ÎCCJ, Secția penală

Ședința publică din data de 05 februarie 2025

Deliberând asupra cauzei penale de față, în baza actelor și lucrărilor de la dosar constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 442 din 12 aprilie 2024 pronunțată de Judecătoria Târgu Mureș, secția penală, în temeiul art. 226 alin. (1) și (2) C. pen., cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen. și a art. 35 alin. (1) C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 1 an și 6 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de violarea vieții private în formă continuată (4 acțiuni).

În temeiul art. 88 alin. (3) C. pen., a fost revocată amânarea aplicării pedepsei de 6 luni închisoare dispusă prin sentința penală nr. 84 din data de 21.06.2019 a Judecătoriei Luduș, definitivă prin neapelare în data de 10.07.2019, pronunțată în dosarul nr. x/2019 și s-a dispus aplicarea și executarea acesteia.

În temeiul art. 88 alin. (3) teza a II-a C. pen. raportat la art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen., au fost contopite pedeapsa de 1 an și 6 luni închisoare stabilită în cauză cu pedeapsa de 6 luni închisoare, stabilită prin sentința penală nr. 84 din data de 21.06.2019 a Judecătoriei Luduș, definitivă prin neapelare în data de 10.07.2019, pronunțată în dosarul nr. x/2019 și a fost aplicată pedeapsa cea mai grea de 1 an și 6 luni închisoare, la care a fost adăugat un spor obligatoriu și fix de 2 luni închisoare reprezentând 1/3 din pedeapsa de 6 luni închisoare, inculpatul având de executat în regim privativ de libertate pedeapsa rezultantă de 1 an și 8 luni închisoare.

În temeiul art. 397 alin. (1) C. proc. pen.. raportat la art. 19 alin. (1) C. proc. pen.. și la art. 1357 și urm. C. civ., a fost admisă, în parte, acțiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal de către partea civilă B. și a fost obligat inculpatul să achite acesteia suma de 3.500 euro, cu titlu de daune morale. A fost respinsă, în rest, acțiunea civilă, ca neîntemeiată.

În temeiul art. 276 alin. (2) C. proc. pen.., a fost obligat inculpatul să achite părții civile suma de 7.000 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de către parte. A fost respinsă, în rest, cererea părții civile de obligare a inculpatului la plata cheltuielilor judiciare avansate de către parte, ca neîntemeiată.

În temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. pen.., a fost obligat inculpatul la plata sumei de 4.000 RON cu titlu de cheltuieli judiciare (suma de 1.500 RON aferentă fazei de urmărire penală, iar suma de 2.500 RON aferentă fazelor de cameră preliminară și judecată).

În temeiul art. 275 alin. (6) C. proc. pen.., onorariul parțial cuvenit avocatului desemnat din oficiu, în cuantum de 500 RON, a rămas în sarcina statului.

În temeiul art. 162 alin. (1) și a art. 163 din Regulamentul de Ordine Interioară a Instanțelor Judecătorești, coroborat cu art. 197 alin. (1) C. proc. pen.., s-a dispus păstrarea la dosarul cauzei a mijloacelor materiale de probă (2 stick-uri, 4 CD-uri și 2 discuri portabile) aflate spre păstrare la grefa instanței, conform procesului-verbal din data de 31.05.2022.

S-a luat act că inculpatul și partea civilă au fost asistați de apărători aleși.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel inculpatul A..

Prin decizia penală nr. 468/A din 23 octombrie 2024 pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în baza art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen.., a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul A. împotriva sentinței penale nr. 442 din 12 aprilie 2024, pronunțată de Judecătoria Târgu-Mureș, în dosarul nr. x/2022.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen.., a fost obligat inculpatul-apelant la plata sumei de 600 RON, reprezentând cheltuielile judiciare avansate de stat în soluționarea cauzei.

Împotriva acestei decizii a formulat cerere de recurs în casație inculpatul A., la data de 07.11.2024, întemeiată pe cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.., respectiv "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".

