ÎCCJ, Secția penală

Deliberând asupra recursului în casație declarat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 756/A din 28 mai 2021 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția penală și de minori, în Dosarul nr. x/2019, constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 1070 din 23.12.2020 pronunțată de Judecătoria Cluj-Napoca în Dosarul nr. x/2019, în baza art. 396 alin. (1) și (2) din C. proc. pen., cu reținerea art. 43 alin. (5) din C. pen. și cu aplicarea art. 61 alin. (2), (3) teza I și 4 lit. b) din C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 270 zile - amendă, pentru săvârșirea infracțiunii de ultraj, prev. de art. 257 alin. (1) și (4) din C. pen. rap la art. 206 alin. (1) din C. pen., în cond. art. 41 alin. (1) din C. pen. rap. la art. 43 alin. (5) din C. pen.

În temeiul art. 61 alin. (2) și (3) teza a II-a din C. pen., s-a stabilit suma corespunzătoare unei zile-amendă la valoarea de 50 RON, rezultând amenda penală în cuantum total de 13.500 RON.

În baza art. 559 alin. (1) din C. proc. pen., s-a pus în vedere inculpatului că este obligat să depună recipisa de plată integrală a amenzii la judecătorul delegat cu executarea din cadrul Judecătoriei Cluj-Napoca, în termen de 3 luni de la rămânerea definitivă a sentinței.

S-a atras atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 63 alin. (1) din C. pen. privind înlocuirea pedepsei amenzii cu un număr corespunzător de zile cu închisoarea, dacă inculpatul nu execută pedeapsa amenzii penale, în tot sau în parte, cu rea-credință, precum și asupra dispozițiilor art. 64 din C. pen. privind executarea pedepsei amenzii prin prestarea unei munci neremunerate în folosul comunității.

În temeiul art. 25 alin. (1) din C. proc. pen., s-a luat act că persoana vătămată B. nu s-a constituit parte civilă în cauză.

În baza art. 404 alin. (4) lit. e) rap. la art. 272, art. 274 alin. (1) din C. proc. pen., a fost obligat inculpatul la plata sumei de 800 RON (100 RON din cursul urmăririi penale și 700 RON din cursul judecății), cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că la data de 22.11.2018, în jurul orei 16:30, persoana vătămată B., în calitatea de polițist local în cadrul D.G.P.L. Cluj-Napoca -Serviciul Control Trafic Rutier, dirija circulația la intersecția străzilor Paris și Argeș din mun. Cluj-Napoca. Cu această ocazie, a constatat că martora C. a traversat strada x în mod neregulamentar, în alergare, motiv pentru care, polițistul s-a deplasat către aceasta, pentru a-i atrage atenția cu privire la conduita ilicită. Întrucât persoana în cauză nu a dat curs solicitării de a se opri, polițistul local B. a pornit în urmărire și a oprit-o, prinzând-o de umăr. Așadar, pe fondul evenimentului descris anterior, inculpatul A., care se deplasa pe str. x, a coborât din autoturismul personal și s-a îndreptat către cei doi, moment în care martora C. a părăsit locul și a intrat în curtea societății D.. În continuare, inculpatul a adresat injurii persoanei vătămate, dar și amenințări cu acte de violență, prezentând o poziție intimidantă față de acesta, prin aceea că s-a apropiat cu corpul la o distanță mică, plasându-și fruntea de chipiul polițistului. Inculpatul a recunoscut că a adresat o serie de injurii și expresii obscene la adresa polițistului local, însă a susținut că acesta din urmă nu s-a simțit amenințat/speriat, iar injuriile au fost adresate la nervi și au constat în înjurăturile frecvent folosite în limbajul cotidian.

Deși pe parcursul cercetărilor, s-a susținut în mod repetat că inculpatul s-a apropiat de persoana vătămată la o distanță mică, datorită dimensiunilor reduse ale trotuarului, acest fapt nu poate fi reținut, atât timp cât pe zona pietonală, redusă ca lățime, persoanele pot staționa și într-un alt mod, lungimea trotuarului oferind această posibilitate.

