ÎCCJ, Secția penală

Deliberând asupra cauzei penale de față, în baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 1395 din 6 noiembrie 2020 pronunțată de Judecătoria Oradea, în baza art. 226 alin. (1), (2) C. pen., cu aplicarea art. 61 alin. (4) lit. b) C. pen. cu aplicarea art. 396 alin. (10) C. proc. pen.. a fost condamnat inculpatul A. pentru săvârșirea infracțiunii de violare a vieții private, la pedeapsa de 150 zile-amendă.

În baza art. 61 alin. (2) C. pen. s-a stabilit suma corespunzătoare unei zile-amendă la 10 RON, astfel că inculpatul A. execută o amendă de 1500 RON.

S-a atras atenția inculpatului A. asupra prevederilor art. 63 alin. (1) din C. pen., respectiv că în situația în care, cu rea-credință, nu execută pedeapsa amenzii, în tot sau în parte, numărul zilelor-amendă neexecutate se înlocuiește cu numărul corespunzător de zile cu închisoarea.

S-a pus în vedere inculpatului A. că, potrivit art. 559 alin. (1) C. proc. pen.., are obligația să depună dovada de plată integrală a amenzii la judecătorul delegat cu executarea din cadrul Judecătoriei Oradea, în termen de 3 luni de la rămânerea definitivă a hotărârii.

În baza art. 19, art. 397 alin. (1) C. proc. pen.. cu referire la art. 1357 C. civ. a fost obligat inculpatul la plata sumei de 5.500 RON cu titlu de despăgubiri morale în favoarea părții civile B. și s-a respins restul pretențiilor civile formulate în cauză.

În baza art. 274 alin. (1) C. proc. pen.. a fost obligat inculpatul la plata către stat a sumei de 1000 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel inculpatul A. și partea civilă B..

Prin decizia penală nr. 5/A din 13 ianuarie 2022 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția penală, în baza art. 421 pct. (1) lit. b) C. proc. pen.. a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul A. împotriva sentinței penale nr. 1395 din 06 noiembrie 2020 pronunțate de Judecătoria Oradea în dosarul nr. x/2019.

În baza art. 421 pct. (2) lit. a) C. proc. pen.., a fost admis apelul declarat de partea civilă B. împotriva sentinței penale nr. 1395 din 06 noiembrie 2020 pronunțate de Judecătoria Oradea în dosarul nr. x/2019.

A desființat, în parte, sentința atacată și, rejudecând:

A fost înlăturată pedeapsa de 1.500 RON (150 zile-amendă x 10 RON ziua-amendă) aplicată inculpatului A. pentru comiterea infracțiunii de violarea vieții private, prevăzute de art. 226 alin. (1) și (2) C. pen. cu aplicarea art. 396 alin. (10) C. proc. pen.

În baza art. 226 alin. (1) și (2) C. pen. cu aplicarea art. 396 alin. (10) C. proc. pen.. a fost condamnat inculpatul A. la o pedeapsă de un an și 4 luni închisoare pentru comiterea infracțiunii de violarea vieții private.

În baza art. 91 C. pen. s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei de un an și 4 luni închisoare aplicată inculpatului pe durata unui termen de supraveghere de 4 ani, stabilit conform art. 92 C. pen.

În baza art. 93 alin. (1) C. pen., pe durata termenului de supraveghere s-a dispus ca inculpatul A. să respecte următoarele măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte la Serviciul de probațiune Bihor, la datele fixate de acesta;

b) să primească vizitele consilierului de probațiune desemnat cu supravegherea sa;

c) să anunțe, în prealabil, schimbarea locuinței și orice deplasare care depășește 5 zile;

d) să comunice schimbarea locului de muncă;

e) că comunice informații și documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existență.

În baza art. 93 alin. (2) lit. b) C. pen., pe durata termenului de supraveghere, s-a dispus ca inculpatul A. să frecventeze un program de reintegrare socială derulat de către serviciul de probațiune sau organizat în colaborare cu instituții din comunitate.

În baza art. 93 alin. (3) C. pen., pe parcursul termenului de supraveghere s-a dispus ca inculpatul A. să presteze o muncă neremunerată în folosul comunității pe o perioadă de 120 de zile, la Primăria Oradea sau la Universitatea din Oradea.

