ÎCCJ, Secția penală

Ședința publică din data de 02 octombrie 2024

Deliberând asupra recursului în casație declarat, în baza actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 642 din data de 31 mai 2023 a Judecătoriei Cluj-Napoca, secția penală, pronunțată în dosarul nr. x/2019, s-au dispus următoarele:

În temeiul art. 396 alin. (1) și (5) rap. la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen. a fost achitat inculpatul A. pentru săvârșirea infracțiunii de agresiune sexuală în forma agravată, prevăzută de art. 219 alin. (1) și (2) lit. d) și f) din C. pen.

În temeiul art. 396 alin. (1) și (5) rap. la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., a fost achitat inculpatul B. pentru săvârșirea infracțiunii de complicitate la agresiune sexuală în forma agravată, prevăzută de art. 48 alin. (1) raportat la art. 219 alin. (1) și (2) lit. d) și f) din C. pen.

În temeiul art. 396 alin. (1) și (6) din C. proc. pen. rap. la art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen. raportat la art. 154 alin. (1) lit. d) din C. pen., s-a dispus încetarea procesului penal față de inculpatul C. pentru săvârșirea infracțiunii de favorizarea făptuitorului prev. de art. 269 alin. (1) din C. pen.

În temeiul art. 25 alin. (5) din C. proc. pen. a fost lăsată nesoluționată acțiunea civilă formulată de partea civilă C..

Împotriva sentinței penale nr. 642 din 31.05.2023 a Judecătoriei Cluj-Napoca, pronunțată în dosarul nr. x/2019, au declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Cluj-Napoca și inculpații A., B. și C..

Prin decizia penală nr. 357/A din data de 11 martie 2024, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția penală și de minori, în dosarul nr. x/2019, s-au decis următoarele:

În baza art. 421 pct. 2 lit. a) din C. proc. pen., a fost admis apelul declarat de către Parchetul de pe lângă Judecătoria Cluj-Napoca împotriva sentinței penale nr. 642/31.05.2023 a Judecătoriei Cluj-Napoca, care a fost desființată în parte doar în ceea ce-i privește pe inculpații A. și B. și, pronunțând o nouă hotărâre, în aceste limite:

Au fost condamnați inculpații:

- A. pentru săvârșirea infracțiunii de agresiune sexuală în forma agravată, prevăzută de art. 219 alin. (1) și (2) lit. d) și f) din C. pen., cu aplic. art. 5 din C. pen. la pedeapsa de 2 ani și 6 luni închisoare.

I s-a interzis exercitarea drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. n) - dreptul de a comunica cu victima C. și cu membri de familie ai acestuia, ori de a se apropia de acestea și lit. o) - dreptul de a se apropia la o distanță mai mica de 100 m de locuința, locul de muncă, școala sau alte locuri unde victima C. desfășoară activități sociale pe o durată de 1 an, cu titlu de pedeapsă complementară .

I s-a interzis exercitarea drepturilor prev. de art. 66 lit. n) și o) din C. pen. cu titlu de pedepse accesorii.

- B. pentru săvârșirea infracțiunii de complicitate la agresiune sexuală în forma agravată, prevăzută de art. 48 alin. (1) raportat la art. 219 alin. (1) și (2) lit. d) și f) din C. pen., cu aplicarea art. 5 din C. pen. la pedeapsa de 2 ani închisoare.

I s-a interzis exercitarea drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. n) - dreptul de a comunica cu victima C. și cu membri de familie ai acestuia, ori de a se apropia de acestea și lit. o) - dreptul de a se apropia la o distanță mai mica de 100 m de locuința, locul de muncă, școala sau alte locuri unde victima C. desfășoară activități sociale pe o durată de 1 an, cu titlu de pedeapsă complementară .

I s-a interzis exercitarea drepturilor prev. de art. 66 lit. n) și o) din C. pen. cu titlu de pedepse accesorii.

Conform art. 91, 92 din C. pen., s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepselor aplicate prin prezenta decizie pe durata unor termene de încercare de 3 ani - inculpatul A. și respectiv 2 ani 6 luni inculpatul B..

