ÎCCJ, Secția penală

Ședința publică din data de 15 iunie 2022

Asupra recursului în casație de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 170 din 15 octombrie 2021 pronunțată de Tribunalul Bihor, în baza art. 396 alin. (2) C. proc. pen. cu aplicarea art. 396 alin. (10) C. proc. pen. s-a dispus, printre altele, condamnarea inculpatului A. studii 12 clase, necăsătorit, mecanic auto, fără loc de muncă, fără antecedente penale, în prezent aflat în Penitenciarul Oradea, pentru comiterea infracțiunii de trafic de droguri de mare risc, în formă continuată, prevăzută de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. (4 acte materiale), la o pedeapsă de 3 ani 4 luni închisoare, ce urmează a fi executată în regim de detenție.

În baza art. 67 alin. (2) C. pen., i s-au interzis inculpatului A. drepturile prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) și b) C. pen., respectiv dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice și dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat, pe o durată de 3 ani, cu titlu de pedeapsă complementară, ce se va executa potrivit art. 68 alin. (1) lit. c) C. pen.

În baza art. 65 alin. (1) C. pen., i s-au interzis inculpatului A. drepturile prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) și b) C. pen., respectiv dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice și dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat, cu titlu de pedeapsă accesorie, ce se va executa conform dispozițiilor art. 65 alin. (3) C. pen.

În baza art. 72 alin. (1) C. pen., s-a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului A., durata măsurii reținerii de 24 de ore din 02.03.2021 și durata măsurii arestului preventiv din data de 03.03.2021 la zi.

În baza art. 399 alin. (1) C. proc. pen. s-a menținut măsura arestării preventive a inculpatului A., măsură dispusă prin încheierea penală nr. 83/DL/2019 pronunțată de Tribunalul Bihor la data de 20.12.2020 în dosar nr. x/2019.

În baza art. 7 din Legea nr. 76/2008 s-a dispus prelevarea de probe biologice de la inculpații B. și A., conform dispozițiilor acestui act normativ în vederea introducerii profilului genetic al acestora în SNDGJ.

În baza art. 112 lit. f) C. pen. s-a dispus confiscarea specială a cantităților de drog rămase în urma constatărilor tehnico-științifice, depuse la Camera de corpuri delicte a IPJ Timiș, astfel cum au fost indicate în dispozitivul sentinței.

În baza art. 274 alin. (1) și (2) C. proc. pen. a fost obligat inculpatul la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat în cuantum de 2400 RON, din care suma de 1400 RON reprezintă cheltuielile judiciare avansate de stat în faza de urmărire penală, iar suma de 1000 RON reprezintă cheltuielile judiciare avansate de stat în procedura de cameră preliminară și faza de judecată.

În fapt, s-au reținut următoarele:

În cursul lunilor februarie- martie 2021 inculpatul A., în baza aceleiași rezoluții infracționale, în mod repetat, respectiv în 4 împrejurări distincte, a procurat, a deținut în vederea vânzării și a vândut/oferit droguri de mare risc.

Împotriva sentinței au declarat apel, inculpații B. și A..

În susținerea apelului declarat, s-a solicitat desființarea sentinței penale nr. 170 din 15 octombrie 2021 pronunțate de Tribunalul Bihor și rejudecând cauza, a se reține în favoarea acestuia circumstanțele atenuante prevăzute de art. 75 alin. (2) lit. a) și b) C. pen. și aplicarea unei pedepse cu suspendarea sub supraveghere ținând seama de faptul că acesta are promisiune certă pentru un loc de muncă, de periculozitatea faptei reținute în sarcina sa, atitudinea sa corectă pe întreg parcursul procesului penal și declarațiile sincere date.

S-a susținut totodată că și acestui inculpat îi poate fi aplicată cauza de reducere a pedepsei cu referire la dispozițiile art. 15 din Legea nr. 143/2000.

