ÎCCJ, decizie (scj.ro #230740)

Recurs în casație. Cazul prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. Agresiunea sexuală

Cuprins pe materii:

Drept procesual penal. Partea specială. Judecata. Căile extraordinare de atac. Recursul în casație

Drept penal. Partea specială. Agresiunea sexuală.

Indice alfabetic:

- drept procesual penal

- recurs în casație

- drept penal

- agresiune sexuală

C. proc. pen.

, art. 438 alin. (1) pct. 7

C. pen.

, art. 219 alin. (1) și (2)

Infracțiunea de agresiune sexuală acoperă orice acte de natură sexuală ce vizează libertatea sexuală a unei persoane individualizate, atât cele care presupun un contact direct, dar și cele care, deși nu implică un contact corporal, sunt direcționate către persoana vătămată.

I.C.C.J., Secția penală, decizia nr. 533/RC din 02 octombrie 2024

I. Sentința

Prin sentința penală nr. 642 din data de 31 mai 2023 a Judecătoriei Cluj-Napoca, Secția penală, pronunțată în dosarul nr. x/211/2019, s-au dispus următoarele:

În temeiul art. 396 alin. (1) și (5), rap. la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen. a fost achitat inculpatul A. pentru săvârșirea infracțiunii de agresiune sexuală în forma agravată, prevăzută de art. 219 alin. (1) și (2) lit. d) și f) C. pen.

În temeiul art. 396 alin. (1) și (5), rap. la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., a fost achitat inculpatul B. pentru săvârșirea infracțiunii de complicitate la agresiune sexuală în forma agravată, prevăzută de art. 48 alin. (1), raportat la art. 219 alin. (1) și (2) lit. d) și f ) C. pen.

În temeiul art. 396 alin. (1) și (6) C. proc. pen., rap. la art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., raportat la art. 154 alin. (1) lit. d) C. pen., s-a dispus încetarea procesului penal față de inculpatul C. pentru săvârșirea infracțiunii de favorizarea făptuitorului, prev. de art. 269 alin. (1) C. pen.

În fapt, în data de 22.04.2016, în timp ce se afla în apartamentul din Cluj-Napoca, str. (...), profitând de starea de neputință a persoanei vătămate C. de a-și exprima voința ori de a se apăra, inculpatul A. l-a atins pe acesta de mai multe ori cu penisul în zona feței, simulând un act sexual oral, în timp ce inculpatul B., urmare a unei înțelegeri prealabile, a înregistrat audio-video această acțiune, filmarea fiind postată ulterior de către A. pe pagina publică de Facebook a surorii victimei.

II. Judecata în apel

Împotriva sentinței penale nr. 642 din 31.05.2023 a Judecătoriei Cluj-Napoca, pronunțate în dosarul nr. x/211/2019, au declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Cluj-Napoca și inculpații A. și B.

Prin decizia penală nr. 357/A din data de 11 martie 2024, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, Secția penală și de minori, în dosarul nr. x/211/2019, s-au decis următoarele:

În baza art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., a fost admis apelul declarat de către Parchetul de pe lângă Judecătoria Cluj-Napoca împotriva sentinței penale nr. 642/31.05.2023 a Judecătoriei Cluj-Napoca, care a fost desființată în parte doar în ceea ce-i privește pe inculpații A. și B. și, pronunțând o nouă hotărâre, în aceste limite:

Au fost condamnați inculpații:

-A. pentru săvârșirea infracțiunii de agresiune sexuală în forma agravată, prevăzută de art. 219 alin. (1) și (2) lit. d) și f) C. pen., cu aplic. art. 5 C. pen. la pedeapsa de 2 ani și 6 luni închisoare.

-B. pentru săvârșirea infracțiunii de complicitate la agresiune sexuală în forma agravată, prevăzută de art. 48 alin. (1), raportat la art. 219 alin. (1) și (2) lit. d) și f) C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen. la pedeapsa de 2 ani închisoare.

III. Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție

Împotriva deciziei penale nr. 357/A din data 11 martie 2024, pronunțate de Curtea de Apel Cluj, Secția penală și de minori, în dosarul nr. x/211/2019, au declarat recurs în casație inculpații A. și B.

Prin cererea de recurs în casație formulată, recurenții-inculpați A. și B., prin apărător ales, au invocat cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. – inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.

Examinând recursul în casație declarat de inculpații A. și B., Înalta Curte, după deliberare, a constatat că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:

Prin criticile formulate, inculpații au susținut, în esență, că elementul material al infracțiunii de agresiune sexuală, prevăzute de art. 219 alin. (1) și alin. (2) lit. d) și f) C. pen., se referă la orice act prin care se tinde la obținerea excitației sexuale ori a satisfacției sexuale prin alte procedee decât acțiunea de penetrare și că modalitatea prin care inculpatul A. a acționat nu a fost aptă în sine de a îngrădi libertatea sexuală a victimei, deoarece nu a fost niciodată vorba despre o activitate sexuală - faptul că inculpatul și-a expus organul genital în proximitatea feței persoanei vătămate mimând preț de câteva secunde un act sexual oral și amuzându-se în tot acest timp nu poate întruni elementele constitutive ale infracțiunii de agresiune sexuală, inculpatul urmărind o distracție de prost gust și nu o satisfacție sexuală.

Înalta Curte constată ca fiind nefondate criticile aduse hotărârii recurate.

În cauza, instanta de apel a reținut sub aspect factual, ce nu poate fi modificat prin reaprecierea probelor de instanța de recurs, că inculpatul A. a întreprins un act de natură sexuală, constând în apropierea penisului său de cavitatea bucală a persoanei vătămate C., simulând un act sexual oral, profitând de neputința acestuia de a se apăra în fața acestui act de agresiune.

Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că un astfel de act poate fi încadrat în infracțiunea de agresiune sexuală, chiar dacă nu a existat un contact material între inculpat și victimă, iar inculpatul nu a urmărit în mod direct obținerea satisfacției sexuale, ci umilirea persoanei vătămate.

Astfel, există acte a căror natură sexuală rezultă din chiar specificul lor (de ex., actele realizate cu organele sexuale sau asupra organelor sexuale), caz în care, atâta timp cât sunt realizate prin constrângere, punerea victimei în imposibilitate de a se apăra ori de a-și exprima voința sau profitând de această stare, condițiile elementului material al infracțiunii vor fi îndeplinite, iar răspunderea penală a făptuitorului nu va fi înlăturată decât în situațiile în care lipsește forma de vinovăție prevăzută de lege ori este incidentă una din cauzele justificative sau de neimputabilitate.

Deși în mod obișnuit aceste acte sunt realizate pentru ca autorul lor să obțină, într-o formă sau alta, o satisfacție ori excitație sexuală, infracțiunea de agresiune sexuală trebuie reținută inclusiv în cazul în care acțiunile făptuitorului nu urmăresc această finalitate, ci alte scopuri injuste, cum ar fi, de exemplu, pedepsirea sau umilirea victimei, producerea de suferințe etc. Chiar în situația în care inculpatul urmărește ca scop imediat, în mod direct, umilirea sau pedepsirea victimei, actele realizate cu organele sexuale sau asupra organelor sexuale produc prin ele însele obținerea unei satisfacții sexuale, astfel că există acest scop mediat, cel puțin acceptat de inculpat. Aceasta pentru că excitația sexuală se produce în mod involuntar, fără un control conștient, rațional, ca urmare a eliminării în organism a unei combinații de hormoni care conduce la modificări fiziologice specifice. Acest proces este controlat de sistemul nervos autonom care reglează procesele fiziologice involuntare, inclusiv ritmul cardiac, presiunea sangvină, respirația și digestia.