În sprijinul acestui caz de casare, recurentul a susținut că acțiunile ce i-au fost imputate nu se pliază pe elementele constitutive ale infracțiunii de violare a vieții private, prevăzute de art. 226 alin. (2) C. pen., subliniind că aspectele pe care înțelege să le supună analizei vizează exclusiv latura obiectivă a infracțiunii raportat la împrejurările că:

1) fotografierea sau înregistrarea imaginilor a avut loc într-un sediu profesional;

2) imaginile redistribuite au fost realizate direct de către persoana vătămată/nu poate exista identitate între subiectul pasiv al infracțiunii prevăzute de art. 226 alin. (2) C. pen. și autorul faptelor menționate la art. 226 alin. (1) C. pen.

3) imaginile redistribuite erau deja accesibile publicului larg, fiind publice pe conturi fictive ale C..

Cu privire la primul motiv de recurs în casație, recurentul a susținut că imaginile ce fac obiectul cauzei au fost realizate la sediul S.C. D. S.R.L., iar nu într-o locuință, încăpere sau dependință ținând de acestea, criticând soluția instanței de apel, care a apreciat că nu există o cerință în cuprinsul normei de incriminare ca imaginile ce au făcut obiectul diseminării să fi fost realizate într-o locuință.

Recurentul a susținut că pentru reținerea infracțiunii prevăzute de art. 226 alin. (2) C. pen., este necesar să fie îndeplinite cumulativ două condiții:

- imaginile ce fac obiectul diseminării să vizeze o persoană aflată într-o locuință, încăpere sau dependință ținând de aceasta și

- să fie realizate prin una din modalitățile alternative prev. de art. 226 alin. (1) C. pen.

Recurentul a arătat că, în speță, imaginile au fost realizate la sediul social al unei societăți comerciale, context în care conduita imputată nu constituie infracțiune. În acest sens, a invocat decizia HP nr. 18/2024 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, potrivit căreia noțiunile de locuință, încăpere sau dependință au același înțeles cu noțiunile din conținutul infracțiunii de violare de domiciliu (art. 224 C. pen.). Prin urmare, a considerat că sediul profesional al unei societăți comerciale nu poate fi asimilat acestor noțiuni, din moment ce art. 226 C. pen. nu se raportează la noțiunile din conținutul infracțiunii de violare a sediului profesional (art. 225 C. pen.).

S-a învederat că, instanța de apel a recalificat din punct de vedere juridic sediul unei societăți ca fiind o locuință, bazându-se exclusiv pe faptul că relațiile sexuale cu partea civilă au fost întreținute în respectivul spațiu, indicând încălcarea separației puterilor în stat și a principiului legalității incriminării.

În sprijinul acestei apărări, recurentul a invocat și decizia nr. 33/2017 a Curții Constituționale, care a statuat că nu orice ingerință în dreptul la viață privată justifică intervenția dreptului penal:

"Curtea constată că prin reglementarea contestată statul nu neagă dreptul persoanei la viață intimă, familială și privată, ci oferă o protecție sporită faptelor antisociale care aduc atingere acestui drept, atunci când se comit într-o locuință sau încăpere ori dependință ținând de aceasta" (paragraf 31). Deopotrivă, a fost menționată decizia HP nr. 51/2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, în care instanța supremă a statuat fără echivoc faptul că este irelevant în ce măsură fotografierea, captarea sau înregistrarea unei imagini s-a realizat cu drept, atât timp cât diseminarea, în una din modalitățile prevăzute la art. 226 alin. (2) s-a realizat fără drept. Cu toate acestea, în niciun moment nu s-a extins sfera de aplicabilitate a art. 226 alin. (2) C. pen., cu privire la imaginile obținute într-o altă locație decât cea a unei locuințe, încăperi ori dependințe ținând de aceasta.

Un argument suplimentar, în opinia recurentului, derivă din formularea art. 226 alin. (2) C. pen., ce se raportează la sintagma "imaginilor prevăzute la alin. (1)", astfel că, dintr-o interpretare gramaticală rezultă faptul că legiuitorul nu s-a raportat exclusiv la modalitățile alternative în care imaginea a fost produsă, ci, inclusiv la situația premisă referitoare la locația în care s-a aflat victima.

În această ordine de idei, s-a susținut că imaginea diseminată trebuie analizată atât sub aspectul conținutului, cât și prin raportare la locația unde a fost aceasta produsă.