S-a constatat că, în drept, fapta inculpatului A., care, în data de 22.11.2018, în jurul orei 16:30, în timp ce se afla pe str. x, din mun. Cluj-Napoca, pe trotuarul din apropierea sediului societății D., l-a amenințat cu acte de violență fizică pe polițistul local B., în timp ce acesta din urmă se afla în exercitarea atribuțiilor de serviciu și urmărea luarea măsurilor legale față de un pieton care traversase în mod neregulamentar strada, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de ultraj, prev. de art. 257 alin. (1) și (4) din C. pen. rap. la art. 206 alin. (1) din C. pen., în cond. art. 41 alin. (1) din C. pen. rap. la art. 43 alin. (5) din C. pen. (fiind incidente dispozițiile privind recidiva postexecutorie raportat la condamnarea la pedeapsa de 5 ani închisoare din Sentința penală nr. 211/11.07.2008 a Tribunalului Arad, definitivă prin Decizia penală nr. 4545/15.12.2010 pronunță de Înalta Curte de Casație și Justiție, din executarea căreia a fost liberat condiționat la data de 19.02.2013, cu un rest rămas de executat de 734 zile).

Împotriva acestei hotărâri a formulat apel inculpatul A. solicitând admiterea apelului, desființarea sentinței penale apelate și, pronunțând o nouă hotărâre, în temeiul art. 396 alin. (5) din C. proc. pen. rap. la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., să se dispună achitarea sa pentru săvârșirea infracțiunii de ultraj prev. de art. 257 alin. (1) și (4) din C. pen. rap. la art. 206 alin. (1) din C. pen. cu aplic. art. 41 alin. (1) din C. pen. rap. la art. 43 alin. (5) din C. pen.

Prin Decizia penală nr. 756 din 28 mai 2021 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția penală și de minori, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul A. împotriva Sentinței penale nr. 1070/23.12.2020 pronunțate de Judecătoria Cluj - Napoca în Dosarul nr. x/2019 și în baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen. și a fost obligat inculpatul la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, în apel.

S-a constatat că sunt îndeplinite condițiile de tipicitate, cu referire la elementele obiective ale infracțiunii și de vinovăție, ca element subiectiv din conținutul incriminării și în mod întemeiat s-a reținut starea de fapt.

În propria apreciere a materialului probator, instanța de apel a reținut că fapta imputată inculpatului, în materialitatea sa, precum și în ce privește latura subiectivă, a fost dovedită cu următoarele mijloace de probă: declarația persoanei vătămate B., declarația martorului E.. declarația martorei F.. Inculpatul a negat comiterea faptei, afirmând că a apostrofat polițistul în legătură cu atitudinea sa față de femeia care traversase strada, dar că nu a adresat amenințări polițistului și pentru că s-a simțit frustrat că nu a reușit să-l determine pe polițist să admită că a greșit, doar l-a înjurat. Inculpatul a fost audiat și în fața instanței de apel, menținându-și aceeași poziție procesuală. Apoi, s-a constatat că în fața instanței de fond, inculpatul a depus o declarație notarială a persoanei vătămate, în care aceasta a susținut că nu s-a simțit niciodată amenințat în mod direct sau indirect cu ocazia discuțiilor purtate cu inculpatul, a perceput cele spuse de acesta ca fiind niște expresii proferate din cauza unei stări de nervozitate și supărare, și nicidecum ca o amenințare reală.

Evaluând probatoriul administrat, s-a constatat că depozițiile martorilor din faza de urmărire penală susțin și confirmă declarația persoanei vătămate, conducând la reținerea stării de fapt, în sensul că inculpatul a comis acte de amenințare a persoanei vătămate, atât prin adresarea unor amenințări directe, cu vătămarea corporală sau cu moartea, cât și prin manifestarea unor gesturi cu tentă amenințătoare: apropierea fizică de persoana vătămată, atingerea acesteia și punerea victimei în situația de a se retrage spre zidul din spate.

În ce privește sancțiunea aplicată, s-a apreciat că aceasta trebuie să fie consecința și măsura gravității infracțiunilor săvârșite, pedeapsa aplicată neputându-și îndeplini funcțiile decât dacă este perfect adaptată gradului de pericol social al faptelor comise, persoanei inculpatului și împrejurărilor care atenuează sau agravează răspunderea penală. O pedeapsă care nu ține seama de aceste realități nu va fi în măsură să exercite o influență preventiv educativă și nici să-l descurajeze pe condamnat de la comiterea de noi infracțiuni.

Curtea de apel a reținut că pedeapsa stabilită de instanța de fond este proporțională cu gravitatea faptei comise și corespunde cerințelor asigurării împlinirii dublului scop - educativ și represiv al sancțiunii.

