ÎCCJ, Secția penală

Deliberând asupra recursului în casație declarat de inculpata A. împotriva Deciziei penale nr. 11/A din 17.01.2022 a Curții de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori,

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Hotărârea primei instanțe:

Prin Sentința penală nr. 796/2021 din data de 22.06.2021 pronunțată de Judecătoria Oradea, în baza art. 396 alin. (5) C. proc. pen. rap. la art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. a fost achitată inculpata A. sub aspectul comiterii infracțiunii de hărțuire prev. și ped. de art. 208 alin. (1) C. pen.

În baza art. 208 alin. (2) C. pen. raportat la art. 61 alin. (4) lit. b) din C. pen., a fost condamnată inculpata A. pentru săvârșirea infracțiunii de hărțuire, la pedeapsa de 5400 RON amendă penală, echivalent a 180 de zile amendă.

Potrivit art. 61 alin. (3) C. pen., s-a stabilit cuantumul sumei corespunzătoare unei zile amendă la suma de 30 RON.

I s-a atras atenția inculpatei asupra prevederilor art. 63 alin. (1) din C. pen., în sensul că în situația în care, cu rea-credință, nu execută pedeapsa amenzii, în tot sau în parte, numărul zilelor amendă neexecutate se înlocuiește cu numărul corespunzător de zile cu închisoarea, ținând seama de partea din amendă care a fost achitată.

I s-a pus în vedere inculpatei că potrivit art. 559 alin. (1) C. proc. pen. are obligația să depună recipisa de plată integrală a amenzii la judecătorul delegat cu executarea din cadrul Judecătoriei Oradea, în termen de 3 luni de la rămânerea definitivă a prezentei hotărâri penale.

În temeiul 397 alin. (1), art. 19 și art. 25 alin. (1) C. proc. pen. raportat la art. 1357, art. 1391 C. civ. a fost respinsă acțiunea civilă formulată de partea civilă B.

În baza art. 274 alin. (1) C. proc. pen. a fost obligată inculpata la plata către stat a sumei de 1000 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare.

În fapt, s-a reținut că inculpata A., începând cu luna februarie 2019 și până în data de 13.09.2019, la solicitarea explicită a persoanei vătămate de a nu mai fi contactat de către sus-numită, l-a contactat în repetate rânduri prin intermediul aplicației C., cât și prin mesaje text tip SMS, de pe patru posturi telefonice, apeluri care prin conținutul lor au fost de natură să creeze o reală temere persoanei vătămate.

Prin Decizia penală nr. 11/A din 17.01.2022 a Curții de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori, au fost respinse ca nefondate apelurile declarate de inculpata A. și partea civilă B., împotriva Sentinței penale nr. 796/22.06.2021, pronunțată de Judecătoria Oradea.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., a fost obligată inculpata apelantă A. și partea civilă B. la plata sumei totale de 800 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare în apel, câte 400 RON fiecare.

Împotriva Deciziei penale nr. 11/A din 17.01.2022 a Curții de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori, inculpata A. a declarat recurs în casație.

Prin cererea de recurs în casație formulată de inculpata A. a fost invocat temeiul de casare prevăzut de dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. ("inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală"), solicitându-se admiterea recursului în casație și achitarea recurentei, fapta comisă de aceasta nefiind prevăzută de legea penală.

În motivarea recursului, a susținut următoarele:

În motivele scrise, s-a invocat faptul că lipsește tipicitatea-prima trăsătură a infracțiunii, soluția legală prevăzută de art. 396 alin. (5) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen. fiind achitarea, fapta nefiind prevăzută de legea penală, pentru următoarele argumente:

Din modul în care legiuitorul a înțeles să reglementeze infracțiunea de hărțuire, rezultă că aceasta este o infracțiune de pericol concret, ceea ce înseamnă că elementul material, respectiv efectuarea de apeluri telefonice sau comunicări prin mijloace de transmitere la distanță, prin frecvența sau conținut lor, trebuie să producă efectiv o stare de temere și nu doar să fie de natură a-i crea persoanei vătămate o stare de temere.