Recurentul a subliniat că se poate discuta de încălcarea art. 7 din Convenție, prin folosirea analogiei și a făcut trimitere la jurisprudența CtEDO (cauzele Kokkonakis c. Greciei, Cantoni c. Franței, Pantalon c Croației).

A precizat că, un ultim argument derivă din modificarea art. 226 C. pen., prin Legea nr. 171/2023. Astfel, art. 226 alin. (2

1

) C. pen. sancționează divulgarea, difuzarea, prezentarea sau transmiterea, fără drept, a unei imagini intime, indiferent de locația în care acestea au fost realizate, ceea ce denotă, că legiuitorul a dorit extinderea sferei răspunderii penale fără a mai face trimitere la imaginile prevăzute la alin. (1).

În ceea ce privește al doilea motiv de recurs în casație, și anume aceea că fotografierea sau înregistrarea de imagini de către persoana vătămată nu intră sub incidența art. 226 alin. (2) C. pen., recurentul a susținut că persoana indicată în norma de incriminare (s.n. persoana vătămată) nu se poate identifica cu persoana care procedează la fotografierea sau înregistrarea de imagini. Cu alte cuvinte, imaginile prevăzute la art. 226 alin. (1) C. pen., nu includ imaginile din categoria "selfies", realizate chiar de către subiectul pasiv al infracțiunii. Sub acest aspect, a precizat că există o incompatibilitate vădită între calitatea de autor al conduitei prevăzute de art. 226 alin. (1) C. pen. și persoana protejată de textul de incriminare. Așadar, în opinia apărării, nu pot fi reținute dispozițiile art. 226 alin. (2) C. pen., în ipoteza în care o persoană realizează un "selfie", după care transmite imaginea unei terțe persoane, iar aceasta din urmă procedează la diseminare, fiindcă are loc o formă de autolezare ce nu prezintă importanță din perspectiva atingerii aduse vieții private, cel puțin până la modificarea art. 226 C. pen.

S-a menționat că această limitare a sferei de aplicabilitate a art. 226 alin. (2) raportat la art. 226 alin. (1) C. pen., a fost remediată de legiuitor prin introducerea alin. (2

1

). Astfel, de lege lata, diseminarea fără drept a unui "selfie", conținând o imagine intimă poate constitui infracțiune.

A considerat că, în acele situații în care legiuitorul s-a raportat la sintagma "unei persoane" a avut în vedere o terță persoană, distinctă de persoana care a realizat actul de executare (e.g. infracțiunile prev. de art. 188, art. 191, art. 192, art. 193, art. 205, art. 207, art. 221 C. pen.).

În fine, cu privire la al treilea motiv de recurs în casație, constând în redistribuirea pozelor pe profilul personal de C., recurentul a susținut, în esență, că imaginile ce au făcut obiectul redistribuirii erau deja publice pe conturile fictive de C., astfel că acestora le lipsește caracterul privat.

A susținut că profilul public de pe rețeaua de socializare C. are caracter de spațiu public astfel cum s-a statuat pe cale jurisprudențială (decizia nr. 4546/2014 a Înaltei Curți, secția de contencios administrativ și fiscal), considerând că publicarea unor imagini în spațiul public, cu posibilitatea ca acestea să fie vizualizate de către un grup nedeterminat de persoane, lipsește de consecințe juridice redistribuirile ulterioare pe contul său de C..

Totodată, a opinat că prezintă relevanță prevederile art. 184 lit. a) și b) C. pen., în cuprinsul căruia se enumeră situațiile în care se consideră că fapta a fost săvârșită în public. În acest caz, pe cale de interpretare evolutivă a definiției acordate de către legiuitor, a susținut că este lipsit de relevanță dacă există un număr ridicat de persoane "prezente" pentru a aprecia că o faptă s-a săvârșit într-un loc public, deoarece fapta se consideră a fi săvârșită în public și atunci când a fost comisă într-un loc care prin natura sau destinația lui este totdeauna accesibil publicului, chiar dacă nu este prezentă nicio persoană; în orice alt loc accesibil publicului, dacă sunt de față două sau mai multe persoane.