Pe durata termenului de supraveghere s-a dispus respectarea de către condamnați a măsurilor de supraveghere reglementate de art. 93 alin. (1), (2) și (3) din C. pen.:

a. să se prezinte la serviciul de probațiune Cluj ori de câte ori vor fi chemați;

b. să primească vizitele consilierului de probațiune desemnat cu supravegherea lor;

c. să anunțe, în prealabil, orice schimbare a locuinței și orice deplasare ce depășește 5 zile;

d. să comunice schimbarea locurilor de muncă;

e. să comunice informații și documente de natură a permite controlul mijloacelor lor de existență

f. să frecventeze unul sau mai multe programe de reintegrare socială derulate de către serviciul de probațiune sau organizate în colaborare cu instituții din comunitate;

g. să presteze câte 70 de ore muncă neremunerată în folosul comunității în cadrul unei instituții de cult sau a unei instituții din cadrul administrației publice locale.

S-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe - Judecătoria Cluj-Napoca, doar în ceea ce privește acțiunea civilă promovată de către partea civilă C..

Au fost menținute restul dispozițiilor sentinței atacate ce nu contravin prezentei decizii.

Împotriva deciziei penale nr. 357/A din data 11 martie 2024, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția penală și de minori, în dosarul nr. x/2019, au declarat recurs în casație inculpații A. și B., la data de 26.04.2024 prin avocat ales D., în termenul legal prevăzut de art. 435 C. proc. pen.

Prin cererea de recurs în casație formulată, recurenții-inculpați A. și B., prin apărător ales, au invocat cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. - inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.

În cuprinsul cererii, apărarea a expus istoricul cauzei și hotărârile de fond și apel, arătând în esență că prin hotărârea de fond inculpații au fost achitați, a formulat apel Parchetul, iar în apel instanța de control judiciar a respins cererile în probațiune formulate, dispunând condamnarea.

Astfel, în esență, apărarea a criticat faptul că instanța de apel a respins cererile în probațiune formulate, pe considerentul că în cauză se discută o interpretare în drept a unor dispoziții legale, însă în realitate aceasta a fost sesizată să soluționeze cauza atât în fapt, cât și în drept, făcând atât referire, cât și o analiză a probatoriului administrat în faza de urmărire penală și în fața primei instanțe, reținând (contrar primei instanțe) că acțiunile ambilor inculpați au fost generate de o dorință de răzbunare, că a existat o înțelegere prealabilă pentru realizarea materialului pornografic și pentru postarea acestuia ca un atribut de constrângere al victimei în vederea plății sumei de bani datorate inculpatului A., fără însă să administreze probatoriu în acest sens. În ceea ce îl privește pe inculpatul B., s-a arătat în cererea de recurs în casație că instanța de apel îi impută acestuia un motiv de răzbunare în raport cu persoana vătămată, deși aceasta nu avea nicio datorie față de inculpat, ci, din contră, erau apropiați, petrecându-și timp împreună și ulterior incidentului.

S-a susținut că instanța de apel a procedat la o nouă interpretare a faptelor, a dat o nouă conotație acțiunilor inculpaților și a elementului intențional al infracțiunii care au fost stabilite diferit de către judecătorie (spontaneitate și glumă vs. premeditare și răzbunare).

În esență, s-a susținut că elementul material al infracțiunii de agresiune sexuală prevăzute de art. 219 alin. (1) și alin. (2) lit. d) și f) din C. pen. se referă la orice act prin care se tinde la obținerea excitației sexuale ori a satisfacției sexuale prin alte procedee decât acțiunea de penetrare.

Astfel, s-a arătat că, atât Înalta Curte, prin Decizia nr. 3/2005, cât și CCR prin Decizia nr. 449/28.06.2018, Decizia nr. 92/2023 și Decizia nr. 420/2017 stabilesc aceeași direcție de analiză cu privire la infracțiunea de Agresiune sexuală. Prin Decizia nr. 449/28.06.2018, CCR reține faptul că sensul corect al sintagmei "favoruri de natură sexuală" este "orice modalitate aptă de a produce o satisfactie sexuală" (19).