În baza art. 404 alin. (2) C. proc. pen.. s-a atras atenția inculpatului A. asupra dispozițiilor art. 96 C. pen. privind revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere în cazul nerespectării măsurilor de supraveghere și a obligațiilor sau a săvârșirii de noi infracțiuni.

Au fost majorate daunele morale la plata cărora a fost obligat inculpatul A. în favoarea părții civile B., de la 5.500 RON la 100.000 RON.

Au fost menținute dispozițiile sentinței atacate care nu contraveneau deciziei.

În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen.. a fost obligat inculpatul A. la plata sumei de 400 RON, cheltuieli judiciare în favoarea statului în apel.

În baza art. 192 alin. (3) C. proc. pen.. cheltuielile judiciare avansate în apelul părții civile B. au rămas în sarcina statului.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs în casație inculpatul A., la data de 11 februarie 2022, întemeiat pe cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.., respectiv "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".

Prin cererea de recurs în casație, recurentul A. a solicitat desființarea deciziei penale nr. 5/A din 13.01.2022 pronunțate de Curtea de Apel Oradea și achitarea sa, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen.

În cuprinsul cererii de recurs în casație recurentul a prezentat, succint, situația de fapt din cauză, soluția pronunțată de prima instanță, precum și criticile formulate în apel. Deopotrivă, a menționat că, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, a statuat prin decizia nr. 51/24.06.2021 (publicată în Monitorul Oficial din 03.11.2021) că, tipicitatea infracțiunii de violare a vieții private în modalitatea incriminată de art. 226 alin. (2) C. pen. nu este condiționată de deținerea unor sunete, convorbiri ori imagini realizate fără drept, prin fotografierea, captarea sau înregistrarea de imagini, ascultarea cu mijloace tehnice sau înregistrarea audio a unei persoane aflate într-o locuință sau încăpere ori dependință ținând de acestea sau a unei convorbiri private.

În ceea ce privește motivele invocate în susținerea cazului de casare invocat, recurentul a susținut că, hotărârea instanței de apel trebuia să țină cont de lipsa de previzibilitate a normei de incriminare, lipsa unei forme a consimțământului persoanei vătămate pe care tipicitatea obiectivă să o impună, precum și de problema consimțământului prezumat.

Referitor la lipsa de previzibilitate, recurentul a precizat că problema de drept ce se pune în discuție pe calea prezentei căi extraordinare de atac este cea a imposibilității conformării conduitei la un moment anterior dezlegării date de Înalta Curte. Recurentul a arătat că, raportat la situația sa concretă, nu putea la momentul acțiunii sale (în contextul unei jurisprudențe polarizate) să previzioneze efectul acestei acțiuni și nici evoluția jurisprudențială subsecventă. În esență, a considerată că, lipsa de previzibilitate a normei de incriminare impune soluția achitării prin raportare la dispozițiile art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen.. și permite circumscrierea acestei critici motivului de recurs indicat, deoarece astfel cum s-a arătat în mod constant în practica Curții Europene, previzibilitatea interpretării jurisprudențiale privește elementele constitutive ale infracțiunii, fiind astfel parte integrantă a acestor elemente.

Cu privire la consimțământ, recurentul a supus analizei condiția negativă de tipicitate ce impune ca activitatea de divulgare să se realizeze fără drept. Relativ la forma pe care trebuie să o îmbrace acest consimțământ, s-a considerat de către recurent că aceasta este indiferentă, atâta timp cât consimțământul este neechivoc și valabil exprimat. A mai menționat că, legea nu impune o formă a realizării condiției negative de tipicitate, fapt pentru care simpla exprimare a titularului valorii protejate este suficientă, deoarece în sfera dreptului penal o manifestare de voință produce efecte chiar în lipsa unei forme scrise.

S-a mai arătat că, în doctrină a fost reținută existența consimțământului prezumat (ce se deosebește de cel efectiv prin aceea că nu reprezintă o manifestare de voință, ci o construcție normativă bazată pe o prezumție de consimțământ) ce în unele legislații funcționează ca o cauză justificativă situată între consimțământul efectiv și starea de necesitate având însă o autonomie față de fiecare dintre acestea.