În susținerea apelului declarat, apărătorul ales al inculpatului A. a solicitat desființarea în parte a sentinței penale nr. 170 din 15 octombrie 2021 pronunțate de Tribunalul Bihor, în urma reținerii de circumstanțe atenuante, aplicarea unei pedepse cu suspendarea sub supraveghere raportat la răspunsul înaintat de către D.I.I.C.O.T. - Serviciul Teritorial Oradea și la faptul că a intervenit o cauză de reducere a pedepsei potrivit dispozițiilor art. 15 din Legea nr. 143/2000.

S-a invocat în acest sens că inculpatul apelant a avut o poziție procesuală constantă, a recunoscut comiterea faptei, a colaborat cu organele judiciare, provine dintr-o familie onestă, tatăl său este fost polițist actualmente pensionar, mama sa lucrează în Anglia, țară în care de altfel și inculpatul are oferă certă de muncă. totodată a fost invocată și practica recentă a Tribunalului Bihor în spețe similare.

Prin decizia penală nr. 120/A din 09.03.2022 a Curții de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori, a fost admis apelul declarat de inculpatul A. împotriva sentinței penale nr. 170/15.10.2021 pronunțată de Tribunalul Bihor.

S-au reținut în favoarea inculpatului A. dispozițiile art. 15 din Legea nr. 143/2000 și s-a redus pedeapsa principală aplicată inculpatului A. de la 3 ani 4 luni închisoare la 2 ani 6 luni închisoare.

În baza art. 404 alin. (4) lit. a) C. proc. pen. cu referire la art. 72 C. pen., s-a dedus din pedeapsa aplicată inculpaților B. și A. durata reținerii și a măsurii arestării preventive la zi.

În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare ocazionate cu soluționarea apelului inculpatului A. au rămas în sarcina statului.

Prin aceeași decizie a fost respins ca nefondat apelul declarat de inculpatul B. împotriva aceleiași sentințe penale, cu obligarea acestuia la plata către stat a sumei de 400 RON, reprezentând cheltuieli judiciare în apel.

Analizând actele dosarului, în raport de motivele de apel și din oficiu, sub toate aspectele de drept și de fapt, conform art. 417 C. proc. pen., Curtea a apreciat că starea de fapt a fost corect reținută de prima instanță pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale coroborate cu declarațiile de recunoaștere ale inculpaților.

S-a mai reținut că inculpații B. și A. au solicitat ca judecata să aibă loc în baza procedurii simplificate, recunoscând faptele reținute în sarcina lor, cerere admisă de prima instanță.

Curtea a constatat că infracțiunea reținută în sarcina inculpaților este sancționată de lege cu pedeapsa închisorii de la 5 la 12 ani.

Deopotrivă, a reținut că prima instanță a identificat în mod corect incidența unei cauze obligatorii de reducere a limitelor de pedeapsă și anume prevederile art. 396 alin. (10) C. proc. pen., precum și a uneia facultative de agravare a răspunderii penale constând în reținerea formei continuate a infracțiunii.

În fața instanței de apel s-a solicitat reținerea cauzelor de reducere a limitelor de pedeapsă prevăzute fie de art. 15 din Legea nr. 143/2000, fie de art. 19 din Legea nr. 682/2002, precum și reținerea circumstanțelor atenuante prevăzute de art. 75 alin. (2) lit. a), b) C. pen.

Curtea a reținut că cele două cauze de reducere a limitelor de pedeapsă sunt în mare măsură similare, principala deosebire dintre cele două cauze de reducere a limitelor de pedeapsă constă în momentul la care au intervenit acțiunile de denunțare, respectiv facilitare de tragere la răspundere penală a altor persoane. În cazul primei, aceasta trebuie să se situeze în cursul urmăririi penale, pe când în cazul celei de-a două, poate fi făcută și în cursul judecății. Întrucât conduita inculpatului este unică, aceeași împrejurare nu poate primi de două ori valență atenuantă.

