 226 alin. (2) C. pen., arătând că aspectele supuse analizei vizează exclusiv latura obiectivă a infracțiunii raportat la împrejurările că:

1) fotografierea sau înregistrarea imaginilor a avut loc într-un sediu profesional (la sediul SC Y SRL;

2) imaginile redistribuite au fost realizate direct de către persoana vătămată, însă nu poate exista identitate între subiectul pasiv al infracțiunii prevăzute de art. 226 alin. (2) C. pen. și autorul faptelor menționate la art. 226 alin. (1) C. pen.;

3) imaginile redistribuite erau deja accesibile publicului larg, fiind publice pe conturi fictive ale Facebook.

Cu privire la primul motiv de recurs în casație, recurentul a susținut că imaginile ce fac obiectul cauzei au fost realizate la sediul SC Y S.R.L., iar nu într-o locuință, încăpere sau dependință ținând de acestea, criticând soluția instanței de apel, care a apreciat că nu există o cerință în cuprinsul normei de incriminare ca imaginile ce au făcut obiectul diseminării să fi fost realizate într-o locuință.

Recurentul a arătat că, în speță, imaginile au fost realizate la sediul social al unei societăți comerciale, context în care conduita imputată nu constituie infracțiune. În acest sens, a invocat decizia HP nr. 18/2024 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, potrivit căreia noțiunile de locuință, încăpere sau dependință au același înțeles cu noțiunile din conținutul infracțiunii de violare de domiciliu (art. 224 C. pen.).

Recurentul a invocat în susținerea motivelor de recurs în casație decizia nr. 33/2017 a Curții Constituționale și decizia nr. 51/2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală.

În ceea ce privește al doilea motiv de recurs în casație, și anume acela că fotografierea sau înregistrarea de imagini de către persoana vătămată nu intră sub incidența art.226 alin. (2) C. pen., recurentul a susținut că persoana indicată în norma de incriminare (s.n. persoana vătămată) nu se poate identifica cu persoana care procedează la fotografierea sau înregistrarea de imagini. Cu alte cuvinte, imaginile prevăzute la art. 226 alin. (1) C. pen., nu includ imaginile din categoria

„selfies

”, realizate chiar de către subiectul pasiv al infracțiunii. Sub acest aspect, a precizat că există o incompatibilitate vădită între calitatea de autor al conduitei prevăzute de art. 226 alin. (1) C. pen. și persoana protejată de textul de incriminare.

Cu privire la al treilea motiv de recurs în casație, constând în redistribuirea pozelor pe profilul personal de Facebook, recurentul a susținut, în esență, că imaginile ce au făcut obiectul redistribuirii erau deja publice pe conturile fictive de Facebook, astfel că acestora le lipsește caracterul privat.

A susținut că profilul public de pe rețeaua de socializare Facebook are caracter de spațiu public astfel cum s-a statuat pe cale jurisprudențială (decizia nr. 4546/2014 a Înaltei Curți – Secția de contencios administrativ și fiscal), considerând că publicarea unor imagini în spațiul public, cu posibilitatea ca acestea să fie vizualizate de către un grup nedeterminat de persoane, lipsește de consecințe juridice redistribuirile ulterioare pe contul său de Facebook.

Prin încheierea din 22 ianuarie 2025 pronunțată de Înalta Curte – Secția penală a fost admisă, în principiu, cererea de recurs în casație formulată de recurentul inculpat A împotriva deciziei penale nr. 468/A din 23 octombrie 2024, pronunțate de Curtea de Apel Târgu Mureș – Secția penală și pentru cauze cu minori și de familie.

Examinând recursul în casație formulat de recurentul inculpat A, în conformitate cu dispozițiile art. 447 C.proc.pen., prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 438 alin.1 pct. 7 C.proc.pen., Înalta Curte a constatat că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 226 alin. (1) C.pen., infracțiunea de violarea vieții private, constă în atingerea adusă vieții private, fără drept, prin fotografierea, captarea sau înregistrarea de imagini, ascultarea cu mijloace tehnice sau înregistrarea audio a unei persoane aflate într-o locuință sau încăpere ori dependință ținând de aceasta sau a unei convorbiri private.