În același sens, Curtea Constituțională și-a menținut opinia și prin Decizia nr. 92/2023 referitoare la excepția de neconstituționalitate a articolului 219 alin. (1) și (2) C. pen., prin care stabilește faptul că legiuitorul a avut în vedere la reglementarea infracțiunii "orice act prin care se tinde la obținerea excitației sexuale ori a satisfacției sexuale prin alte procedee decât acțiunea de penetrare" (Decizia nr. 420 din 15 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 801 din 10 octombrie 2017, paragraful 17).

A arătat apărătorul inculpaților că, pentru a se constata dacă s-a săvârșit infracțiunea de agresiune sexuală, se raportează la ceea ce inculpatul a urmărit prin acțiunea sa - intenție directă - și libertatea victimei de a participa la activitatea sexuală în sine, care implică un rezultat sexual, contrar celor prezentate de curtea de apel, în sensul dacă victima și-a putut exprima liber înclinațiile sexuale, având în vedere că, în principal, inculpații au fost condamnați pentru faptul că victimei infracțiunii i-a fost creată o imagine distorsionată în spațiul public raportat la înclinațiile sale sexuale. În acest sens, apărarea a arătat că nu neagă faptul că este posibil ca imaginea victimei raportat la înclinațiile sale sexuale să fi fost afectată, dar acest aspect poate face obiectul unui proces civil, pentru restabilirea demnității lezate.

A susținut apărarea că, prin acțiunile inculpaților, ceea ce s-a produs a fost doar lezarea demnității victimei, în acest sens fiind și declarațiile acesteia care devoalează rațiunea pentru care s-a prezentat la poliție, anume impactul filmării asupra mamei și surorii lui, și nu pentru faptul că a fost supus unei agresiuni sexuale.

În opinia apărării, modalitatea prin care inculpatul A. a acționat nu a fost aptă în sine de a îngrădi libertatea sexuală a victimei, deoarece nu a fost niciodată vorba despre o activitate sexuală - faptul că inculpatul și-a expus organul genital în proximitatea feței persoanei vătămate mimând preț de câteva secunde un act sexual oral și amuzându-se în tot acest timp nu poate întruni elementele constitutive ale infracțiunii de agresiune sexuală, inculpatul urmărind o distracție de prost gust și nu o satisfacție sexuală. Ori, s-a susținut că urmarea imediată a infracțiunii de agresiune sexuală constă în încălcarea libertății victimei de a decide cu privire la întreținerea unui act de natură sexuală, iar în prezenta speță nu poate fi vorba despre întreținerea unui act de natură sexuală pentru că modalitatea de comitere nu este aptă a genera excitația sexuală, iar corpul persoanei vătămate nu a fost supus nici unui act specific.

S-a menționat că este absurd să se catalogheze orice expunere a organelor genitale ca fiind o infracțiune de agresiune sexuală. Consideră apărarea că aceasta a fost și rațiunea pentru care CCR, deși a respins excepția de neconstituționalitate, a înțeles să ofere un ghidaj prin definiția doctrinară "orice modalitate aptă de a produce o satisfacție sexuală" și orice act prin care se tinde la obținerea excitației sexuale ori a satisfacției sexuale prin alte procedee decât acțiunea de penetrare.

S-a mai arătat că în expunerea de motive care însoțesc noul C. pen. există o legătură conceptuală între infracțiunea de viol și cea de agresiune sexuală, existând chiar și un exemplu de acțiune care intră în sfera infracțiunii de agresiune sexuală și care în acord cu Decizia nr. 3/2005 a ICCJ presupune o satisfacere a apetitului sexual, mai exact "masturbarea" - "În ceea ce privește infracțiunea de agresiune sexuală, aceasta va fi incidentă în cazul altor acte de natură sexuală decât cele prevăzute de art. 216, cu alte cuvinte acte care nu presupun penetrare sau act sexual oral (acte de masturbare etc.)"

A mai considerat apărarea că trimiterea cauzei spre rejudecare Judecătoriei Cluj-Napoca doar în ceea ce privește acțiunea civilă promovată de partea civilă C. este nelegală, având în vedere că au fost depuse înscrisuri, nefiind solicitate alte probe.