Pentru aceste motive, în temeiul art. 421 pct. 1 lit. b) din C. proc. pen., s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul A. împotriva Sentinței penale nr. 1070/23.12.2020 pronunțate de Judecătoria Cluj - Napoca în Dosarul nr. x/2019.

Decizia penală nr. 756/A din 28 mai 2021 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția penală și de minori a fost comunicată astfel: inculpatului A. la data de 07.06.2021, părții civile B. la data de 09.06.2021, Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Cluj la data de 07.06.2021.

Pentru inculpatul A. termenul de declarare a recursului în casație s-a împlinit la data de 08.07.2021, în conformitate cu art. 269 alin. (2) și (4) din C. proc. pen.

Împotriva Deciziei penale nr. 756/A din 28 mai 2021 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția penală și de minori a declarat recurs în casație inculpatul A. la data de 25 iunie 2021.

Cererea de recurs în casație a fost comunicată către partea civilă B. la data de 05.07.2021 și Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Cluj la data de 01.07.2021.

La dosar, au fost transmise concluzii scrise de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj, prin care s-a solicitat admiterea în principiu a cererii de recurs în casație formulată de inculpat, iar în urma judecării, respingerea acesteia, ca fiind vădit nefondat.

În esență, s-a susținut că inculpatul A. a invocat cazul prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., arătând că se impune achitarea sa în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., întrucât nu există corespondență între fapta săvârșită de acesta și norma de incriminare prevăzută de art. 257 alin. (1) și (4) din C. pen. raportat la art. 206 alin. (1) din C. pen.

Parchetul a susținut că în cauză, fapta pentru care a fost dispusă condamnarea prezintă elementele de tipicitate specifice ale infracțiunii pentru care acesta a fost trimis în judecată, iar condamnarea este rezultatul stabilirii de către instanță a unei stări de fapt și încadrări juridice ce au la bază analiza probelor administrate pe parcursul desfășurării procesului penal. Contrar celor susținute de inculpat, instanța de apel a analizat în detaliu materialul probator aflat la dosar și a înlăturat motivat apărările formulate de inculpat.

Motivarea memoriului depus de inculpat în susținerea acestei solicitări relevă însă doar un amplu expozeu constituit din argumente privind lipsa de temeinicie a motivării Curții de Apel Cluj, aflate la baza soluției definitive pronunțate. Practic, inculpatul reiterează pe larg opinia sa personală cu privire la ansamblul probator și existența/inexistența faptei și a elementelor de tipicitate ale infracțiunii cu privire la care a fost acuzat condamnat.

Pentru aceste considerente, s-a apreciat cererea recurentului ca fiind nefondată, motivele expuse în memoriul justificativ neconcretizând cazul de casare pe care se sprijină, sens în care s-a solicitat respingerea ca nefondate a căii de atac declarate de inculpat

Dosarul a fost înaintat Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 21 iulie 2021.

Prin referat, judecătorul de filtru a dispus întocmirea raportului de către magistratul asistent desemnat în cauză, în vederea discutării admisibilității cererii, în procedura prevăzută de art. 440 din C. proc. pen., la data de 21 septembrie 2021.

Prin cererea de recurs în casație, inculpatul A. a invocat cazul prev. de art. 438 pct. 7 din C. proc. pen. și a solicitat în temeiul art. 440 alin. (4) din C. proc. pen., admiterea în principiu a cererii de recurs în casație și trimiterea cauzei în vederea judecării căii extraordinare de atac, întrucât cererea îndeplinește condițiile prev. de art. 434 - 438 din C. proc. pen.. În temeiul art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a) din C. proc. pen. rap. la art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. și art. 448 alin. (3) din C. proc. pen., a solicitat admiterea recursului în casație, casarea Deciziei penale nr. 756/A/2021 din 28.05.2021 pronunțate de Curtea de Apel Cluj și a Sentinței penale nr. 1070/2020 din 23.12.2020 pronunțate de Judecătoria Cluj-Napoca și, pe cale de consecință, achitarea pentru săvârșirea infracțiunii de ultraj prev. de art. 257 alin. (1) și (4) din C. pen. rap. la art. 206 alin. (1) din C. pen. cu aplic. art. 41 alin. (1) din C. pen. art. 43 alin. (5) din C. pen., deoarece a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.