Pe lângă varianta tip a infracțiunii de violarea vieții private, legiuitorul a incriminat o variantă derivată a acestei infracțiuni, la art.226 alin. (2) C.pen., care prevede că reprezintă infracțiune divulgarea, difuzarea, prezentarea sau transmiterea, fără drept, a sunetelor, convorbirilor ori a imaginilor prevăzute în alin. (1), către o altă persoană sau către public.

În forma de incriminare prevăzută la art.226 alin. (2) C.pen., elementul material constă în patru modalități alternative - divulgarea, difuzarea, prezentarea sau transmiterea sunetelor, convorbirilor ori a imaginilor prevăzute la alin. (1), astfel că pentru realizarea infracțiunii în această variantă este suficient să se realizeze una dintre aceste modalități.

Latura obiectivă este întregită prin condiția esențială negativă atașată elementului material, care este valabilă indiferent de modalitatea în care acesta se realizează, și anume să fie fără drept.

În cauză, instanța de apel a reținut, cu caracter definitiv, că inculpatul A a săvârșit infracțiunea de violarea vieții private, prevăzute de art.226 alin.(1) și alin. (2) C.pen. cu aplicarea art. 35 alin. (5) C.pen., constând în aceea că:

a) în data de 04.08.2019, de pe telefonul mobil personal, folosind numărul de telefon 07xxx, a trimis socrului său C, având numărul de telefon 07xxx, prin intermediul aplicației Whtasapp, două poze în ipostaze intime cu persoana vătămată B constituită parte civilă în procesul penal, într-una dintre poze partea civilă fiind la bustul gol și, în alta, în care partea civilă B se află cu spatele la cameră, îmbrăcată cu o pereche de chiloți negri de dantelă, cu fața spre inculpatul A, care este așezat pe un scaun, precum și o filmare cu partea civilă în care aceasta dansa în lenjerie intimă, în fața inculpatului (prima acțiune din unitatea legală);

b) în data de 29.07.20219, pe profilul de Facebook intitulat „X”, a postat o poză cu partea civilă B la bustul gol, inculpatul înnegrind areola mamară a ambilor sâni, dar din care reiese că partea civilă era la bustul gol (a doua acțiune din unitatea legală);

c) pe profilul de Facebook intitulat „Y” a postat în data de 26.08.2019, o poză care o înfățișează pe partea civilă B îmbrăcată în lenjerie intimă, respectiv în chiloți, sutien și un body, în datele de 24.08.2019 și 03.09.2019, a postat poze cu partea civilă B la bustul gol în care zona sânilor este acoperită cu negru, modificând poza nud originală și poze cu partea civilă complet dezbrăcată cu zonele intime înnegrite, în data de 06.09.2019, sau înălbite, în data de 09.09.20219, și capturi de ecran din filmulețe în care partea civilă se dezbracă, observându-i-se sutienul, în data de 01.09.2019, sau în care înta reținut relații sexuale cu inculpatul A, normale și orale, capturi de ecran postate în datele de 30.08.2019 și 07.09.2019 și, în final, pe același profil de Facebook, respectiv „Y”, în data de 11.09.2019 a postat o poză în care partea civilă B apare cu sânii la vedere (a treia acțiune a unității legale);

d) în perioada 26.08.2019 – 30.09.2019, a preluat imaginile postate pe profilele de Facebook intitulate „X” și „Y” și le-a distribuit pe profilul personal de Facebook „A”, respectiv de pe profilul „X” a preluat și distribuit pe contul personal în data de 30.09.2019 imaginea postată pe contul fictiv în data de 27.09.2019, iar de pe profilul „Y” a preluat și distribuit imaginile compromițătoare descrise la lit. c de mai sus – a treia acțiune a unității legale de infracțiune – la aceleași date la care au fost postate pe contul fictiv, respectiv: 26.08.2019, 30.08.2019, 01.09.2019, 03.09.2019, 06.09.2019, 07.09.2019 și 11.09.2019.

