ÎCCJ, Secția penală

Ședința publică din data de 09 decembrie 2025

Deliberând asupra admisibilității în principiu a cererii de recurs în casație formulată de inculpatul A., în baza actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 308/2024 din 23.12.2024 pronunțată de Judecătoria Târgu Neamț în dosarul nr. x/2023, în baza art. 193 alin. (2) C. pen. raportat la art. 396 alin. (1) și (2) C. proc. pen. și art. 61 alin. (1), (2), (3) și (4) lit. c) C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa amenzii penale în cuantum de 4000 RON stabilită prin înmulțirea unui număr de 200 zile amendă cu suma de 20 RON corespunzătoare unei zile-amendă, pentru săvârșirea infracțiunii de lovire sau alte violențe, prevăzută de art. 193 alin. (2) C. pen. (faptă din data de 13.10.2020).

În baza art. 63 C. pen., s-a atras atenția inculpatului asupra consecințelor neexecutării cu rea-credință a pedepsei amenzii, în tot sau în parte, respectiv înlocuirea pedepsei amenzii cu închisoarea și executarea acesteia în regim de detenție.

În baza art. 559 alin. (1) C. proc. pen., s-a pus în vedere inculpatului că este obligat să depună recipisa de plată integrală a amenzii la judecătorul delegat cu executarea, în termen de 3 luni de la rămânerea definitivă a hotărârii.

În baza art. 397 C. proc. pen. raportat la art. 25 C. proc. civ., art. 1357, 1381, 1382 și art. 253 alin. (4) C. civ.., a fost admisă în parte acțiunea civilă formulată de partea civilă B. și a fost obligat inculpatul A. la plata sumei de 4.000 RON, cu titlu de daune morale. A fost respinsă în rest, acțiunea civilă, ca neîntemeiată.

În temeiul art. 19 art. 23 alin. (2) și art. 397 alin. (1) C. proc. pen., raportat la art. 1349 alin. (1) și (2), art. 1357, art. 1381, art. 1385 și art. 1535 C. civ., art. 320 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, a fost admisă acțiunea civilă exercitată de partea civilă Spitalul Orășenesc "Sfântul Dimitrie" Târgu Neamț și a fost obligat inculpatul A. să plătească Spitalului Orășenesc "Sfântul Dimitrie" Târgu Neamț suma de 171 RON, reprezentând cheltuielile ocazionate de asistența medicală acordată persoanei vătămate, sumă care va fi actualizată cu indicele de inflație, de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri și până la plata integrală a debitului, la care se adaugă dobânda legală, calculată de la data efectuării cheltuielilor (13.10.2020).

În baza art. 274 alin. (1) și (2) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul la plata sumei de 1115 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat.

În temeiul art. 276 alin. (1), (2) și (4) C. proc. pen. raportat la art. 452 și art. 453 alin. (1) C. proc. civ., a fost obligat inculpatul, la plata către partea civilă B. a sumei de 2000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată avansate de către partea civilă, reprezentând onorariul apărătorului ales.

Pentru a pronunța această hotărâre, în urma analizării probatoriului administrat în cauză în cursul urmăririi penale și al judecății, prima instanță a reținut, în esență, că fapta inculpatului A., care, la data de 13 octombrie 2020, a lovit în mod repetat persoana vătămată B. cu parul pe care l-a luat din posesia acesteia, în urma agresiunii persoana vătămată suferind leziuni care necesită pentru vindecare un număr de 6-7 zile îngrijiri medicale, realizează conținutul constitutiv al infracțiunii de lovire sau alte violențe, prevăzută de art. 193 alin. (2) C. pen.

Constatând că, în cauză, sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 396 alin. (2) C. proc. pen., raportat la art. 15 C. pen., în sensul că fapta există, a fost săvârșită de inculpat cu forma de vinovăție prevăzută de lege și constituie infracțiune, instanța de fond a reținut că a operat o răsturnare a prezumției de nevinovăție, iar inculpatul se face vinovat de fapta pentru care a fost trimis în judecată.

Ca urmare, a procedat la aplicarea unei pedepse, la a cărei individualizare a ținut cont de criteriile generale prevăzute de art. 74 C. pen., sens în care a dat relevanță atât circumstanțelor reale în care inculpatul a săvârșit fapta, cât și aspectelor care circumstanțiază persoana acestuia, inclusiv poziția procesuală, constatând că aplicarea amenzii penale este suficientă pentru realizarea scopului educativ și preventiv prevăzut de lege.