Pentru toate motivele prezentate în cuprinsul cererii de recurs în casație, recurentul A. a solicitat, în principal, achitarea pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 226 alin. (2) C. pen.. În subsidiar, a solicitat trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel Târgu Mureș, în vederea excluderii parțiale a unor acte materiale din structura infracțiunii continuate și reindividualizarea judiciară a pedepsei.

În ceea ce privește latura civilă, a solicitat lăsarea nesoluționată a acțiunii civile exercitate de partea civilă B..

La data de 22.11.2024, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Târgu Mureș a depus concluzii scrise prin care, în esență, a solicitat respingerea ca inadmisibilă a cererii de recurs în casație, arătând că fapta săvârșită de inculpat este prevăzută de legea penală, iar încadrarea juridică este corectă raportat la starea de fapt reținută atât de organele de urmărire penală, cât și de instanță.

La data de 27.11.2024, intimata parte civilă B. a depus concluzii scrise, prin care a solicitat respingerea, ca inadmisibilă, a cererii de recurs în casație, cu motivarea că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 438-438 C. proc. pen.

De asemenea, aceasta a solicitat acordarea cheltuielilor de judecată, ocazionate de soluționarea recursului în casație (reprezentând onorariu avocațial), dovedite cu chitanța seria x nr. 38/22.11.2024.

La data de 20 ianuarie 2025, recurentul A. a depus un memoriu prin care a subliniat că, în cadrul cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.., a invocat exclusiv chestiuni privind tipicitatea infracțiunii prevăzute de art. 226 alin. (2) C. pen., iar nu aspecte privind reaprecierea mijloacelor de probă.

Prin încheierea din 22 ianuarie 2025 pronunțată de Înalta Curte, secția penală a fost admisă, în principiu, cererea de recurs în casație formulată de recurentul inculpat A. împotriva deciziei penale nr. 468/A din 23 octombrie 2024, pronunțate de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie.

S-a dispus trimiterea cauzei în vederea judecării recursului în casație la completul C3, în compunere de 3 judecători și s-a fixat termen de judecată la data de 05 februarie 2025, cu citarea recurentului inculpat și a intimatei părți civile B., precum și cu asigurarea apărării obligatorii pentru recurentul inculpat.

Înalta Curte a constatat, în esență, îndeplinirea tuturor condițiilor prevăzute la art. 434 - art. 438 C. proc. pen.., subliniind că, recursul în casație formulat de recurentul inculpat A. este admisibil în principiu prin prisma cazului prevăzut de art. 438 pct. 7 C. proc. pen.. (inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală) indicat de acesta, sub aspectul motivelor ce vizează elementele constitutive ale laturii obiective a infracțiunii prevăzute de art. 226 alin. (2) C. pen., strict în raport de situația de fapt astfel cum a fost reținută de instanța de apel a cărei hotărâre a fost atacată.

Examinând recursul în casație formulat de recurentul inculpat A., în conformitate cu dispozițiile art. 447 C. proc. pen.., prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.., Înalta Curte constată că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:

Recursul în casație este o cale extraordinară de atac, prin intermediul căreia este analizată conformitatea hotărârilor definitive cu regulile de drept prin raportare la cazurile de casare expres și limitativ prevăzute de lege care vizează exclusiv legalitatea hotărârii, potrivit art. 438 C. proc. pen.

Motivele de casare invocate de recurent trebuie să se raporteze la situația factuală și la elementele care au circumstanțiat activitatea infracțională, astfel cum au fost stabilite în mod definitiv de instanța de apel, în baza analizei mijloacelor de probă administrate în cauză, prin hotărârea atacată, întrucât în această cale extraordinară de atac se analizează doar aspecte de drept, Înalta Curte de Casație și Justiție neputând proceda la reevaluarea materialului probator sau la modificarea situației de fapt.

Așadar, în calea extraordinară a recursului în casație nu se rejudecă litigiul, respectiv fondul cauzei, ci se fac aprecieri asupra hotărârii date și dacă ea corespunde sau nu legii. Recursul în casație reprezintă un mijloc de a repara ilegalitățile și, în consecință, nu are drept obiect rezolvarea unei cauze penale, ci sancționarea deciziilor necorespunzătoare, în scopul respectării legislației și a uniformității jurisprudenței.