În temeiul art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a) și alin. (3) din C. proc. pen. cu referire la art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., a solicitat achitarea ambilor inculpați pentru săvârșirea infracțiunii de agresiune sexuală în forma agravată prevăzută de art. 219 alin. (2) lit. d) și f) din C. pen., înlăturarea dispozițiilor privind obligarea inculpaților la plata cheltuielilor de judecată către stat și anularea formelor de executare.

Conform art. 439 alin. (2) C. proc. pen., instanța de apel a dispus comunicarea cererii de recurs în casație către părți și procuror, conform dovezilor de comunicare aflate la dosar.

La dosar nu au fost depuse concluzii scrise asupra recursului în casație de față.

După îndeplinirea procedurii de comunicare, dosarul de recurs în casație a fost înaintat Înaltei Curți și înregistrat la data de 07.06.2024 pe rolul secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, când judecătorul de filtru a stabilit termen pentru examinarea, în Cameră de Consiliu, a admisibilității în principiu a cererii de recurs în casație, conform art. 440 alin. (1) C. proc. pen., la data de 26.06.2024, dată până la care a fost depus la dosar raportul asupra recursului în casație.

Prin încheierea din data de 22.06.2024, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2019, a fost admisă, în principiu, cererea de recurs în casație formulată de inculpații A. și B. împotriva deciziei penale nr. 357/A din data de 11 martie 2024, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția penală și de minori, în dosarul nr. x/2019.

A fost trimisă cauza în vederea judecării recursului în casație, Completului nr. 1.

A fost fixat termen de judecată, în ședință publică, la data de 18.09.2024, cu citarea părților și cu asigurarea apărării.

La termenul din data de 18.09.2024, au avut loc dezbaterile asupra recursului în casație declarat de inculpați, cauza rămânând în pronunțare.

Examinând recursul în casație declarat de inculpații A. și B., Înalta Curte, după deliberare, a constatat că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:

Conform dispozițiilor art. 433 C. proc. pen., în calea extraordinară a recursului în casație, Înalta Curte de Casație și Justiție este obligată să verifice, în condițiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar conform art. 447 C. proc. pen., pe această cale se verifică exclusiv legalitatea deciziei prin prisma cazurilor de recurs în casație expres și limitativ prevăzute de lege.

Așadar, se constată că, potrivit noului C. proc. pen., recursul în casație este o cale extraordinară de atac, prin care sunt supuse verificării hotărâri definitive care au autoritate de lucru judecat, însă, numai în cazuri expres și limitativ prevăzute de lege și doar pentru motive de nelegalitate. Drept urmare, chestiunile de fapt analizate de instanța de fond și de apel (situația de fapt rezultată din coroborarea probelor), intră în puterea lucrului judecat și excedează cenzurii instanței învestită cu judecarea recursului în casație.

Prin limitarea cazurilor în care poate fi exercitată, această cale extraordinară de atac tinde să asigure echilibrul între principiul legalității și principiul respectării autorității de lucru judecat, stabilitatea situațiilor juridice rezultate din hotărârile judecătorești definitive, legalitatea hotărârilor definitive putând fi verificată doar pentru motivele expres și limitativ prevăzute, așa cum s-a arătat anterior, fără ca pe calea recursului în casație să poată fi invocate și, corespunzător, să poată fi analizate de către Înalta Curte de Casație și Justiție orice încălcări ale legii, ci numai cele pe care legiuitorul le-a apreciat ca având consecințe grave, excluzând reexaminarea faptelor și probelor, dar și încadrarea juridică dată acestora și, implicit, evaluarea legii penale mai favorabile, deoarece, în acest mod, s-ar ajunge la transformarea recursului în casație într-un "apel deghizat".