Pornind de la primul motiv de recurs în casație, s-a reținut că prin decizia nr.18/2024 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 446 din 15 mai 2024, s-a stabilit că noțiunile de locuință, încăpere sau dependință din conținutul infracțiunii de violare a vieții private, prevăzută de art.226 alin. (1) din Codul penal, au același înțeles cu noțiunile de locuință, încăpere sau dependință din conținutul infracțiunii de violare de domiciliu, prevăzută de art. 224 alin. (1) din Codul penal, fiind subsumate noțiunii de domiciliu în sensul legii penale.

Înalta Curte a subliniat că, prin noțiunea de „domiciliu” în sensul legii penale  se înțelege locul unde o persoană își desfășoară activitățile cotidiene, specifice utilizării unei locuințe. În literatura de specialitate s-a arătat că această noțiune nu trebuie înțeleasă în accepțiunea din dreptul civil, deoarece domiciliul în sens penal se identifică cu acel spațiu unde subiectul pasiv locuiește, fără să fie necesar ca el să aibă în mod formal (legal) domiciliu în acel loc. Astfel, în sensul legii penale, nu interesează dacă locul este închis sau parțial deschis, stabil sau mobil, dacă este destinat special acestui scop ori nu este destinat, dacă reprezintă o locuință permanentă sau trecătoare (V. Cioclei, Drept penal parte specială I, ediția 3, Ed.C.H. Beck, București 2018, pag. 220).

Având în vedere că legiuitorul nu a prevăzut criterii predeterminate de care instanțele să țină cont atunci când stabilesc în ce situații un spațiu utilizat cu intermitență constituie locuință, s-a apreciat că regula de bază trebuie să rămână analiza circumstanțelor faptice, care reliefează o legătură suficientă și continuă cu un anume loc perceput drept domiciliu.

În cauză, locul unde au fost realizate imaginile distribuite fără drept, a fost reținut de instanța de apel ca fiind asimilat domiciliului în sensul legii penale, deoarece în acel spațiu (despre care recurentul susține că este sediul unei societăți comerciale) inculpatul A și persoana vătămată B și-au consumat și petrecut relația extraconjugală, folosind acel spațiu în scop personal mai mult decât pentru utilizarea

de jure

a societății comerciale. Sub acest aspect, instanța de apel a reținut că: „din materialul probator administrat în cauză rezultă că inculpatul și persoana vătămată utilizau spațiul societății comerciale ca pe un paravan, pentru a-și putea derula relația extraconjugală. Astfel, deși încăperile SC Y SRL aparțineau,

de jure

, unei persoane juridice,

de facto

acestea erau utilizate și pentru întreținerea de relații sexuale, devenind indirect o a doua locuință a persoanei vătămate și a inculpatului, de vreme ce serveau ca spațiu pentru consumarea unor relații intime, care prin însăși natura lor, se desfășoară în spații private”.

Această bază factuală reținută în cauză conform căreia în acel spațiu inculpatul și persoana vătămată își desfășurau viața de cuplu (activități cotidiene și intime) nu poate fi negată sau contestată pe calea recursului în casație.

Înalta Curte nu poate primi nici apărarea recurentului potrivit căreia o asemenea interpretare contravine principiului legalității și incriminării. Cerința securității juridice și a previzibilității legii, instituite de art. 7 din Convenția EDO, este îndeplinită dacă persoana cunoaște din definiția legală, în unele cazuri prin utilizarea interpretărilor oferite de instanțe și după ascultarea consultațiilor juridice, ce acțiuni sau omisiuni ar intra în sfera ilicitului penal și ce pedeapsă ar risca în acest caz. Ca atare, Înalta Curte constată ca inculpatul avea toate mijloacele necesare să își corecteze conduita conform normelor de incriminare și să nu acționeze în modul în care a acționat.