Totodată, prima instanță a procedat și la soluționarea laturii civile, reținând a fi îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale a inculpatului.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel inculpatul A. criticând-o sub aspectul netemeiniciei.

Prin decizia penală nr. 734 din 02 octombrie 2025 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în baza art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a fost respins ca nefondat apelul declarat de apelantul inculpat A. împotriva sentinței penale nr. 308/2024 din 23.12.2024 a Judecătoriei Târgu Neamț, pronunțată în dosarul nr. x/2023.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul să achite statului 300 RON cu titlu de cheltuieli judiciare.

Pentru a decide astfel, în urma efectuării propriei analize a materialului probator existent în cauză, instanța de control judiciar a constatat că situația de fapt și vinovăția inculpatului pentru săvârșirea infracțiunii deduse judecății au fost corect stabilite de prima instanță, prin probele administrate, fiind dată încadrarea juridică corespunzătoare faptei comise de acesta.

Astfel, Curtea a considerat că fapta săvârșită de inculpatul A. îndeplinește condițiile de tipicitate ale infracțiunii reclamate, atât sub aspect obiectiv, cât și sub aspect subiectiv, probele administrate în cauză (declarații martori, înregistrarea apelului la 112) conducând la concluzia atât a existenței faptei, cât și a vinovăției acestuia. Instanța de apel a reținut că, în mod corect, judecătorul de la fond a dat relevanță declarațiilor date de martorii oculari în cursul urmăririi penale, având în vedere că au fost mai apropiate de momentul săvârșirii faptei, iar pe parcursul trecerii timpului fidelitatea celor percepute se diminuează, fenomen cu totul firesc datorat mecanismelor proprii memoriei.

Totodată, a apreciat că prima instanță a făcut o justă individualizare a pedepsei aplicate, în raport cu criteriile prevăzute de lege, precum și o corectă rezolvare a laturii civile a cauzei.

Hotărârea din apel a fost comunicată la 07 octombrie 2025 inculpatului A., părților civile B. și Spitalul Orășenesc "Sfântul Dimitrie" Târgu Neamț, persoanei vătămate Serviciul Județean de Ambulanță Neamț și Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bacău.

Termenul de declarare a recursului în casație s-a împlinit la data de 07 noiembrie 2025 pentru inculpat și celelalte părți.

Împotriva hotărârii instanței de apel, la data de 10 octombrie 2025, a declarat recurs în casație inculpatul A., invocând motivele de casare reglementate de art. 438 alin. (1) pct. 7 și pct. 12 C. proc. pen., prin prisma cărora a susținut, în esență, pe de o parte, că instanțele au reținut, în mod greșit, că sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de lovire sau alte violențe, prevăzută de art. 193 alin. (2) C. proc. pen., deși la dosar nu există probe certe și concludente care să dovedească existența faptei și a vinovăției, iar, pe de altă parte, că pentru fapta imputată, reținut a fi comisă la 13 octombrie 2020, urmează să intervină prescripția răspunderii penale la 13 octombrie 2025.

Astfel, circumscris primului caz de casare invocat (pct. 7 al art. 438 C. proc. pen.), recurentul a învederat că, în conformitate cu dispozițiile art. 103 alin. (2) C. proc. pen., hotărârea de condamnare se pronunță numai atunci când instanța are convingerea că fapta există, constituie infracțiune și a fost săvârșită de inculpat, convingere care trebuie să rezulte din probe certe, coroborate și verificate, administrate cu respectarea principiului contradictorialității. Or, în speță nu există probe directe care să ateste existența contactului fizic dintre recurent și persoana vătămată, există contradicții între depozițiilor martorilor acuzării, certificatul medico-legal nu confirmă o legătură temporală și cauzală între presupusa faptă și leziunile reclamate, iar ora apelului 112 infirmă integral cronologia susținută de acuzare, context în care a apreciat că dubiul trebuie să profite inculpatului.