În speță, potrivit adresei D.I.I.C.O.T. nr. 2032/III.13/2022, ambii inculpați au formulat denunțuri. Denunțul formulat de inculpatul B. a fost însă fără valoare și nu a fost apt să ducă la identificarea și tragerea la răspundere penală a altor persoane implicate în traficul de droguri. În schimb, cel formulat de inculpatul A. a condus la dispunerea efectuării în continuare a urmăririi penale față de două persoane, apreciindu-se că devin incidente dispozițiile art. 15 din Legea nr. 143/2000.

Inculpatul B. a solicitat reținerea circumstanțelor atenuante prevăzute de art. 75 alin. (1) lit. a) și b) C. pen., iar inculpatul A. a solicitat reținerea celei prevăzute de art. 75 alin. (2) lit. b) C. pen.

Curtea a constatat că pedeapsa aplicată inculpatului B. este egală cu minimul special obținut în urma aplicării cauzei obligatorii de reducere a limitelor de pedeapsă, iar sub acesta, în lipsa constatării incidenței altor situații atenuante, nu se poate coborî.

Pedeapsa aplicată inculpatului A. a fost reindividualizată ca urmare a reținerii în favoarea acestuia a dispozițiilor art. 15 din Legea nr. 143/2000, reducând limitele de pedeapsă cu jumătate. Ca atare, pedeapsa principală aplicată de prima instanță de 3 ani 4 luni închisoare va fi redusă la 2 ani 6 luni închisoare.

Ca modalitate de executare, în ceea ce îi privește pe ambii inculpați, Curtea a reținut că în cazul inculpatului B., singura posibilă este cea în regim de detenție dat fiind cuantumul pedepsei, iar în cazul inculpatului A., regimul de executare al pedepsei în detenție a fost corect stabilit de prima instanță.

Împotriva deciziei penale nr. 120/A din 09.03.2022 a Curții de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori a declarat recurs în casație inculpatul A..

În motivarea căii de atac, recurentul inculpat a invocat cazul de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., solicitând admiterea recursului în casație, întrucât i s-a aplicat o pedeapsă în alte limite decât cele prevăzute de lege.

În motivele scrise, a susținut în esență că, având în vedere că prima instanță a reținut în sarcina sa incidența unei cauze obligatorii de reducere a limitelor de pedeapsă și anume prevederile art. 396 alin. (10) C. proc. pen. aplicându-i o pedeapsă de 3 ani 4 luni închisoare (minimul special prevăzut de lege), iar instanța de apel a reținut cauza legală de reducere a limitelor de pedeapsă prevăzută de art. 15 din Legea nr. 143/2000, instanța de apel trebuia să facă aplicarea art. 79 alin. (1) C. pen. respectiv să reducă mai întâi limitele de pedeapsă la jumătate, respectiv între 2 ani și 6 luni și 6 ani închisoare, iar apoi să facă aplicarea dispozițiilor 396 alin. (10) C. proc. pen., respectiv să-i aplice o pedeapsă cuprinsă între 20 luni și 4 ani închisoare.

Întrucât hotărârea primei instanțe a fost atacată doar de către recurent, D.I.I.C.O.T. nedeclarând apel în cauză, iar prima instanță i-a aplicat minimul pedepsei rezultat în urma reducerii minimului special cu o treime ca urmare a reținerii dispozițiilor art. 396 alin. (10) C. proc. pen., fără a-i fi reținute și prevederile art. 15 din Legea nr. 143/2000, deoarece acestea au putut fi valorificate doar în urma adresei D.I.I.C.O.T. nr. 2032/111.13/2022 din data de 08.02.2022, adresă ce a parvenit la dosar ulterior pronunțării hotărârii de către prima instanță, a apreciat că instanța de apel trebuia să aplice pedeapsa minimă rezultantă în urma aplicării succesive a celor două cauze legale de reducere a pedepsei invocate mai sus, conform art. 79 alin. (1) C. pen., respectiv pedeapsa de 20 de luni închisoare (1 an și 8 luni).

Față de condamnarea la pedeapsa de 2 ani și 6 luni, a considerat că instanța de apel a nesocotit principiul neagravării situației în propria cale de atac, fiind incident astfel cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen.