Limitarea obiectului judecății în recursul în casație la cazurile strict prevăzute de lege înseamnă că nu orice presupusă încălcare a legii de procedură penală sau a legii substanțiale constituie temei pentru a casa hotărârea recurată, ci numai acelea care corespund unuia dintre cazurile de casare prevăzute de lege.

În ceea ce privește cazul de casare prevăzut în dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.., se notează că acesta este incident dacă inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală. Astfel, acest caz de casare vizează acele situații în care nu se realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și configurarea legală a tipului respectiv de infracțiune, fie din cauza împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întrunește elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie pentru că fapta a fost dezincriminată (indiferent dacă vizează reglementarea în ansamblul său sau modificarea unor elemente ale conținutului constitutiv).

Așadar, în temeiul cazului de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.., Înalta Curte de Casație și Justiție poate analiza exclusiv dacă faptele, astfel cum au fost reținute prin decizia recurată, corespund tiparului de incriminare a celor pentru care s-a dispus condamnarea inculpatului, fără posibilitatea de a reaprecia probatoriul administrat sau de a statua asupra situației de fapt reținute de instanța de apel.

Constatarea prevederii faptei în legea penală presupune existența unui model legal de incriminare care să descrie fapta interzisă, existența unei fapte concrete și tipicitatea (corespondența dintre trăsăturile faptei concrete și modelul de incriminare).

În cauză, prin decizia penală nr. 468/A din 23 octombrie 2024 pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția penală și pentru cauze cu minor și de familie a fost respins apelul inculpatului A., condamnat în primă instanță la pedeapsa de 1 an și 6 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de violarea vieții private în formă continuată (4 acțiuni).

Potrivit art. 226 alin. (1) C. pen., infracțiunea de violarea vieții private, constă în atingerea adusă vieții private, fără drept, prin fotografierea, captarea sau înregistrarea de imagini, ascultarea cu mijloace tehnice sau înregistrarea audio a unei persoane aflate într-o locuință sau încăpere ori dependință ținând de aceasta sau a unei convorbiri private.

Pe lângă varianta tip a infracțiunii de violarea vieții private, legiuitorul a incriminat o variantă derivată a acestei infracțiuni, la art. 226 alin. (2) C. pen., care prevede că reprezintă infracțiune divulgarea, difuzarea, prezentarea sau transmiterea, fără drept, a sunetelor, convorbirilor ori a imaginilor prevăzute în alin. (1), către o altă persoană sau către public.

În forma de incriminare prevăzută la art. 226 alin. (2) C. pen., elementul material constă în patru modalități alternative - divulgarea, difuzarea, prezentarea sau transmiterea sunetelor, convorbirilor ori a imaginilor prevăzute la alin. (1), astfel că pentru realizarea infracțiunii în această variantă este suficient să se realizeze una dintre aceste modalități.

Latura obiectivă este întregită prin condiția esențială negativă atașată elementului material, care este valabilă indiferent de modalitatea în care acesta se realizează, și anume să fie fără drept.

În cauză, instanța de apel, a reținut, cu caracter definitiv, că inculpatul A. a săvârșit infracțiunea de violarea vieții private, prevăzute de art. 226 alin. (1) și alin. (2) C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (5) C. pen., constând în aceea că:

a) în data de 04.08.2019, de pe telefonul mobil personal, folosind numărul de telefon x, a trimis socrului său E., având numărul de telefon x, prin intermediul aplicației F., două poze în ipostaze intime cu persoana vătămată constituită parte civilă în procesul penal B., într-una dintre poze partea civilă fiind la bustul gol și, în alta, în care partea civilă B. se află cu spatele la cameră, îmbrăcată cu o pereche de chiloți negri de dantelă, cu fața spre inculpatul A., care este așezat pe un scaun, precum și o filmare cu partea civilă în care aceasta dansa în lenjerie intimă, respectiv în maieu și chiloți cu imprimeu leopard, în fața inculpatului (prima acțiune din unitatea legală);