Aceste considerații sunt valabile și cu privire la cazul de recurs în casație invocat de inculpații A. și B., prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării "dacă inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală" și care se circumscrie situațiilor în care fapta concretă pentru care s-a pronunțat soluția definitivă de condamnare nu întrunește elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare ori când instanța a ignorat o normă care conține dispoziții de dezincriminare a faptei, indiferent dacă vizează vechea reglementare, în ansamblul său, sau modificarea unor elemente ale conținutului constitutiv, astfel încât nu se mai realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și noua configurare legală a tipului respectiv de infracțiune. Dată fiind natura juridică a recursului în casație, de cale de atac exclusiv de drept, acest caz de casare nu poate fi invocat pentru a se obține, de exemplu, schimbarea încadrării juridice a faptei sau a calificării juridice în aplicarea legii penale mai favorabile, acesta fiind atributul exclusiv al instanțelor de fond și de apel.

Pe de altă parte, raportat la modul de legiferare a celor două teze ale art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. (neprevederea în legea penală și lipsa vinovăției prevăzute de lege) și la dispozițiile art. 15 alin. (1) C. pen., în conformitate cu care infracțiunea este fapta prevăzută de legea penală, săvârșită cu vinovăție, nejustificată și imputabilă persoanei care a săvârșit-o, se constată că doar neprevederea în legea penală, ce subsumează situațiile în care nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii din punct de vedere obiectiv, a fost avută în vedere de legiuitor atunci când a reglementat cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. Ca atare, dispozițiile ce reglementează acest caz de recurs în casație corespund prevederilor art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., conferind Înaltei Curți posibilitatea de a examina în cadrul recursului în casație criticile prin care se invocă împrejurarea că fapta nu este prevăzută de legea penală și cele referitoare la lipsa elementelor constitutive ale infracțiunii, cu excepția celor ce vizează vinovăția, deci doar din perspectiva tipicității obiective a infracțiunii.

Examinând recursul declarat de inculpații A. și B., în raport cu situația de fapt, astfel cum a fost stabilită în mod definitiv de către instanța de apel, Înalta Curte constată că sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de agresiune sexuală în forma agravată, prevăzută de art. 219 alin. (1) și (2) lit. d) și f) C. pen., constând în aceea că, în data de 22.04.2016, în timp ce se afla în apartamentul din Cluj-Napoca, str. x ap. 39, profitând de starea de neputință a persoanei vătămate C. de a-și exprima voința ori de a se apăra, inculpatul A. l-a atins pe acesta de mai multe ori cu penisul în zona feței, simulând un act sexual oral, în timp ce inculpatul B., urmare a unei înțelegeri prealabile, a înregistrat audio-video această acțiune, filmarea fiind postată ulterior de către A. pe pagina publică de E. a surorii victimei.

Prin criticile formulate, inculpații au susținut, în esență, că elementul material al infracțiunii de agresiune sexuală prevăzute de art. 219 alin. (1) și alin. (2) lit. d) și f) din C. pen. se referă la orice act prin care se tinde la obținerea excitației sexuale ori a satisfacției sexuale prin alte procedee decât acțiunea de penetrare și că modalitatea prin care inculpatul A. a acționat nu a fost aptă în sine de a îngrădi libertatea sexuală a victimei, deoarece nu a fost niciodată vorba despre o activitate sexuală - faptul că inculpatul și-a expus organul genital în proximitatea feței persoanei vătămate mimând preț de câteva secunde un act sexual oral și amuzându-se în tot acest timp nu poate întruni elementele constitutive ale infracțiunii de agresiune sexuală, inculpatul urmărind o distracție de prost gust și nu o satisfacție sexuală.

Înalta Curte constată ca fiind nefondate criticile aduse hotărârii recurate.

În cauza, instanta de apel a reținut sub aspect factual, ce nu poate fi modificat prin reaprecierea probelor de instanța de recurs, că inculpatul A. a întreprins un act de natură sexuală constând în apropierea penisului său de cavitatea bucală a persoanei vătămate C., simulând un act sexual oral, profitând de neputința acestuia de a se apăra în fața acestui act de agresiune.

Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că un astfel de act poate fi încadrat în infracțiunea de agresiune sexuală, chiar dacă nu a existat un contact material între inculpat și victimă, iar inculpatul nu a urmărit în mod direct obținerea satisfacției sexuale, ci umilirea persoanei vătămate.