În concluzie, a solicitat să se dispună condamnarea la o pedeapsă în limitele prevăzute de lege, redusă conform art. 79 alin. (1) C. pen. prin aplicarea succesivă a dispozițiilor privitoare la cauzele de reducere a pedepsei prevăzute de art. 15 din Legea nr. 143/2000 și de art. 396 alin. (10) C. proc. pen. referitoare la judecata în baza procedurii simplificate privind recunoașterea învinuirii, cu respectarea principiului neagravării situației în propria cale de atac, respectiv la o pedeapsă de 1 an și 8 luni închisoare.

Prin încheierea din data de 18 mai 2022, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a admis în principiu cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 120/A din 09.03.2022 a Curții de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori.

Cauza a fost trimisă în vederea judecării recursului în casație la Completul 8 și s-a fixat termen la data de 15 iunie 2022, cu citarea recurentului inculpat la locul de detenție și încunoștințarea apărătorului ales.

Pentru a dispune astfel, în esență, Înalta Curte a constatat că cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. îndeplinește cerințele de formă prevăzute art. 434 - art. 438 C. proc. pen.

La termenul fixat pentru dezbaterea recursului în casație pe fond, 15 iunie 2022, Înalta Curte a primit concluziile apărării și ale reprezentantului Ministerului Public asupra căii extraordinare de atac, acestea fiind detaliat redate în practicaua prezentei decizii.

Examinând pe fond recursul în casație, în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) și (2) C. proc. pen., declarat de inculpatul A., în baza actelor și lucrărilor din dosar și în considerarea cazului menționat (pct. 12 al art. 438 C. proc. pen.) constată că acesta este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Recursul în casație este o cale extraordinară de atac, prin intermediul căreia este analizată conformitatea hotărârilor definitive cu regulile de drept prin raportare la cazurile de casare expres și limitativ prevăzute de lege care vizează exclusiv legalitatea hotărârii.

Ca atare, motivele de casare invocate trebuie să se raporteze la situația factuală și la elementele care au circumstanțiat activitatea infracțională, astfel cum au fost stabilite în mod definitiv, în baza analizei mijloacelor de probă administrate în cauză, prin hotărârea atacată, întrucât în această cale extraordinară de atac se analizează doar aspecte de drept, Înalta Curte de Casație și Justiție neputând proceda la reevaluarea materialului probator sau la reaprecierea situației de fapt.

În ceea ce privește cazul de casare prevăzut în dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., se observă că acesta este incident dacă "s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege", respectiv în situația în care pedeapsa stabilită și aplicată este nelegală, excluzându-se, printre altele, criticile privind greșita individualizare a pedepsei.

Prin intermediul acestui caz de casare, se permite doar o verificare a cuantumului sau a tipului pedepselor aplicate, comparativ cu pedepsele prevăzute de dispozițiile legale, dar pe baza încadrării stabilite prin hotărârea atacată.

Astfel, prin pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege, legiuitorul a avut în vedere limitele de pedeapsă ce sunt prevăzute de textul de lege în raport de încadrarea juridică și de cauzele de atenuare sau agravare a pedepsei a căror incidență a fost stabilită de instanța de apel, pe această cale neputându-se realiza o individualizare a pedepsei.

În jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a reținut că "legiuitorul, prin «pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege», a avut în vedere limitele de pedeapsă ce sunt prevăzute de textul de lege în raport de încadrarea juridică și de cauzele de atenuare sau agravare a pedepsei a căror incidență a fost stabilită cu titlu definitiv de către instanța de apel." (decizia nr. 463/RC/2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, www.x.ro)

Prin urmare, recursul în casație nu poate tinde la reevaluarea unor elemente sau împrejurări de fapt ce au fost stabilite cu autoritate de lucru judecat, iar Înalta Curte de Casație și Justiție nu este abilitată să dea o nouă interpretare materialului probator și să rețină o stare de fapt diferită de cea descrisă și valorificată în hotărârea atacată.

Concluzia este aceeași nu doar prin raportare la chestiunile faptice aflate la baza raportului penal de conflict, ci și a celor care definesc o anumită conduită procesuală a inculpatului, atunci când aceasta din urmă poate avea consecințe în planul tratamentului sancționator (decizia penală nr. 15 din 13 ianuarie 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, publicată pe www.x.ro).