b) în data de 29.07.20219, pe profilul de C. intitulat "G.", a postat o poză cu partea civilă B. la bustul gol, inculpatul înnegrind areola mamară a ambilor sâni, dar din care reiese că partea civilă era la bustul gol (a doua acțiune din unitatea legală);

c) pe profilul de C. intitulat "H." a postat în data de 26.08.2019, o poză care o înfățișează pe partea civilă B. îmbrăcată în lenjerie intimă, respectiv în chiloți, sutien și un body tip fish net, în datele de 24.08.2019 și 03.09.2019, a postat poze cu partea civilă B. la bustul gol în care zona sânilor este acoperită cu negru, modificând poza nud originală și poze cu partea civilă complet dezbrăcată cu zonele intime înnegrite, în data de 06.09.2019, sau înălbite, în data de 09.09.20219, și capturi de ecran din filmulețe în care partea civilă se dezbracă, observându-i-se sutienul, în data de 01.09.2019, sau în care întreține relații sexuale cu inculpatul A., normale și orale, capturi de ecran postate în datele de 30.08.2019 și 07.09.2019 și, în final, pe același profil de C., respectiv "H.", în data de 11.09.2019 a postat o poză în care partea civilă B. apare cu sânii la vedere (a treia acțiune a unității legale);

d) în perioada 26.08.2019 - 30.09.2019, a preluat imaginile postate pe profilele de C. intitulate "G." și "H." și le-a distribuit pe profilul personal de C. "A.", respectiv de pe profilul "G." a preluat și distribuit pe contul personal în data de 30.09.2019 imaginea postată pe contul fictiv în data de 27.09.2019, iar de pe profilul "H." a preluat și distribuit imaginile compromițătoare descrise la lit. c) de mai sus - a treia acțiune a unității legale de infracțiune - la aceleași date la care au fost postate pe contul fictiv, respectiv: 26.08.2019, 30.08.2019, 01.09.2019, 03.09.2019, 06.09.2019, 07.09.2019 și 11.09.2019.

În recurs în casație, apărările recurentului A. în sensul că nu sunt întrunite elementele de tipicitate ale infracțiunii se întemeiază, în esență, pe trei motive principale:

1) imaginile și filmările diseminate nu au fost realizate într-o locuință, având în vedere la decizia HP nr. 18/2024 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală;

2) imaginile diseminate au fost realizate direct de către persoana vătămată (motiv invocat în scris, nesusținut oral cu ocazia dezbaterilor);

3) la momentul distribuirii materialelor foto și video, acestea erau deja publice, fiind postate pe alte conturi de C..

Pornind de la primul motiv de recurs în casație, se reține că prin decizia nr. 18/2024 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 446 din 15 mai 2024, s-a stabilit că noțiunile de locuință, încăpere sau dependință din conținutul infracțiunii de violare a vieții private, prevăzută de art. 226 alin. (1) din C. pen., au același înțeles cu noțiunile de locuință, încăpere sau dependință din conținutul infracțiunii de violare de domiciliu, prevăzută de art. 224 alin. (1) din C. pen., fiind subsumate noțiunii de domiciliu în sensul legii penale.

Înalta Curte subliniază că, prin noțiunea de "domiciliu" în sensul legii penale se înțelege locul unde o persoană își desfășoară activitățile cotidiene, specifice utilizării unei locuințe. În literatura de specialitate s-a arătat că această noțiune nu trebuie înțeleasă în accepțiunea din dreptul civil, deoarece domiciliul în sens penal se identifică cu acel spațiu unde subiectul pasiv locuiește, fără să fie necesar ca el să aibă în mod formal (legal) domiciliu în acel loc. Astfel, în sensul legii penale, nu interesează dacă locul este închis sau parțial deschis, stabil sau mobil, dacă este destinat special acestui scop ori nu este destinat, dacă reprezintă o locuință permanentă sau trecătoare (V. Cioclei, Drept penal parte specială I, ediția 3, Ed. C.H. Beck, București 2018, pag. 220).

Având în vedere că legiuitorul nu a prevăzut criterii predeterminate de care instanțele să țină cont atunci când stabilesc în ce situații un spațiu utilizat cu intermitență constituie locuință, se apreciază că regula de bază trebuie să rămână analiza circumstanțelor faptice, care reliefează o legătură suficientă și continuă cu un anume loc perceput drept domiciliu.