S-a menționat că, inexistența unei prevederi exprese referitoare la consimțământul prezumat în dreptul penal român determină, aparent, inutilitatea unei asemenea problematici, însă privită din perspectiva condiției negative de tipicitate (aceea a acționării fără drept), discuția devine actuală.

Astfel, a susținut că se pune problema eficacității consimțământului prezumat (dat într-o formă implicită), spre exemplu în cazul remiterii înregistrării. S-a arătat că, norma penală tinde să protejeze o așteptare rezonabilă a persoanei cu privire la respectul datorat vieții private, fiind facil a se argumenta că, o atare așteptare rezonabilă nu există câtă vreme această înregistrare a fost remisă persoanei care a dispus de ea. Raportat la situația concretă din speță, s-a considerat că indiferența manifestată față de posibilitatea divulgării ulterioare a unei înregistrări poate echivala cu un consimțământ apt să înlăture tipicitatea, prin raportare la condiția negativă prevăzută de norma de incriminare.

Prin urmare, deținerea înregistrării poate institui, în opinia recurentului, o prezumție de existență a consimțământului, respectiv a dreptului discreționar de a utiliza înregistrarea. S-a notat că, prezumția este una relativă, funcționează în favoarea inculpatului și poate fi răsturnată, însă, prin raportare la o altă prezumție - aceea de nevinovăție, iar răsturnarea acesteia cade în sarcina persoanei vătămate. S-a precizat că, o asemenea răsturnare nu a operat în speță.

Totodată, recurentul a susținut că este necesar ca instanța să se dezică de natura înregistrării. Obiect al protecției vieții private (și implicit al normei de incriminare) îl constituie nu doar captările momentelor intime, ci și fotografierea a două persoane împreună, a unei părți a locuinței, a unei activități sau a oricărei situații cu privire la care o persoană poate emite o așteptare rezonabilă cu privire la respectarea vieții private. Însă, incriminarea tuturor divulgărilor realizate în lipsa unui consimțământ expres ar conduce la situații imposibile. Astfel, o interpretare contrară cu privire la divulgarea fără drept, ar presupune ca publicarea de către unul dintre participanți pe o rețea de socializare a unei fotografii cu persoane sau a unei fotografii în cadrul căreia să fie surprinsă locuința unei persoane să constituie infracțiune.

Din această perspectivă, recurentul a susținut că, prin remiterea înregistrării, fotografiei, etc. se prezumă consimțământul, prezumție nerăsturnată în cauză, fapt ce impune soluția achitării prin raportare la dispozițiile art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen.., considerând că aceste critici se circumscriu cazului de recurs în casație indicat.

La data de 04.03.2022, intimata parte civilă B., prin avocat ales, a formulat concluzii scrise prin care a solicitat, pe fond, respingerea recursului în casație, ca nefondat, și menținerea deciziei curții de apel, ca legală și temeinică.

Prin încheierea din data de 25 mai 2022, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. x/2019, s-a admis în principiu cererea de recurs în casație formulată de recurentul inculpat A. împotriva deciziei penale nr. 5/A din 13 ianuarie 2022, pronunțate de Curtea de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori.

În esență, Înalta Curte a constatat că recursul în casație formulat de recurentul inculpat A. este admisibil pentru cazul prevăzut de art. 438 pct. 7 C. proc. pen., indicat de acesta, în ceea ce privește soluția de condamnare pentru săvârșirea infracțiunii de violare a vieții private prev. de art. 226 alin. (1) și (2) C. pen., sub aspectul ce vizează condiția atașată elementului material pentru existența acestei infracțiuni, respectiv ca fapta de divulgare, difuzare, prezentare sau transmitere să se realizeze fără drept (în absența vreunei forme de consimțământ din partea persoanei vătămate), strict în raport de situația de fapt astfel cum a fost reținută de instanța de apel a cărei hotărâre a fost atacată.

Față de motivele dezvoltate în cererea de recurs în casație, s-a precizat că nu se includ în sfera niciunui caz de casare dintre cele prevăzute de art. 438 alin. (1) C. proc. pen.., aspectele susținute de recurent cu privire lipsa de previzibilitate a normei de incriminare (art. 226 alin. (2) C. pen.), enunțată prin raportare la decizia nr. 51 din 24.06.2021 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală.