Este cazul manifestării de voință a recurentului inculpat A. intervenită pe parcursul procesului penal, orientată spre obținerea unui tratament sancționator mai blând, manifestare al cărei conținut obiectiv nu ar putea fi reinterpretat pe calea recursului în casație, în unicul scop de a da acestuia efecte juridice opuse celor reținute prin hotărârea definitivă, fie în sensul înlăturării unui beneficiu deja recunoscut, fie dimpotrivă, al recunoașterii acestuia direct pe calea recursului în casație.

Din această perspectivă, Înalta Curte constată că cele criticate de recurentul inculpat A. în recurs în casație vizează faptul că deși instanța de apel a reținut cauza legală de reducere a limitelor de pedeapsă prevăzută de art. 15 din Legea nr. 143/2000, trebuia să facă aplicarea art. 79 alin. (1) C. pen., respectiv să reducă mai întâi limitele de pedeapsă la jumătate, iar apoi să facă aplicarea dispozițiilor 396 alin. (10) C. proc. pen.

Această critică nu aduce în discuție veritabile aspecte de nelegalitate a pedepsei, subsumate cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., referitor la aplicarea unor pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege.

Prin critica sa, recurentul inculpat A. tinde la o reevaluare a însuși conținutului acestor particularități și a interpretării date acestora, în scopul recunoașterii unor efecte juridice diferite asupra tratamentului sancționator.

Or, această critică a recurentului nu se circumscrie cazului de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., invocat de către recurent, precum niciunui alt caz de casare expres și limitativ prevăzut de lege, fiind o chestiune de apreciere a instanței de fond/apel, aceasta fiind singura în măsură să stabilească dacă, în contextul concret al unei cauze, un inculpat a recunoscut toate faptele necondiționat potrivit dispozițiilor legale în vigoare.

Așa cum s-a argumentat în precedent, limitarea obiectului judecății în recurs în casație la cazurile strict prevăzute de lege înseamnă că nu orice presupusă încălcare a legii procesual penale sau a legii substanțiale constituie temei pentru a casa hotărârea recurată, ci numai acelea care corespund, în mod real, unuia dintre cazurile de casare prevăzute de lege.

Instanța de casare nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic fapta penală, ci verifică exclusiv dacă, din punct de vedere al dreptului, hotărârea atacată este corespunzătoare.

Limitarea la chestiuni exclusiv de drept a demersului analitic al instanței de recurs în casație este confirmată de jurisprudența constantă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, exemplificativă în materia de referință fiind decizia nr. 23/RC din 19 ianuarie 2017 a instanței supreme (publicată pe www.x.ro), potrivit căreia "cazul de recurs în casație prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen. nu permite Înaltei Curți de Casație și Justiție să cenzureze reținerea sau nereținerea unei cauze de reducere a pedepsei prin hotărârea definitivă de condamnare, ci numai dacă pedeapsa aplicată se situează în limitele rezultate ca efect al incidenței unei cauze de reducere a pedepsei, în ipoteza în care prin hotărârea definitivă de condamnare a fost reținută o astfel de cauză".

Distinct de aceste argumente, Înalta Curte constată că prin hotărârea instanței de fond inculpatul A. a fost condamnat sub aspectul săvârșirii infracțiunii de trafic de droguri de mare risc, în formă continuată, prevăzută de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. (4 acte materiale), la o pedeapsă de 3 ani 4 luni închisoare.

Instanța de apel, reținând în favoarea inculpatului A. dispozițiile art. 15 din Legea nr. 143/2000 a redus pedeapsa principală aplicată inculpatului A. de la 3 ani 4 luni închisoare la 2 ani 6 luni închisoare.

Totodată, se reține că instanța de apel a apreciat că nu se justifică suspendarea executării pedepsei având în vedere gravitatea faptei, de numărul și natura comprimatelor deținute, respectiv comercializate, de faptul că implicarea în activitatea infracțională a fost făcută exclusiv în scopul obținerii în mod facil a unor sume de bani, acesta nefiind consumator de droguri.