Incriminarea infracțiunii de agresiune sexuală are ca scop sancționarea penală a actelor de natură sexuală diferite de cele specifice infracțiunii de viol prevăzută de art. 218 C. pen., săvârșite însă în aceleași modalități - constrângere, punerea victimei în imposibilitate de a se apăra ori de a-și exprima voința sau profitând de această stare.

Este adevărat că scopul obținerii satisfacției sexuale a fost indicat în considerentele deciziilor CCR care au analizat constituționalitatea textului de incriminare prin raportare la conținutul infracțiunii de viol. Astfel, în cuprinsul deciziilor nr. 420/2017 și nr. 92/2023, Curtea Constituțională a reținut că, prin expresia "act de natură sexuală", utilizată în cadrul art. 219 C. pen., legiuitorul a avut în vedere "orice act prin care se tinde la obținerea excitației sexuale ori a satisfacției sexuale prin alte procedee decât acțiunea de penetrare", aceasta din urmă fiind specifică violului. Aceste considerente nu exclud, însă, comiterea infracțiunii de agresiune sexuală atunci când inculpatul nu a urmărit în mod direct obținerea satisfacției sexuale.

Se poate observa de altfel că, în cuprinsul deciziei nr. 92/2023, Curtea a precizat că "prin natura ei, incriminarea (art. 219 C. pen.) nu permite o enumerare exhaustivă a actelor de natură sexuală ce intră în sfera sa de aplicare, astfel că, prin forța lucrurilor, interpretarea depinde de practică, fiind realizată de organele judiciare" și că "în ceea ce privește conținutul concret al sintagmei criticate, acesta urmează a fi stabilit, în fiecare caz în parte, de către organele judiciare, în funcție de circumstanțele fiecărei cauze penale, în activitatea de aplicare a legii".

Astfel, există acte a căror natură sexuală rezultă din chiar specificul lor (de ex., actele realizate cu organele sexuale sau asupra organelor sexuale), caz în care, atâta timp cât sunt realizate prin constrângere, punerea victimei în imposibilitate de a se apăra ori de a-și exprima voința sau profitând de această stare, condițiile elementului material al infracțiunii vor fi îndeplinite, iar răspunderea penală a făptuitorului nu va fi înlăturată decât în situațiile în care lipsește forma de vinovăție prevăzută de lege ori este incidentă una din cauzele justificative sau de neimputabilitate.

Deși în mod obișnuit aceste acte sunt realizate pentru ca autorul lor să obțină, într-o formă sau alta, o satisfacție ori excitație sexuală, infracțiunea de agresiune sexuală trebuie reținută inclusiv în cazul în care acțiunile făptuitorului nu urmăresc această finalitate, ci alte scopuri injuste, cum ar fi, de exemplu, pedepsirea sau umilirea victimei, producerea de suferințe etc. Chiar în situația în care inculpatul urmărește ca scop imediat, în mod direct, umilirea sau pedepsirea victimei, actele realizate cu organele sexuale sau asupra organelor sexuale produc prin ele însele obținerea unei satisfacții sexuale, astfel că există acest scop mediat, cel puțin acceptat de inculpat. Aceasta pentru că excitația sexuală se produce în mod involuntar, fără un control conștient, rațional, ca urmare a eliminării în organism a unei combinații de hormoni care conduce la modificări fiziologice specifice. Acest proces este controlat de sistemul nervos autonom care reglează procesele fiziologice involuntare, inclusiv ritmul cardiac, presiunea sangvină, respirația și digestia.

De altfel, chiar legiuitorul a avut în vedere una din situațiile în care actele de agresiune sexuală nu urmăresc obținerea satisfacției ori excitației sexuale, ci alt scop, la momentul când a incriminat ca variantă agravată a infracțiunii săvârșirea acesteia în scopul producerii de materiale pornografice (art. 219 alin. (2) lit. d) C. pen.)