Examinând recursul în casație formulat de inculpatul A. prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.. și în limitele încheierii de admitere în principiu, Înalta Curte constată următoarele:

Recursul în casație este o cale extraordinară de atac, prin intermediul căreia este analizată conformitatea hotărârilor definitive cu regulile de drept prin raportare la cazurile de casare expres și limitativ prevăzute de lege care vizează exclusiv legalitatea hotărârii, potrivit art. 438 C. proc. pen.

Motivele de casare invocate de recurent trebuie să se raporteze la situația factuală și la elementele care au circumstanțiat activitatea infracțională, astfel cum au fost stabilite în mod definitiv de instanța de apel, în baza analizei mijloacelor de probă administrate în cauză, prin hotărârea atacată, întrucât în această cale extraordinară de atac se analizează doar aspecte de drept, Înalta Curte de Casație și Justiție neputând proceda la reevaluarea materialului probator sau la modificarea situației de fapt.

Așadar, în calea extraordinară a recursului în casație nu se rejudecă litigiul, respectiv fondul cauzei, ci se fac aprecieri asupra hotărârii date și dacă ea corespunde sau nu legii. Recursul în casație reprezintă un mijloc de a repara ilegalitățile și nu are, în consecință, drept obiect rezolvarea unei cauze penale, ci sancționarea deciziilor necorespunzătoare, în scopul respectării legislației și a uniformității jurisprudenței.

Limitarea obiectului judecății în recursul în casație la cazurile strict prevăzute de lege înseamnă că nu orice presupusă încălcare a legii de procedură penală sau a legii substanțiale constituie temei pentru a casa hotărârea recurată, ci numai acelea care corespund unuia dintre cazurile de casare prevăzute de lege.

În ceea ce privește cazul de casare prevăzut în dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.., se notează că acesta este incident dacă inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală. Astfel, acest caz de casare vizează acele situații în care nu se realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și configurarea legală a tipului respectiv de infracțiune, fie din cauza împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întrunește elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie pentru că fapta a fost dezincriminată (indiferent dacă vizează reglementarea în ansamblul său sau modificarea unor elemente ale conținutului constitutiv).

Așadar, în temeiul cazului de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.., Înalta Curte de Casație și Justiție poate analiza exclusiv dacă faptele, astfel cum au fost reținute prin decizia recurată, corespund tiparului de incriminare a celor pentru care s-a dispus condamnarea inculpatului, fără posibilitatea de a reaprecia probatoriul administrat sau de a statua asupra situației de fapt reținute de instanța de apel.

Constatarea prevederii faptei în legea penală presupune existența unui model legal de incriminare care să descrie fapta interzisă, existența unei fapte concrete și tipicitatea (corespondența dintre trăsăturile faptei concrete și modelul de incriminare).

În cauză, prin decizia penală nr. 5/A din 13.01.2022 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori, s-a dispus condamnarea inculpatului A. la pedeapsa de un an și 4 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de violarea vieții private.

Potrivit art. 226 alin. (1) C. pen., constituie infracțiunea de violarea vieții private, atingerea adusă vieții private, fără drept, prin fotografierea, captarea sau înregistrarea de imagini, ascultarea cu mijloace tehnice sau înregistrarea audio a unei persoane aflate într-o locuință sau încăpere ori dependință ținând de aceasta sau a unei convorbiri private.

Pe lângă varianta tip a infracțiunii de violarea vieții private, legiuitorul a incriminat o variantă derivată a acestei infracțiuni, la art. 226 alin. (2) C. pen., care prevede că reprezintă infracțiune divulgarea, difuzarea, prezentarea sau transmiterea, fără drept, a sunetelor, convorbirilor ori a imaginilor prevăzute în alin. (1), către o altă persoană sau către public.

În forma de incriminare prevăzută la art. 226 alin. (2) C. pen., elementul material constă în patru modalități alternative - divulgarea, difuzarea, prezentarea sau transmiterea sunetelor, convorbirilor ori a imaginilor prevăzute la alin. (1), astfel că pentru realizarea infracțiunii în această variantă este suficient să se realizeze una dintre aceste modalități.

Latura obiectivă este întregită prin condiția esențială negativă atașată elementului material, care este valabilă indiferent de modalitatea în care acesta se realizează, și anume să fie fără drept.