Referitor la cel de-al doilea motiv de recurs în casație, Înalta Curte a reținut că recurentul a fost condamnat pentru faptul că,

fără drept

, a difuzat (a postat) în public, imagini foto/video vizând viața privată a persoanei vătămate B care, în acest mod, a fost expusă fără voia ei percepției publicului. Astfel, prin decizia recurată s-a arătat că materialele media (n.r. imagini foto/video): „au fost trimise numai inculpatului, intenția persoanei vătămate fiind evident aceea ca numai inculpatul să le vadă. (...) scopul persoanei vătămate era acela ca numai inculpatul să aibă acces la respectivele fișiere. Drept urmare, este irelevant că persoana vătămată este cea care a trimis anumite filmări sau fotografii, din moment ce acestea erau destinate strict inculpatului, și nicidecum publicului larg”.

Dispozițiile art. 226 alin. (2) C.pen. protejează viața privată prin împiedicarea divulgării, publicării, prezentării sau transmiterii, fără drept, a sunetelor, convorbirilor ori imaginilor prevăzute la alin. (1) al aceluiași articol. Pentru  existența infracțiunii în varianta reglementată la art.226 alin. (2) C.pen., interesează dacă sunetele, convorbirile sau imaginile au fost divulgate, difuzate prezentate sau transmise, fără drept, către o altă persoană sau către public, excedând conținutului constitutiv al infracțiunii de violarea vieții private prevăzute de art.226 alin. (2) C.pen. dacă sunetele, convorbirile sau imaginile au fost realizate de autor sau de persoana vătămată sau dacă au fost obținute/realizate cu sau fără drept.

În această ordine de idei, în decizia nr. 51/HP din 24.06.2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 1050 din 03.11.2021,

s-a arătat că, în cuprinsul art. 226 alin. (2) C.pen. există o normă de trimitere care împrumută elemente din norma completatoare, însă nu împrumută întreaga dispoziție din alin. (1), ci face trimitere doar la sunetele, convorbirile, imaginile prevăzute la alineatul respectiv. S-a subliniat că art. 226 alin. (2) din Codul penal face trimitere la modalitățile de obținere a sunetelor, convorbirilor, imaginilor, a căror divulgare, difuzare, prezentare sau transmitere, fără drept, se pedepsește.

Așadar, din perspectiva tipicității infracțiunii de violare a vieții private în modalitatea de incriminare prevăzută de art. 226 alin. (2) C.pen., rămâne irelevant cine a efectuat în cauză imaginile foto/video, ceea ce interesează fiind diseminarea acestora, fără drept, care în speță s-a realizat de către recurentul A.

În fine, cu privire la cel de-al treilea motiv de recurs în casație privind redistribuirea unor imagini care erau deja publice, instanța de recurs în casație a considerat că această apărare este nefondată, în contextul în care, potrivit bazei factuale reținute cu titlul definitiv, de instanța de apel, inculpatul a redistribuit imaginile cu persoana vătămată de pe alte conturi de Facebook pe care însăși acesta le-a creat. În acest sens, în cuprinsul deciziei recurate s-a arătat că: „este irelevant că fotografiile și filmările erau deja publice pe conturile false, atunci când inculpatul le-a distribuit pe contul său personal, în condițiile în care din materialul probator administrat în cauză rezultă că tocmai inculpatul este cel care a creat conturile fictive. Altfel spus, inculpatul A  este cel care a făcut publice respectivele imagini și videoclipuri, atunci când le-a încărcat pe conturile fictive de Facebook”.

Prin urmare, s-a constatat că faptele pentru care a fost condamnat recurentul inculpat A  sunt prevăzute de legea penală, întrunind conținutul constitutiv al infracțiunii de violare a vieții private prevăzute de art. 226 alin. (1) și alin.(2) C.proc.pen., astfel că solicitarea de achitare în baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C.proc.pen., este neîntemeiată.

Pentru considerente expuse, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins, ca nefondat, recursul în casație formulat de inculpatul A.