În cauză, locul unde au fost realizate imaginile distribuite fără drept, a fost reținut de instanța de apel ca fiind asimilat domiciliului în sensul legii penale, deoarece în acel spațiu (despre care recurentul susține că este sediul unei societăți comerciale) inculpatul A. și persoana vătămată B. și-au consumat și petrecut relația extraconjugală, folosind acel spațiu în scop personal mai mult decât pentru utilizarea de jure a societății comerciale. Sub acest aspect, instanța de apel a reținut că:

"din materialul probator administrat în cauză rezultă că inculpatul și persoana vătămată utilizau spațiul societății comerciale ca pe un paravan, pentru a-și putea derula relația extraconjugală. Astfel, deși încăperile S.C. D. S.R.L. aparțineau, de jure, unei persoane juridice, de facto acestea erau utilizate și pentru întreținerea de relații sexuale, devenind indirect o a doua locuință a persoanei vătămate și a inculpatului, de vreme ce serveau ca spațiu pentru consumarea unor relații intime, care prin însăși natura lor, se desfășoară în spații private".

Această bază factuală reținută în cauză conform căreia în acel spațiu inculpatul și persoana vătămată își desfășurau viața de cuplu (activități cotidiene și intime) nu poate fi negată sau contestată pe calea recursului în casație.

Înalta Curte nu poate primi nici apărarea recurentului potrivit căreia o asemenea interpretare contravine principiului legalității și incriminării. Cerința securității juridice și a previzibilității legii, instituite de art. 7 din Convenția EDO, este îndeplinită dacă persoana cunoaște din definiția legala, în unele cazuri prin utilizarea interpretărilor oferite de instanțe și după ascultarea consultațiilor juridice, ce acțiuni sau omisiuni ar intra în sfera ilicitului penal și ce pedeapsă ar risca în acest caz. Ca atare, Înalta Curte constată ca inculpatul avea toate mijloacele necesare să își corecteze conduita conform normelor de incriminare și să nu acționeze în modul în care a acționat.

Referitor la cel de-al doilea motiv de recurs în casație, Înalta Curte reține că recurentul a fost condamnat pentru faptul că, fără drept, a difuzat (a postat) în public, imagini foto/video vizând viața privată a persoanei vătămate B. care, în acest mod, a fost expusă fără voia ei percepției publicului. Astfel, prin decizia recurată s-a arătat că materialele media (n.r. imagini foto/viedo):

"au fost trimise numai inculpatului, intenția persoanei vătămate fiind evident aceea ca numai inculpatul să le vadă.

(...) scopul persoanei vătămate era acela ca numai inculpatul să aibă acces la respectivele fișiere. Drept urmare, este irelevant că persoana vătămată este cea care a trimis anumite filmări sau fotografii, din moment ce acestea erau destinate strict inculpatului, și nicidecum publicului larg".

Dispozițiile art. 226 alin. (2) C. pen. protejează viața privată prin împiedicarea divulgării, publicării, prezentării sau transmiterii, fără drept, a sunetelor, convorbirilor ori imaginilor prevăzute la alin. (1) al aceluiași articol. Pentru existența infracțiunii în varianta reglementată la art. 226 alin. (2) C. pen., interesează dacă sunetele, convorbirile sau imaginile au fost divulgate, difuzate prezentate sau transmise, fără drept, către o altă persoană sau către public, excedând conținutului constitutiv al infracțiunii de violarea vieții private prevăzute de art. 226 alin. (2) C. pen. dacă sunetele, convorbirile sau imaginile au fost realizate de autor sau de persoana vătămată sau dacă au fost obținute/realizate cu sau fără drept.

În această ordine de idei, în decizia nr. 51/HP din 24.06.2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 1050 din 03.11.2021, s-a arătat că, în cuprinsul art. 226 alin. (2) C. pen. există o normă de trimitere care împrumută elemente din norma completatoare, însă nu împrumută întreaga dispoziție din alin. (1), ci face trimitere doar la sunetele, convorbirile, imaginile prevăzute la alineatul respectiv. S-a subliniat că art. 226 alin. (2) din C. pen. face trimitere la modalitățile de obținere a sunetelor, convorbirilor, imaginilor, a căror divulgare, difuzare, prezentare sau transmitere, fără drept se pedepsește.