A susținut că atât instanța de fond, cât și instanța de apel, au reținut că a comis acte de amenințare a persoanei vătămate, atât prin adresarea unor amenințări directe, cu vătămarea corporală sau cu moartea, cât și prin manifestarea unor gesturi cu tentă amenințătoare. Pentru a ajunge la această concluzie, instanțele de judecată au ținut seama de declarația martorului E., declarația martorei F.. Contrar opiniei instanței de judecată, din probele administrate în cauză, rezultă că fapta pe care a săvârșit-o în concret nu este prevăzută de legea penală, întrucât nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de ultraj prin amenințare sub aspectul laturii obiective.

În ceea ce privește latura obiectivă a infracțiunii de amenințare, recurentul a susținut că în literatura de specialitate s-a reținut că actul de amenințare trebuie să îndeplinească următoarele cerințe: să se refere la săvârșirea unei infracțiuni sau a unei fapte păgubitoare, să aibă un caracter injust, să fie determinată sau cel puțin determinabilă, consecințele cu care se amenință trebuie să fie iminente sau să se producă în viitorul apropiat, să privească persoana amenințată sau altă persoană, să fie de natură să producă la nivelul victimei o stare de temere, iar acțiunea pe care a comis-o nu îndeplinește condițiile mai sus enumerate. De asemenea, din conduita pe care a avut-o nu poate fi extrasă în mod neechivoc existența unei amenințări cu acte de violență fizică.

Mai mult, construcția acuzării, acceptată de instanța de judecată, constând în existența actelor de violență și agresiune datorită abordării de către dl. A. a unei poziții fizice dominant agresive, cu pumnii strânși, deplasarea corpului spre victimă cu consecința împingerii acesteia spre peretele clădirii din apropiere, nu dovedește existența unor acte de amenințare. În concret, în jurisprudență s-a reținut că textul legal și bunul simț spun că o concepție prin care ținerea pumnilor strânși sau arborarea unor expresii furibunde constituie infracțiunea de amenințare, este absurdă.

Pe cale de consecință, a susținut că nu poate fi reținut argumentul instanței conform căruia amenințarea cu acte de violență constă în poziția intimidantă a inculpatului față de persoana vătămată, prin aceea că s-a apropiat cu corpul la o distanță mică. Injuriile pe care le-a proferat persoanei vătămate nu au fost de natură a-i crea în concret acesteia o stare de temere, iar toate vorbele pe care i le-a adresat persoanei vătămate B. au fost spuse la nervi și supărare, fără a avea intenția de a le materializa. În egală măsură, a arătat că persoana vătămată B. a precizat că nu s-a gândit că inculpatul ar fi putut să o lovească sau că acel conflict ar fi degenerat mai mult, însă s-a instalat asupra sa o stare de disconfort și o oarecare teamă datorită staturii inculpatului. Mai mult, chiar și martorii audiați în cauză au precizat faptul că persoana vătămată ar fi fost afectată de postura impozantă a inculpatului și nu de vorbele pe care i le-a adresat. Or, instanța a creat un precedent foarte periculos prin aceea că a înfrânt prezumția de nevinovăție prin construirea unei simple prezumții de fapt care să susțină acuzația penală și a pornit de la premisa inversă a vinovăției acestuia datorită staturii impozante pe care o are.

A făcut referire la CEDO care a stabilit în cauza Telfher c. Austria, din 20 martie 2001, că o condamnare a inculpatului în lipsa unor dovezi convingătoare de vinovăție, probe directe care să susțină temeinicia în fapt și în drept a acuzației, este de natură să atragă constatarea încălcării art. 6 parag. 2 din Convenție.

Raportat la toate aspectele învederate în cerere, a solicitat admiterea recursului în casație, să se constate ca în speță este incident cazul de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. și să se dispună achitarea sa în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., respectiv fapta pentru care a fost condamnat nu este prevăzută de legea penală, nefiind întrunite toate condițiile laturii obiective a infracțiunii de ultraj prin amenințare prev. de art. 257 alin. (1) și (4) din C. pen. rap. la art. 206 alin. (1) din C. pen. cu aplic. art. 41 alin. (1) din C. pen. rap. la art. 43 alin. (5) din C. pen.