Cât privește condiția existenței unui contact direct între inculpat și victimă, indicat în doctrină (e.g. M.Udroiu, Sinteze de drept penal. Partea Specială. Ed. 5, Editura C.H. BECK, pg. 392), Înalta Curte de Casație și Justiție constată că aceasta nu se numără printre condițiile impuse de textul de lege care incriminează "actul de natură sexuală (…) cu o persoană". Este adevărat că formularea textului impune ca elementul material să vizeze o persoană individualizată, fără a limita, însă, actele la cele care implică un contact direct, material, între corpurile inculpatului si cel al victimei. Spre deosebire de viol, care acoperă actele de penetrare care nu pot fi comise decât prin contact direct, dar și de corupere sexuală, pentru care este suficient un act sexual săvârșit în prezența unui minor, infracțiunea de agresiune sexuală acoperă orice acte de natură sexuală ce vizează libertatea sexuală a unei persoane individualizate, atât cele care presupun un contact direct, dar și cele care, deși nu implică un contact corporal, sunt direcționate către persoana vătămată. Aceasta concluzie se impune atât ca urmare a modalității de stabilire a elementului material, care acoperă orice act de natură sexuală, cât și prin înțelegerea sferei de cuprindere a libertății sexuale, protejate de legiuitor prin incriminarea acestei fapte.

Libertatea sexuală este un drept fundamental al persoanei și are un sens pozitiv - fiece persoană are dreptul de a-și exprima liber înclinațiile sexuale și un sens negativ - dreptul de a împiedica exploatarea propriului corp, fără consimțământ prealabil, prin acte de natură sexuală ce presupun folosirea sexului sau acționând asupra sexului.

Astfel, obiectul juridic special al infracțiunii contra libertății și integrității sexuale sunt relațiile sociale referitoare la libertatea sexuală a persoanei în sensul anterior amintit.

Norma de incriminare se fundamentează pe prezumția că va exista o agresiune sexuală ori de câte ori acțiunea sexuală nu implică consimțământul liber exprimat al participanților la aceasta.

Obiectul juridic secundar privește inviolabilitatea persoanei ce presupune dreptul inalienabil al persoanelor de a dispune în mod liber de corpul său în activitățile sexuale, libertatea fizică sau psihică a acesteia și chiar demnitatea persoanei a cărei viață intimă devine publică prin diverse manifestări.

Este adevărat că în mod tradițional, libertatea sexuală viza în principal protecția componentei sale fizice, corporale, însă ea acoperă, alături de integritatea sexuală, și autodeterminarea sexuală, adică libertatea de a alege locul, timpul, maniera sau persoana cu care titularul va avea relații sexuale. Componenta psihică a libertății sexuale nu poate fi înlăturată prin limitarea protecției exclusiv contra actelor de natură sexuală care presupun un contact material. Regula este că raporturile intime și actele de natură sexuală au loc în scopul obținerii unei satisfacții sexuale, așa cum, tot regula este că aceste raporturi se desfășoară urmare a consimțământului liber, activ exprimat de cei implicați în această activitate, iar nu uzitând de forța fizică sau psihică ori de starea de neputință a victimei de a se apăra ori a-și exprima voință. În condițiile în care regula raporturilor intime liber consimțite este încălcată printr-o altă modalitate decât cea a unui contact corporal, un astfel de act de natură sexuală este, de asemenea, interzis de dispozițiile legale.

Așadar, având în vedere cele mai sus expuse, Înalta Curte constată că fapta pentru care cei doi inculpați au fost condamnați este prevăzută de legea penală, aceasta întrunind elementele constitutive ale infracțiunii de agresiune sexuală în formă agravată, prevăzută de art. 219 alin. (1) și (2) lit. d) și f) C. pen.

Pentru considerentele dezvoltate anterior, având în vedere că, în cauză, nu este incident cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de inculpații B. și A. împotriva deciziei penale nr. 357/A din data de 11 martie 2024 pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția penală și de minori, în dosarul nr. x/2019.

În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurenții inculpați la plata sumei de câte 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de inculpații B. și A. împotriva deciziei penale nr. 357/A din data de 11 martie 2024 pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția penală și de minori, în dosarul nr. x/2019.

Obligă recurenții inculpați la plata sumei de câte 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 02 octombrie 2024.