Verificând conformitatea deciziei atacate cu regulile de drept aplicabile, prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., potrivit căruia hotărârea este supusă casării dacă s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege, Înalta Curte constată că pedeapsa aplicată inculpatului A. pentru fapta dedusă judecății în prezenta cauză a fost stabilită cu respectarea dispozițiilor legale.

Astfel, pentru infracțiunea săvârșită de inculpatul A. prevăzută de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000 pedeapsa este de la 5 la 12 ani închisoare iar, prin aplicarea succesivă a dispozițiilor art. 15 din Legea nr. 143/2000 și art. 396 alin. (10) C. proc. pen. s-a redus, având limite cuprinse între 1 an și 8 luni și 4 ani închisoare, astfel încât, pedeapsa stabilită de instanța de apel, în cuantum de 2 ani și 6 luni, se încadrează în aceste limite, fiind legală și temeinică.

Reindividualizarea cuantumului pedepselor se circumscriu unui proces de apreciere și analiză asupra criteriilor din art. 74 din C. pen., în mod efectiv, și anume: a) împrejurările și modul de comitere a infracțiunii, precum și mijloacele folosite; b) starea de pericol creată pentru valoarea ocrotită; c) natura și gravitatea rezultatului produs ori a altor consecințe ale infracțiunii; d) motivul săvârșirii infracțiunii și scopul urmărit; e) natura și frecvența infracțiunilor care constituie antecedente penale ale infractorului;f) conduita după săvârșirea infracțiunii și în cursul procesului penal; g) nivelul de educație, vârsta, starea de sănătate, situația familială și socială, ceea ce excede legalității cazului de casare menționat.

A solicita Înaltei Curți, pe calea recursului în casație, să cenzureze fundamentul faptic al concluziilor instanței de apel sub aspectul criticat echivalează cu a supune unei noi judecăți nu legalitatea pedepsei aplicate recurentului, prin raportare la datele particulare ale speței, ci înseși datele în discuție, ceea ce excede scopului și obiectului recursului în casație, astfel cum sunt reglementate prin art. 433 și 447 C. proc. pen.

În raport de critica apărării, conform căreia s-a agravat situația juridică a inculpatului în propria sa cale de atac aceasta este neîntemeiată, având în vedere că instanța de apel a redus pedeapsa inculpatului de la 3 ani și 4 luni închisoare la 2 ani și 6 luni închisoare.

De asemenea, Înalta Curte consideră criticile mai sus menționate de către recurentul inculpat A., că nu pot fi examinate prin niciun alt caz de recurs în casație, așa cum acestea sunt în mod strict și limitativ prevăzute de art. 438 alin. (1) C. proc. pen., neputându-se extinde sfera de analiză pe cale de interpretare, întrucât recursul în casație este o cale extraordinară de atac ce vizează situații de nelegalitate asupra unor chestiuni de drept în mod concret evidențiate, însă în contextul prezentei cauze, cele susținute de către apărare nu se regăsesc în cele expuse de legiuitor, așa încât o interpretare extensivă, în raport cu cele invocate, este exclusă, excedând cadrului procesual reglementat al recursului în casație.

Prin urmare, se constată că instanța de apel a realizat o corectă aplicare a prevederilor legale, astfel că pedeapsa la care a fost condamnat recurentul inculpat, prin raportare la încadrarea juridică reținută în cauză, este în limitele legii.

Pentru considerentele prezentate, constatând că aspectele invocate de recurentul inculpat A. în recurs în casație nu reprezintă, în fapt, împrejurări referitoare la aplicarea pedepsei în alte limite decât cele prevăzute de lege, astfel că acestea nu se circumscriu cazului invocat, prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., sau vreunui alt caz de casare expres și limitativ prevăzut de lege, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 120/A din data de 9 martie 2022 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2021.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 120/A din data de 9 martie 2022 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2021.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 15 iunie 2022.