La o simplă comparație între reglementarea infracțiunii de hărțuire (art. 208 noul C. pen.) și reglementarea infracțiunii de amenințare (art. 206 noul C. pen.) se poate observa că, spre deosebire de infracțiunea de amenințare, care presupune ca fapta de amenințare să fie de natură să îi producă o stare de temere persoanei amenințate, infracțiunea de hărțuire presupune ca efectuarea de apeluri telefonice sau comunicări prin mijloace de transmitere la distanță, prin frecvență sau conținut, să și cauzeze (efectiv) o stare de temere persoanei vizate.

Ori, în speță, trebuie observat că persoana vătămată nu doar că nu a fost înfricoșată de apeluri, ci ea însăși a încercat să își preconstituie probe împotriva subsemnatei (declarația persoanei vătămate din faza de judecată în fond - fila x verso. Din declarația persoanei vătămate, rezultă fără dubiu că motivul real pentru care a formulat plângerea penală împotriva inculpatei este acela de a evita o sancționare disciplinară a sa și nicidecum pentru că i s-ar fi cauzat o temere.

În plus, însăși organul de urmărire penală reține în rechizitoriu x pag. 14 că cele peste 50 de apeluri pe care le-ar fi efectuat în data de 21 mai 2019 până la orele 9:50 nu au fost comise în vederea săvârșirii infracțiunii de șantaj, ci în scop șicanator, reținând apoi eronat că aceste aspecte întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii de hărțuire.

Efectuarea de apeluri în scop șicanator nu reprezintă infracțiune de hărțuire. Pentru a putea vorbi de infracțiunea de hărțuire legiuitorul prevede foarte clar în alin. (2) al art. 208 că apelurile sau mesajele trebuie să creeze efectiv o stare de temere persoanei vătămate. Dacă nu se probează starea de temere nu avem infracțiune, lipsind urmarea imediată, fapta nefiind tipică.

De altfel, însăși instanța de apel prin modul său de exprimare (paragraf 4 pag. 14 decizie) confirmă că, în cauză, nu s-a creat efectiv o temere (lipsind astfel tipicitatea).

A susținut că, așa cum a arătat și în cuprinsul apelului, o eventuală stare de temere care s-ar fi putut reține, nu este de natura celei incriminate de legiuitor, ci o stare de temere creată tocmai de acțiunile persoanei vătămate, care căsătorită fiind, s-a angrenat în discuții nepotrivite cu o altă doamnă, sens în care, a fost speriat de faptul că, soția dânsului ar putea să afle conținutul acelor convorbiri. Aceste aspecte sunt susținute tocmai de mesajele persoanei vătămate, care i-a solicitat să nu mai discute pe C., ci să continue discuția pe D. . Altfel spus, persoanei vătămate nu i-a fost frică de frecvența apelurilor subsemnatei, ci a fost deranjată de faptul că, relația dintre noi, a fost aflată de familia sa și de enoriași, însă în mod evident, acestea nu se circumscriu infracțiunii de hărțuire, fiind simple consecințe ale propriilor acțiuni ale persoanei vătămate.

Examinând recursul în casație din perspectiva cazului de casare invocat, art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. (potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării atunci când s-a dispus condamnarea pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală), se constată următoarele:

Cazul de casare invocat de inculpată are în vedere situația în care s-a săvârșit o faptă pe care în mod greșit instanța a considerat-o infracțiune, întrucât în realitate, fapta nu se găsește în niciuna dintre prevederile legii penale ca infracțiune. Este situația faptelor care au un caracter civil, comercial ori situația dezincriminării unei fapte prevăzute de legea penală.

În analiza acestui caz de recurs în casație pot fi supuse verificării instanței critici cu privire la corespondența dintre fapta concretă cu descrierea conținută în norma de incriminare, în sensul dacă se suprapune modelului legal creat de legiuitor.

Înalta Curte de Casație și Justiție reține că, din perspectiva cazului de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., nu se poate realiza o analiză a conținutului mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator sau stabilirea unei alte situații de fapt pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală, verificarea hotărârii făcându-se exclusiv în drept, întrucât statuările în fapt ale instanței de apel nu pot fi cenzurate în niciun fel.

În cauză, criticile formulate de recurenta inculpată se referă, în esență, la lipsa elementelor de tipicitate obiectivă ale infracțiunii de hărțuire, pentru toate argumentele expuse în motivele scrise, susținute oral.