În cauză, instanța de apel, făcând aplicarea dispozițiilor legale privind judecarea în procedura recunoașterii învinuirii prevăzute de art. 396 alin. (10) C. proc. pen.., a reținut, cu caracter definitiv, că inculpatul A. a săvârșit infracțiunea de violarea vieții private, prevăzute de art. 226 alin. (1) și (2) C. pen., constând în aceea că, în data de 15.08.2018, a postat în mediul online o înregistrare video în care persoana vătămată B. întreținea raporturi sexuale cu inculpatul.

Prin decizia recurată, s-a mai arătat că divulgarea fără drept a imaginilor înregistrate la un moment anterior de către inculpat cu acordul persoanei vătămate realizează pe deplin conținutul constitutiv al infracțiunii prevăzute de art. 226 alin. (2) C. pen., precum și că jurisprudența creată în această materie (...) a fost în sensul realizării tipicității infracțiunii prevăzute de art. 226 alin. (2) C. pen. și în situația în care imaginile, sunetele sau convorbirile divulgate, difuzate etc. au fost obținute cu drept, atâta vreme cât verbum regens al infracțiunii este săvârșit fără drept.

Se constată, astfel, că instanța de apel a dispus condamnarea recurentului inculpat A. pentru faptul că, fără drept, a difuzat (a postat) în mediul online, adică, în public, imagini înregistrate video vizând viața privată a persoanei vătămate B. care, în acest mod, a fost expusă fără voia ei percepției publicului.

Dispozițiile art. 226 alin. (2) C. pen. protejează viața privată prin împiedicarea divulgării, publicării, prezentării sau transmiterii, fără drept, a sunetelor, convorbirilor ori imaginilor prevăzute la alin. (1) al aceluiași articol. Pentru existența infracțiunii în varianta reglementată la art. 226 alin. (2) C. pen., interesează dacă sunetele, convorbirile sau imaginile au fost divulgate, difuzate prezentate sau transmise, fără drept, către o altă persoană sau către public, excedând conținutului constitutiv al infracțiunii de violarea vieții private prevăzute de art. 226 alin. (2) C. pen. dacă sunetele, convorbirile sau imaginile au fost obținute cu sau fără drept.

În această ordine de idei, în decizia 51 din 24.06.2021 a ÎCCJ - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, s-a arătat că, în cuprinsul art. 226 alin. (2) C. pen. există o normă de trimitere care împrumută elemente din norma completatoare, însă nu împrumută întreaga dispoziție din alin. (1), ci face trimitere doar la sunetele, convorbirile, imaginile prevăzute la alineatul respectiv. S-a subliniat că art. 226 alin. (2) din C. pen. face trimitere la modalitățile de obținere a sunetelor, convorbirilor, imaginilor, a căror divulgare, difuzare, prezentare sau transmitere, fără drept se pedepsește.

Tipicitatea infracțiunii de violarea vieții private în modalitatea de incriminare prev. de art. 226 alin. (2) C. pen. există atunci când elementul material este îndeplinit strict prin divulgarea, difuzarea, prezentarea sau transmiterea fără drept, fiind indiferent dacă subiectul activ deține imaginile, sunetele, convorbirile cu sau fără consimțământul persoanei vătămate.

Pe cale de consecință, Înalta Curte constată că fapta pentru care recurentul inculpat A. a fost condamnat prin decizia instanței de apel, astfel cum a fost descrisă în cuprinsul hotărârii recurate, întrunește elementele de tipicitate obiectivă ale infracțiunii de violarea vieții private prev. de art. 226 alin. (1) și (2) C. pen., iar cererea de achitare în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen.. este neîntemeiată.

Pentru considerente expuse, în baza dispozițiilor art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen.., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 5/A din 13.01.2022 pronunțate de Curtea de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori.

În temeiul art. 276 alin. (6) C. proc. pen.., va dispune obligarea recurentului inculpat la plata sumei de 3500 RON cheltuieli judiciare în favoarea intimate părți civile B., conform chitanței nr. x din 01.09.2022 .

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen.., va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de recurentul inculpat A. împotriva deciziei penale nr. 5/A din 13 ianuarie 2022, pronunțate de Curtea de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei 3500 RON cheltuieli judiciare în favoarea intimatei părți civile B..

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 07 septembrie 2022.

GGC - MM