De altfel, chiar legiuitorul a avut în vedere una din situațiile în care actele de agresiune sexuală nu urmăresc obținerea satisfacției ori excitației sexuale, ci alt scop, la momentul când a incriminat ca variantă agravată a infracțiunii săvârșirea acesteia în scopul producerii de materiale pornografice [art. 219 alin. (2) lit. d) C. pen.]

Cât privește condiția existenței unui contact direct între inculpat și victimă, indicat în doctrină (e.g. M. Udroiu, Sinteze de drept penal. Partea Specială. Ed.5, Editura C.H. BECK, pg. 392), Înalta Curte de Casație și Justiție constată că aceasta nu se numără printre condițiile impuse de textul de lege care incriminează „actul de natură sexuală (…) cu o persoană”. Este adevărat că formularea textului impune ca elementul material să vizeze o persoană individualizată, fără a limita, însă, actele la cele care implică un contact direct, material, între corpurile inculpatului și cel al victimei. Spre deosebire de viol, care acoperă actele de penetrare care nu pot fi comise decât prin contact direct, dar și de corupere sexuală, pentru care este suficient un act sexual săvârșit în prezența unui minor, infracțiunea de agresiune sexuală acoperă orice acte de natură sexuală ce vizează libertatea sexuală a unei persoane individualizate, atât cele care presupun un contact direct, dar și cele care, deși nu implică un contact corporal, sunt direcționate către persoana vătămată. Această concluzie se impune atât ca urmare a modalității de stabilire a elementului material, care acoperă orice act de natură sexuală, cât și prin înțelegerea sferei de cuprindere a libertății sexuale, protejate de legiuitor prin incriminarea acestei fapte.

Libertatea sexuală este un drept fundamental al persoanei și are un sens pozitiv – fiece persoană are dreptul de a-și exprima liber înclinațiile sexuale și un sens negativ – dreptul de a împiedica exploatarea propriului corp, fără consimțământ prealabil, prin acte de natură sexuală ce presupun folosirea sexului sau acționând asupra sexului.

Astfel, obiectul juridic special al infracțiunii contra libertății și integrității sexuale sunt relațiile sociale referitoare la libertatea sexuală a persoanei în sensul anterior amintit.

Norma de incriminare se fundamentează pe prezumția că va exista o agresiune sexuală ori de câte ori acțiunea sexuală nu implică consimțământul liber exprimat al participanților la aceasta.

Obiectul juridic secundar privește inviolabilitatea persoanei ce presupune dreptul inalienabil al persoanelor de a dispune în mod liber de corpul său în activitățile sexuale, libertatea fizică sau psihică a acesteia și chiar demnitatea persoanei a cărei viață intimă devine publică prin diverse manifestări.

Este adevărat că în mod tradițional, libertatea sexuală viza în principal protecția componentei sale fizice, corporale, însă ea acoperă, alături de integritatea sexuală, și autodeterminarea sexuală, adică libertatea de a alege locul, timpul, maniera sau persoana cu care titularul va avea relații sexuale. Componenta psihică a libertății sexuale nu poate fi înlăturată prin limitarea protecției exclusiv contra actelor de natură sexuală care presupun un contact material. Regula este că raporturile intime și actele de natură sexuală au loc în scopul obținerii unei satisfacții sexuale, așa cum, tot regula este că aceste raporturi se desfășoară urmare a consimțământului liber, activ exprimat de cei implicați în această activitate, iar nu uzitând de forța fizică sau psihică ori de starea de neputință a victimei de a se apăra ori a-și exprima voință. În condițiile în care regula raporturilor intime liber consimțite este încălcată printr-o altă modalitate decât cea a unui contact corporal, un astfel de act de natură sexuală este, de asemenea, interzis de dispozițiile legale.

Așadar, având în vedere cele mai sus expuse, Înalta Curte constată că fapta pentru care cei doi inculpați au fost condamnați este prevăzută de legea penală, aceasta întrunind elementele constitutive ale infracțiunii de agresiune sexuală în formă agravată, prevăzută de art. 219 alin. (1) și 2 lit. d) și f) C. pen.