Ca stare de fapt, instanța de apel a reținut că prin transcrierea apelurilor (nu a conținutului acestora, ci doar a duratei lor sau consemnarea unor apeluri nepreluate) și mesajelor (tip SMS sau pe alte rețele de socializare, dar și cele depuse în faza de judecată) trimise de către inculpata A. către persoana vătămată B., atât prin frecvență cât și prin conținutul lor, au fost de natură să creeze o reală temere persoanei vătămate.

Din examinarea actelor dosarului, în limitele procesuale menționate și în raport cu situația de fapt, astfel cum a fost stabilită definitiv de instanța de apel, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că acțiunea inculpatei corespunde elementelor de tipicitate obiectivă ale infracțiunii de hărțuire, prevăzută de art. 208 alin. (2) C. pen. raportat la art. 61 alin. (4) lit. b) din C. pen., reținută în concret în sarcina sa.

Infracțiunea de hărțuire este reținută atunci când sunt efectuate apeluri telefonice sau comunicări prin mijloace de transmitere la distanță, care, prin frecvență sau conținut, îi cauzează o temere unei persoane.

Pentru a întregi latura obiectivă, acțiunile inculpatei trebuie să aibă ca urmare imediată producerea unei stări de temere.

În raport de probatoriul administrat în cauză, instanța de fond a reținut că sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de hărțuire sub aspectul tipicității obiective și subiective.

În ce privește temerea cauzată, aceasta s-a probat prin raportare la acțiunile inculpatei și la circumstanțele personale ale persoanei vătămate, instanța de fond și cea de apel fiind în măsură să aprecieze dacă din probatoriu rezultă producerea acelei stări de temere urmare acțiunilor inculpatei și dacă persoana vătămată a fost afectată de un sentiment de frică, îngrijorare sau disconfort psihic.

Prin urmare, analiza acestei cerințe esențiale pentru existența laturii obiective a infracțiunii, ține de evaluarea și aprecierea probelor, operațiune judiciară pe care Înalta Curte de Casație și Justiție, în analiza corespondenței obiective de incriminare a faptei, nu o poate realiza în acest cadru procesual, pentru că ar presupune în mod necesar analiza probatoriului administrat cu privire la circumstanțele concrete de comitere ale infracțiunii.

Înalta Curte reține că examinarea unei cauze în recurs în casație nu poate conduce la reformarea situației de fapt reținută de către instanțele care au soluționat fondul acuzațiilor penale, în actualul cadru procesual instanța de casație putând analiza doar dacă situația de fapt, astfel cum a fost reținută de instanțele ordinare, corespunde infracțiunii pentru care s-a pronunțat hotărârea de condamnare, însă nu poate proceda la o reevaluare a materialului probator sau la stabilirea unei alte situații de fapt.

Starea de fapt reținută în cauză nu poate fi modificată pe calea recursului, ea nu ar putea fi valorificată în contextul niciunuia dintre cazurile de casare prevăzute în art. 438 din C. proc. pen., în condițiile în care recursul în casație nu are drept scop soluționarea unei cauze penale prin reaprecierea faptelor, ci doar sancționarea deciziilor neconforme cu legea materială și procesuală.

În ce privește critica apărării, în sensul că s-a reținut că existența apelurilor și mesajelor într-un număr foarte mare în perioada de referință, dar și conținutul acestora a fost de natură să creeze o teamă persoanei vătămate, dar nu au creat efectiv acea temere impusă de textul de incriminare, se constată că acest aspect reprezintă doar o formă de exprimare, care semnifică aptitudinea acțiunii inculpatei de a crea temere, iar în considerentele hotărârii sunt analizate aceste cerințe esențiale ale conținutului constitutiv al infracțiunii de hărțuire, în modalitatea reținută de instanțele ordinare.

Pentru aceste considerente, având în vedere că în cauză nu este incident cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., instanța va respinge ca nefondat, recursul în casație declarat de inculpata A. împotriva Deciziei penale nr. 11/A din 17.01.2022 a Curții de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurenta inculpată la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casație declarat de inculpata A. împotriva Deciziei penale nr. 11/A din 17 ianuarie 2022 a Curții de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori, în Dosarul nr. x/2020.

Obligă recurenta inculpată la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 14 septembrie 2022.

GGC - ED