Pe de altă parte, a susținut că i-a fost încălcat dreptul la apărare prevăzut de art. 10 și art. 374 alin. (7) C. proc. pen., întrucât instanțele au ignorat probele propuse în apărare, precum și că hotărârile pronunțate nu sunt efectiv motivate cu privire la elementele esențiale (existența contradicțiilor dintre depozițiile apărării, raționamentul logic pe baza căruia s-a ajuns la concluzia vinovăției), fapt ce atrage incidența art. 425

1

alin. (7) lit. b) C. proc. pen.

Subsumat cazului de casare reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen. recurentul nu a formulat nicio critică cu privire la nelegalitatea pedepsei aplicate, dar a solicitat să se constate intervenirea prescripției răspunderii penale, întrucât fapta reținută s-ar fi produs la 13 octombrie 2020, astfel că termenul general de prescripție de 5 ani se împlinește la 13 octombrie 2025. În atare situație, a considerat că instanța este obligată să dispună încetarea procesului penal în temeiul art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. coroborat cu art. 154 și art. 155 C. pen.

Pentru motivele arătate, a solicitat, în principal, admiterea recursului în casație și constatarea intervenirii prescripției răspunderii penale, în subsidiar, achitarea pentru lipsa vinovăției, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., iar în al doilea subsidiar trimiterea cauzei spre rejudecare pentru ca instanța competentă să reanalizeze în mod obiectiv toate probele, să reaudieze martorii acuzării și apărării în condiții de contradictorialitate, să verifice întregistrarea apelului 112 și a fișei de intervenție a poliției și să coreleze datele din certificatul medico-legal cu intervalul real de timp al presupusei fapte.

Cererea de recurs în casație a fost comunicată Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bacău la data de 16 octombrie 2025, părții civile B. la 20 octombrie 2025, părții civile Spitalul Orășenesc "Sfântul Dimitrie" Târgu Neamț și persoanei vătămate Serviciul Județean de Ambulanță Neamț la 17 octombrie 2025.

Termenul de 10 zile prevăzut de art. 439 alin. (2) C. proc. pen. a expirat cel mai târziu la data de 31 octombrie 2025, fără ca la dosar să fie depuse concluzii scrise.

Dosarul a fost înaintat la Înalta Curte de Casație și Justiție la data de 10 noiembrie 2025. La înaintarea dosarului în calea de atac, procedura de comunicare a recursului în casație prevăzută de art. 439 alin. (2) C. proc. pen. era îndeplinită.

La data de 02 decembrie 2025 a fost depus la dosar raportul întocmit de magistratul-asistent desemnat, potrivit căruia cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. apare ca inadmisibilă în principiu întrucât în cauză nu sunt îndeplinite toate condițiile prevăzute de dispozițiile art. 440 alin. (2) C. proc. pen. [nefiind respectată condiția de la art. 437 alin. (1) lit. c) C. proc. pen..].

Înalta Curte, analizând cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A., constată că aceasta este inadmisibilă pentru următoarele motive:

Recursul în casație este o cale extraordinară de atac, de anulare, care poate fi exercitată împotriva deciziilor penale definitive pronunțate de curțile de apel și de Înalta Curte de Casație și Justiție, ca instanțe de apel, pentru cazurile strict și limitativ prevăzute de lege.

Pentru a se asigura un just echilibru între respectarea principiului legalității, pe de o parte, și respectarea autorității de lucru judecat a hotărârii definitive și a principiului securității raporturilor juridice, pe de altă parte, legiuitorul a limitat sfera hotărârilor judecătorești ce pot fi atacate cu recurs în casație și a stabilit anumite condiții pentru exercitarea căii extraordinare de atac referitoare la termenul în care poate fi declarată, la calitatea procesuală activă și la cazurile de casare.

Astfel, în conformitate cu dispozițiile art. 440 alin. (2) C. proc. pen., în cazul în care, cu ocazia examinării admisibilității în principiu, se constată că cererea nu este făcută în termenul prevăzut de lege sau că nu s-au respectat dispozițiile art. 434 (ce stabilesc hotărârile supuse acestei căi extraordinare de atac), art. 436 alin. (1) și (6) C. proc. pen. (privind persoanele îndreptățite a promova recursul în casație), art. 437 (referitor la conținutul cererii) și art. 438 C. proc. pen. (ce reglementează cazurile în care se poate face recurs în casație), instanța respinge, prin încheiere definitivă, cererea de recurs în casație.