Verificând îndeplinirea condițiilor de admisibilitate a cererii de recurs în casație formulată de inculpatul A., Înalta Curte a constatat că aceasta a fost introdusă în termenul legal prevăzut de art. 435 din C. proc. pen. și îndeplinește condiția de admisibilitate prevăzută de art. 434 din C. proc. pen., hotărârea recurată nefăcând parte din categoria celor care nu pot fi atacate cu recurs în casație. Cererea de recurs în casație îndeplinește și condițiile prevăzute de art. 436 alin. (1) și (6) din C. proc. pen., fiind formulată de inculpatul A. care a formulat și apel în cauză, dar și cele prevăzute de art. 437 alin. (1) lit. a), b) și d) din C. proc. pen., în cuprinsul acesteia fiind indicate numele și prenumele, A., hotărârea care se atacă - Deciziei penale nr. 756/A din 28 mai 2021 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția penală și de minori,în Dosarul nr. x/2019, precum și semnătura inculpatului care a exercitat calea de atac. În ceea ce privește condiția prevăzută de art. 437 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., s-a constatat că recurentul și-a fundamentat demersul judiciar pe cazul de recurs în casație prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., respectiv că fapta pentru care a fost condamnat nu este prevăzută de legea penală, susținând că nu sunt întrunite toate condițiile laturii obiective a infracțiunii de ultraj prin amenințare prev. de art. 257 alin. (1) și (4) din C. pen. rap. la art. 206 alin. (1) din C. pen. cu aplic. art. 41 alin. (1) din C. pen. rap. la art. 43 alin. (5) din C. pen.. S-a constatat că cererea de recurs în casație este formulată în termenul prevăzut de lege și îndeplinește condițiile de formă prevăzute de art. 434 - 438 din C. proc. pen., iar motivele expuse de către inculpatul A. se circumscriu în conținutul cazului de recurs în casație invocat, respectiv art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.

Prin încheierea din 21 septembrie 2021 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în baza art. 440 alin. (4) C. proc. pen., s-a admis în principiu cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 756/A din 28 mai 2021 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția penală și de minori,în Dosarul nr. x/2019. S-a dispus trimiterea cauzei, în vederea judecării recursului în casație și s-a fixat termen de judecată în ședință publică la data de 2 noiembrie 2021, pentru când va fi citat recurentul inculpat A. și partea civilă B..

Analizând recursul în casație declarat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 756/A din 28 mai 2021 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția penală și de minori, în Dosarul nr. x/2019, în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) și (2) din C. proc. pen., Înalta Curte constată că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:

Potrivit C. proc. pen., recursul în casație este o cale extraordinară de atac prin care se atacă hotărâri definitive, care au intrat în autoritatea lucrului judecat și care poate fi exercitată doar în cazuri anume prevăzute de lege și numai pentru motive de nelegalitate. Astfel, potrivit art. 433 din C. proc. pen., scopul acestei căi de atac este judecarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar conform art. 447 din același cod, pe calea recursului în casație instanța verifică exclusiv legalitatea hotărârii atacate.

Drept urmare, orice chestiune de fapt analizată de instanța de fond, respectiv de apel, intră în puterea lucrului judecat și excede cenzurii instanței învestită cu judecarea recursului în casație. Instanța de casare nu judecă procesul propriu - zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă exclusiv dacă din punct de vedere al dreptului hotărârea atacată este corespunzătoare.

Așadar, recursul în casație are ca scop verificarea conformității hotărârilor atacate cu regulile de drept aplicabile, scopul său fiind acela de a îndrepta erorile de drept comise de curțile de apel, ca instanțe de apel, prin raportare la cazurile de casare expres și limitativ prevăzute de lege. Față de scopul căii de atac a recursului în casație, respectiv îndreptarea erorilor de drept comise la soluționarea cauzei, în prealabil, se impune precizarea că, orice chestiune de fapt analizată de instanța de fond, respectiv apel, intră în puterea lucrului judecat și excede cenzurii instanței investită cu judecarea recursului în casație.

Limitarea obiectului judecății în recursul în casație la cazurile strict prevăzute de lege înseamnă că nu orice presupusă încălcare a legii substanțiale sau a legii de procedură penală constituie temei pentru a casa hotărârea recurată, ci numai acele încălcări corespunzătoare unuia dintre cazurile de casare prevăzute de lege, fiind, așadar, exclusă rejudecarea unei cauze pentru a treia oară, în parametrii în care a avut loc judecata în fond și apel.

Cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., conform căruia o hotărâre este supusă casării în situația în care "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală" se circumscrie situațiilor în care fapta concretă pentru care s-a pronunțat soluția definitivă de condamnare nu întrunește elementele de tipicitate obiectivă prevăzută de norma de incriminare, când instanța a ignorat o normă care conține dispoziții de dezincriminare a faptei, indiferent dacă vizează vechea reglementare, în ansamblul său, sau modificarea unor elemente ale conținutului constitutiv al infracțiunii, astfel încât nu se mai realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și noua configurare legală a tipului respectiv de infracțiune.

Prin urmare, pe calea recursului în casație nu se poate tinde la reevaluarea unor elemente sau împrejurări de fapt ce au fost stabilite cu autoritate de lucru judecat, întrucât Înalta Curte de Casație și Justiție nu este abilitată să dea o nouă interpretare materialului probator și să rețină o stare de fapt diferită de cea descrisă și valorificată în hotărârea atacată.

Examinând hotărârea atacată, având în vedere aspectele prezentate, Înalta Curte constată că motivele dezvoltate în cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. au la bază negarea situației de fapt ce a fost stabilită de instanța de apel cu titlu definitiv, tinzându-se la reevaluarea materialului probator.

Astfel, se constată că recurentul inculpat A. contestă împrejurări de fapt, lămurite definitiv de către instanța de apel, prin reinterpretarea probele administrate. Or, reiterând scopul recursului în casație, Înalta Curte constată că reevaluarea situației de fapt și a interpretării date acesteia prin hotărârea definitivă nu pot fi supuse cenzurii Înaltei Curți în calea extraordinară de atac analizată, deoarece sfera controlului judiciar în această procedură este limitată la anumite chestiuni de drept pe care legiuitorul le-a apreciat esențiale pentru legalitatea hotărârii definitive și le-a reglementat ca atare, expres și limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) din C. proc. pen.

În jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a reținut că "dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. exclud în totalitate din sfera de cenzură a Înaltei Curți de Casație și Justiție modificarea situației de fapt, în acest stadiu putându-se analiza doar dacă faptele, astfel cum au fost reținute de către instanța de apel, sunt prevăzute ca infracțiuni, dacă acestea corespund tiparului de incriminare ori întrunesc - din punct de vedere obiectiv, elementele constitutive ale infracțiunii reținute în sarcina inculpatului." (Decizia nr. 350/RC/2015 - Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, www.x.ro).

Contrar criticilor formulate de inculpatul A., prin care de fapt face referiri la probele administrate în cauză cu privire la inexistența faptei, Înalta Curte constată că acesta a invocat formal, nelegalitatea hotărârii atacate sub aspectul elementelor de tipicitate ale infracțiunii de ultraj, criticile formulate, vizând, în realitate, netemeinicia hotărârii, urmărind, în esență, reevaluarea stării de fapt și reaprecierea probatoriului administrat pe întreg parcursul procesului penal.

În consecință, starea de fapt reținută în cauză și concordanța acesteia cu probele administrate nu pot constitui motive de cenzură din partea instanței supreme. De altfel, din situația de fapt reținută de instanța de apel în hotărârea recurată, rezultă îndeplinirea elementelor de tipicitate a infracțiunii prev. de art. 257 alin. (1) și (4) din C. pen. rap. la art. 206 din C. pen., art. 41 alin. (1) din C. pen. rap. la art. 43 alin. (5) din C. pen., iar condamnarea este rezultatul stării de fapt reținute și încadrarea juridică ce a avut la bază analiza probelor administrate.

Limitarea normativă a obiectului judecății în recursul în casație la situații de drept strict prevăzute de lege exclude rejudecarea unei cauze pentru a treia oară, în parametrii în care a avut loc judecata în fond și apel, și, implicit, cenzurarea stării de fapt reținută cu titlu definitiv de către instanța de apel ori concordanța acesteia cu probele administrate. De altfel, se constată că mare parte din motivele invocate în prezentul demers judiciar au constituit și motive de apel pe fondul cauzei și au fost analizate, cu prilejul soluționării apelului, de către instanța de apel.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul în casație declarat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 756/A din 28 mai 2021 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția penală și de minori, în Dosarul nr. x/2019.

Va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 400 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casație declarat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 756/A din 28 mai 2021 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția penală și de minori, în Dosarul nr. x/2019.

Obligă recurentul-inculpat la plata sumei de 400 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 02 noiembrie 2021.

GGC-GR