Așadar, din perspectiva tipicității infracțiunii de violare a vieții private în modalitatea de incriminare prevăzută de art. 226 alin. (2) C. pen., rămâne irelevant cine a efectuat în cauză imaginile foto/video, ceea ce interesează fiind diseminarea acestora, fără drept, care în speță s-a realizat de către recurentul A..

În fine, cu privire la cel de-al treilea motiv de recurs în casație privind redistribuirea unor imagini care erau deja publice, instanța de recurs în casație reține că această apărare este nefondată, în contextul în care, potrivit bazei factuale reținute cu titlul definitiv, de instanța de apel, inculpatul a redistribuit imaginile cu persoana vătămată de pe alte conturi de C. pe care însăși acesta le-a creat. În acest sens, în cuprinsul deciziei recurate s-a arătat că:

"este irelevant că fotografiile și filmările erau deja publice pe conturile false, atunci când inculpatul le-a distribuit pe contul său personal, în condițiile în care din materialul probator administrat în cauză rezultă că tocmai inculpatul este cel care a creat conturile fictive. Altfel spus, inculpatul A. este cel care a făcut publice respectivele imagini și videoclipuri, atunci când le-a încărcat pe conturile fictive de C.".

Prin urmare, se constată că faptele pentru care a fost condamnat recurentul inculpat A. sunt prevăzute de legea penală, întrunind conținutul constitutiv al infracțiunii de violare a vieții private prevăzute de art. 226 alin. (1) și alin. (2) C. proc. pen.., astfel că solicitarea de achitare în baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen.., este neîntemeiată.

Pentru considerente expuse, în baza dispozițiilor art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen.., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 468/A din data de 23 octombrie 2024, pronunțate de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie.

Cheltuieli judiciare

Având în vedere soluția ce urmează a fi pronunțată asupra recursului în casație, față de culpa procesuală în contextul promovării unei căi de atac nefondate, în temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen.., va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Cu privire la cererea intimatei părți civile de obligare a recurentului la plata cheltuielilor judiciare constând în onorariul avocatului ales, Înalta Curte reține că, art. 276 alin. (6) C. proc. pen.., reglementează plata cheltuielilor judiciare făcute de părți, iar cauza de față intră în categoria cazurilor în care potrivit acestui text de lege "(...) instanța stabilește obligația de restituire potrivit legii civile".

Conform art. 453 alin. (1) C. proc. civ. "Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată".

Art. 452 C. proc. civ. prevede că "Partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei ".

Potrivit art. 451 alin. (2) C. proc. civ., "Instanța poate, chiar și din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaților, atunci când acesta este vădit disproporționat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfășurată de avocat, ținând seama și de circumstanțele cauzei (...)".

Raportat la aceste dispoziții legale, Înalta Curte constată că intimata parte civilă a făcut dovada existenței și întinderii cheltuielilor efectuate, depunând la dosar, împuternicirea avocațială, precum și chitanța de plată a onorariului avocatului ales seria x nr. 38/22.11.2024 .

În privința cuantumului onorariului avocatului intimatei, instanța de recurs în casație constată că suma de 5000 RON este disproporționată, având în vedere activitatea depusă de avocat, limitându-se doar la formularea concluziilor scrise, fără a se prezenta în fața instanței, context în care:

Va admite, în parte, cererea privind acordarea cheltuielilor judiciare formulată de partea civilă B., și îl va obliga pe recurent la plata sumei de 4000 RON, reprezentând onorariul parțial al apărătorului ales al părții civile.

În baza art. 275 alin. (6) C. proc. pen.., onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, în cuantum de 200 RON, va rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 468/A din data de 23 octombrie 2024, pronunțate de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat și la suma de 4000 RON, cu titlul de cheltuieli judiciare către partea civilă B., reprezentând onorariul parțial al apărătorului ales al părții civile.

Onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, în cuantum de 200 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 05 februarie 2025.