Reglementând conținutul cererii de recurs în casație, art. 437 alin. (1) C. proc. pen. stabilește că aceasta trebuie să cuprindă numele și prenumele, domiciliul sau reședința părții ori, după caz, numele și prenumele procurorului care exercită calea extraordinară de atac și organul judiciar din care acesta face parte (lit. a), indicarea hotărârii care se atacă (lit. b), indicarea cazurilor de casare pe care se întemeiază cererea și motivarea acestora (lit. c), precum și semnătura persoanei care a promovat recursul în casație (lit. d).

Rezultă, așadar, din cuprinsul textului de lege menționat că cererea de recurs în casație se caracterizează printr-un anumit formalism, fără a cărui respectare aceasta nu poate produce efectul învestirii instanței cu soluționarea pe fond a căii extraordinare de atac. Astfel, din conținutul cererii trebuie să rezulte persoana care promovează recursul în casație, pentru a se putea verifica dacă aceasta se numără printre titularii căii extraordinare de atac, domiciliul sau reședința părții, întrucât judecarea cauzei, ulterior admiterii în principiu, se face cu citarea părților (conform art. 445 C. proc. pen.), hotărârea ce se atacă, precum și voința de a recura respectiva hotărâre și limitele acestei voințe, respectiv motivele în fapt și în drept ce au determinat exercitarea căii de atac, dat fiind faptul că numai între aceste limite operează controlul instanței de recurs.

Așa cum se prevede în art. 440 alin. (2) C. proc. pen., indicarea în cerere a tuturor elementelor de conținut la care se referă expres art. 437 alin. (1) C. proc. pen. constituie o condiție de admisibilitate a recursului în casație, a cărei neîndeplinire atrage în mod obligatoriu respingerea ca inadmisibilă a căii extraordinare de atac.

Examinând cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. sub aspectul îndeplinirii condițiilor de admisibilitate, Înalta Curte constată că aceasta respectă cerința prevăzută de art. 434 C. proc. pen., decizia penală nr. 734 din 02 octombrie 2025 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, fiind susceptibilă de a fi atacată cu această cale extraordinară de atac.

Deopotrivă, se constată că recursul în casație a fost promovat, în termen legal, de către A., persoană care, față de calitatea sa de inculpat în cursul procesului în fond și apel, se numără printre titularii acestei căi extraordinare de atac, enumerați în cuprinsul art. 436 alin. (1) C. proc. pen. Totodată, este îndeplinită și condiția prevăzută de art. 436 alin. (6) C. proc. pen., având în vedere că inculpatul A. a declarat apel în cauză, acesta fiind respins de către Curtea de Apel Bacău.

Analizând, în continuare, cererea de recurs în casație din perspectiva respectării dispozițiilor art. 437 alin. (1) C. proc. pen., Înalta Curte constată că aceasta întrunește cerințele de formă prevăzute de art. 437 alin. (1) lit. a), b) și d) C. proc. pen., întrucât cuprinde numele, prenumele și domiciliul recurentului, este indicată hotărârea atacată și are aplicată semnătura persoanei care a întocmit-o.

În ceea ce privește condiția prevăzută de art. 437 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., se constată că au fost invocate motivele de casare reglementate de art. 438 alin. (1) pct. 7 și pct. 12 C. proc. pen., cu argumentarea, pe de o parte, că instanțele au reținut, în mod greșit, că sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de lovire sau alte violențe, prevăzută de art. 193 alin. (2) C. proc. pen., deși la dosar nu există probe certe și concludente care să dovedească existența faptei și a vinovăției, iar, pe de altă parte, că pentru fapta imputată, reținut a fi comisă la 13 octombrie 2020, urmează să intervină prescripția răspunderii penale la data de 13 octombrie 2025.

Referitor la această condiție de admisibilitate, se impune a se menționa că invocarea formală a unui caz de casare prevăzut de lege, deși necesară, nu este suficientă pentru declararea ca admisibilă a cererii de recurs în casație. În etapa admisibilității în principiu se verifică și aparenta corespondență între motivele susținute și cazurile de casare în care acestea au fost încadrate.

Din această perspectivă se reține că, din modalitatea de reglementare a recursului în casație, care este o cale extraordinară de atac, prin intermediul căreia este analizată conformitatea hotărârilor definitive cu regulile de drept prin raportare la cazurile de casare expres și limitativ prevăzute de lege, așadar care vizează exclusiv legalitatea hotărârii, rezultă că aspectele de fapt analizate de instanța de fond și/sau apel intră în puterea lucrului judecat și excedează cenzurii Înaltei Curți învestită cu judecarea recursului în casație, fiind obligatoriu ca motivele de casare prevăzute limitativ de lege și invocate de recurent să se raporteze exclusiv la situația factuală și elementele care au circumstanțiat activitatea imputată astfel cum au fost stabilite prin hotărârea atacată, în baza analizei mijloacelor de probă administrate în cauză.

Cu alte cuvinte, recursul în casație nu presupune examinarea unei cauze sub toate aspectele, ci doar controlul legalității hotărârii atacate, respectiv al concordanței acesteia cu regulile de drept aplicabile, însă exclusiv din perspectiva motivelor prevăzute de art. 438 alin. (1) C. proc. pen., având, așadar, ca scop exclusiv sancționarea deciziilor neconforme cu legea materială și procesuală și nicidecum judecarea propriu-zisă a procesului penal prin reaprecierea faptelor și a vinovăției persoanei condamnate/achitate.

Aceste considerații sunt valabile și cu privire la cazul de recurs prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. invocat de recurent, potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării dacă "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală". Astfel, acest motiv de casare nu permite o analiză a conținutului mijloacelor de probă, reexaminarea materialului probator ori stabilirea unei alte situații de fapt pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală, verificarea hotărârii atacate făcându-se exclusiv în drept, fără a putea fi cenzurate statuările în fapt ale instanței a cărei hotărâre a fost atacată, jurisprudența instanței supreme fiind constantă în acest sens (deciziile nr. 235/RC din 07 octombrie 2014, nr. 78/RC din 03 martie 2015, nr. 350/RC din 20 octombrie 2015, nr. 323/RC din 18 noiembrie 2014, nr. 23/RC din 28 ianuarie 2016, nr. 380/RC din 05 octombrie 2017, nr. 83/RC din 15 martie 2018, nr. 166/RC din 10 mai 2018, nr. 188/RC din 23 mai 2018, nr. 394/RC din 08 noiembrie 2018, nr. 206/RC din 30 mai 2019, nr. 207/RC din 30 mai 2019, nr. 422/RC din 07 noiembrie 2019, nr. 482/RC din 12 decembrie 2019, nr. 488/RC din 17 decembrie 2019, nr. 180/RC din 18 iunie 2020, nr. 349/RC și nr. 353/RC din 08 octombrie 2020, nr. 162/RC din 15 aprilie 2021, încheierile 154/RC din 05 aprilie 2022, nr. 195/RC din 21 martie 2023, nr. 368/RC din 13 iunie 2023, nr. 729/RC din 07 noiembrie 2023, nr. 200/RC din 08 aprilie 2025, nr. 597/RC din 14 octombrie 2025 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, etc.).

În plus, în jurisprudența sa, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală este constantă în a aprecia că expresia "faptă care nu este prevăzută de legea penală", din cuprinsul art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., vizează atât lipsa incriminării (neprevederea faptei ca infracțiune sau lipsa de tipicitate a faptei în sensul că nu corespunde modelului abstract de incriminare, fiind incident alt tip de răspundere, după caz, civilă, contravențională, materială sau disciplinară), cât și situația în care nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii, altele decât cele referitoare la "vinovăția prevăzută de lege" (deciziile nr. 235/RC din 07 octombrie 2014, nr. 78/RC din 03 martie 2015, nr. 350/RC din 20 octombrie 2015, nr. 323/RC din 18 noiembrie 2014, nr. 23/RC din 28 ianuarie 2016, nr. 408/RC din 19 octombrie 2017, nr. 380/RC din 05 octombrie 2017, nr. 83/RC din 15 martie 2018, nr. 166/RC din 10 mai 2018, nr. 188/RC din 23 mai 2018, nr. 394/RC din 08 noiembrie 2018, nr. 206/RC din 30 mai 2019, nr. 207/RC din 30 mai 2019, nr. 422/RC din 07 noiembrie 2019, nr. 488/RC din 17 decembrie 2019, nr. 180/RC din 18 iunie 2020, nr. 350/RC din 08 octombrie 2020, nr. 353/RC din 08 octombrie 2020, nr. 162/RC din 15 aprilie 2021, nr. 505/RC din 09 noiembrie 2021, încheierile nr. 154/RC din 05 aprilie 2022, nr. 331/RC din 28 iunie 2022, nr. 332/RC din 28 iunie 2022, etc.).

Înalta Curte observă că, în speță, recurentul inculpat A. a arătat, în susținerea motivului de casare reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., că instanțele ordinare l-au condamnat pentru infracțiunea de loviri sau alte violențe, prevăzută de art. 193 alin. (2) C. pen., fără a analiza în mod complet și corect probele administrate în cauză, neexistând nicio probă certă și concludentă care să dovedească existența faptei și vinovăția sa.

Așadar, prin criticile formulate recurentul contestă situația de fapt și forma de vinovăție reținută, urmărind modificarea acesteia, și tinde la reaprecierea probelor administrate în cauză, în scopul constatării neîndeplinirii laturii subiective, aspecte care, așa cum s-a arătat anterior, nu se circumscriu motivului de casare invocat.

Așa cum s-a arătat anterior, situația de fapt ce a fost stabilită cu autoritate de lucru judecat de instanțele de fond și apel nu mai poate fi repusă în discuție în acest cadru procesual. Astfel, dată fiind natura juridică a recursului în casație de cale extraordinară de atac exclusiv de drept, prin care se realizează doar un control al legalității hotărârilor judecătorești definitive, motivul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. nu poate fi invocat pentru a se obține, prin reaprecierea probatoriului, modificarea sau completarea bazei factuale cu aspecte ce nu au fost stabilite de instanțele de fond și/sau apel ori reconfigurarea elementelor reținute, prin hotărârea criticată, în circumstanțierea activității calificată ca infracțiune.

Înalta Curte constată, totodată, că, deși prin cererea de recurs în casație, recurentul a invocat și motivul de casare reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., acesta nu a formulat nicio critică cu privire la nelegalitatea pedepsei aplicate. Aspectele referitoare la intervenirea prescripției răspunderii penale nu pot fi analizate circumscris acestui caz de casare, care vizează doar ipoteza în care s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege, situație care, însă, nu a fost invocată de către recurent.

Pe de altă parte, chiar dacă în cuprinsul cererii a solicitat încetarea procesului penal în temeiul art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. raportat la art. 154 C. pen., criticile formulate de recurent sub acest aspect nu pot fi examinate prin prisma altui motiv de casare [precum cel reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen..], având în vedere că ceea ce se invocă este intervenirea prescripției răspunderii penale la data de 13 octombrie 2025, moment care este ulterior pronunțării hotărârii din apel atacate în cauză (respectiv 02 octombrie 2025). Or, intervenirea unei cauze de încetare a procesului penal trebuie invocată și, implicit, analizată prin raportare la data soluționării definitive a cauzei, pentru că doar până la acel moment curge termenul de prescripție a răspunderii penale, ulterior începând să curgă termenul de prescripție a executării.

În acest context, Înalta Curte subliniază că formularea unor critici care nu se subsumează cazului de casare invocat echivalează cu nemotivarea în fapt a recursului în casație, împrejurare ce atrage nerespectarea cerinței prevăzute de art. 437 alin. (1) lit. c) C. proc. pen.. De altfel, invocarea formală a unui caz de casare nu este susceptibilă de a conduce, în mod automat, la constatarea admisibilității recursului în casație, argumentele prezentate de recurent trebuind să aibă aptitudinea, cel puțin la nivel teoretic, de a pune în discuție verificarea pe fond a căii de atac extraordinare formulate, ceea ce nu este situația în speță.

Pentru considerentele mai sus arătate, Înalta Curte constată că cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. nu îndeplinește toate condițiile prevăzute în mod cumulativ de dispozițiile legale, fiind promovată cu încălcarea prevederilor art. 437 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., motiv pentru care, în baza art. 440 alin. (2) C. proc. pen., va respinge calea extraordinară de atac exercitată de acesta ca inadmisibilă.

Totodată, în baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., având în vedere culpa sa procesuală, îl va obliga pe recurentul inculpat la plata sumei de 300 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

În baza art. 440 C. proc. pen., respinge, ca inadmisibilă, cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 734 din 02 octombrie 2025 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în dosarul nr. x/2023.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., obligă recurentul inculpat la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 09 decembrie 2025.