ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 648/2024

Ședința publică din data de 7 februarie 2024

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată la data de 01.08.2019 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2019, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâții Comisia națională pentru acordarea indemnizației de merit, Ministerul Culturii și Identității Naționale și Uniunea Artiștilor Plastici din România, solicitând următoarele:

- reanalizarea și soluționarea favorabilă a cererii nr. x/11.02.2019 prin care a solicitat Uniunii Artiștilor Plastici din România nominalizarea dosarului său în vederea acordării indemnizației de merit în baza Legii nr. 118/2002;

- transmiterea dosarului la Comisia națională pentru acordarea indemnizației de merit, conform art. 15 din Normele de aplicare a Legii nr. 118/2002 pentru instituirea indemnizației de merit, aprobate prin H.G. nr. 859/2003;

- anularea în parte a hotărârii prin care Comisia națională pentru acordarea indemnizației de merit în ședința din 27.03.2019 a aprobat în unanimitate să primească indemnizație de merit domnul B.;

- obligarea Comisiei naționale pentru acordarea indemnizației de merit să-i acorde indemnizația de merit după primirea dosarului de la subcomisia națională de acordare a indemnizației de merit.

La termenul de judecată din data de 02.12.2019 instanța a pus în discuția părților introducerea în cauză a domnului B., beneficiarul hotărârii Comisiei naționale pentru acordarea indemnizației de merit din data de 27.03.2019, prin raportare la dispozițiile art. 78 din C. proc. civ. și art. 16

1

din Legea nr. 554/2004.

Apărările pârâților in fața instanței de fond

Prin întâmpinarea formulată de pârâtul Ministerul Culturii și Identității Naționale la data de 07.10.2019 a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Culturii și Identității Naționale față de dispozițiile art. 4

1

din Legea nr. 118/2002, potrivit cărora Comisia națională pentru acordarea indemnizației de merit este cea care analizează și soluționează propunerile întocmite pentru acordarea indemnizațiilor de merit. Prin urmare, ministerul nu are calitate procesuală pasivă, aceasta aparținând exclusiv Comisiei naționale pentru acordarea indemnizației de merit, înființată prin Legea nr. 118/2002 pentru instituirea indemnizației de merit.

Prin întâmpinarea formulată la data de 14.12.2020, terțul B. a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată și obligarea reclamantului A. la plata cheltuielilor de judecată.

În ședința publică din data de 08.03.2021 pârâtul B. a invocat excepția lipsei de interes față de capătul de cerere având ca obiect anularea parțială a hotărârii de acordare a indemnizației de merit, excepție argumentată prin trimitere la dispozițiile art. 33 și art. 32 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., precum și la împrejurarea că instanța de judecată nu poate dispune acordarea indemnizației de merit în sensul cerut de reclamant.

II. Hotărârea pronunțată în primă instanță

Prin sentința civilă nr. 1982 din 20 decembrie 2021, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a dispus:

A respins excepția inadmisibilității și excepția lipsei de interes ca nefondate.

A admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Culturii și a respins cererea de chemare în judecată a pârâtului Ministerul Culturii, ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.

A respins cererea formulată de reclamantul A., împotriva pârâților Comisia națională pentru acordarea indemnizației de merit, Uniunea Artiștilor Plastici din România și B., ca fiind nefondată.

III. Cererea de recurs

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs principal reclamantul A. și recurs incident B., în condițiile art. 483 C. proc. civ.

Recursul principal

Recurentul-reclamant A. a solicitat, în principal, admiterea recursului, casarea în parte a sentinței recurate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată, instanței de fond, în subsidiar solicită admiterea recursului, cu reținerea cauzei și în rejudecare și admiterea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată, invocând în drept dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ.

După prezentarea istoricului și a contextului procesual, reclamantul a arătat că motivarea sentinței este una nelegală din perspectiva faptului ca instanta "se putea substitui grupului de lucru", întrucât atributia grupului de lucru consta tocmai în verificarea îndeplinirii criteriilor prevazute de art. 15 din Normele de aplicare a Legii 118/2002, astfel cum rezultă din continutul art. 8 din Regulamentul de funcționare a Comisiei naționale pentru acordarea indemnizației de merit. În continuare, recurentul a susținut că instanța de fond nu a examinat și nu a oferit niciun răspuns relativ la poziția procesuală a pârâtului în fața instanței de fond, cu privire la criticile cuprinse în paragrafele 38-43, al căror conținut îl menționează în memoriul de recurs.

Astfel, în opinia recurentului-reclamant, instanța de fond a încălcat art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului privind dreptul la un proces echitabil, direct aplicabil sub aspectul dreptului de a fi ascultat de instanță, astfel cum a fost interpretat în jurisprudența Curții europene.

Printr-o altă critică, recurentul a susținut faptul că neexaminând efectiv criticile de nelegalitate invocate prin cererea de chemare in judecată, instanța de fond a încălcat dreptul de acces efectiv la instanța de control judiciar, cât și principiul protecției jurisdicționale efective, respectiv dispozițiile art. 47 din Cartă, art. 6 TUE și art. 81 alin. (2) lit. e) TFUE, cu efect direct precum și jurisprudența CJUE de interpretare a acestora.

În egală măsură, recurentul a arătat că a fost încălcat principiul protecției jurisdicționale efective și obligației de motivare, prin faptul că instanța de fond nu a examinat și nu a răspuns criticilor cuprinse cererea de chemare în judecată al căror conținut l-a detaliat.

Se arată în continuare că, față de împrejurarea că recurentul - reclamant a solicitat instanței să constate nulitatea absolută parțială în ceea ce-l privește pe reclamant, a hotărârii comisiei naționale, consideră că instanța de fond avea obligația ca în temeiul cel puțin a prevederilor art. 18, să verifice și actele care au stat la baza acestei hotărâri ale Comisiei Naționale de acordare a indemnizației de merit din cadrul Academiei Române.

În ceea ce privește motivul de recurs încadrat în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-reclamant a mai susținut că instanța de fond, nu a precizat care a fost raționamentul juridic pe care l-a avut în vedere atunci când a înlăturat susținerile sale ci s-a limitat la o motivare sumară a acestora.

Cu privire la nemotivarea cererii reclamantului de analiza a criteriilor art. 15 din Normele metodologice de aplicare a Legii 118/2002, în ansamblul lor, recurentul a arătat, că nu sustinut doar generic că opera sa artistică este superioară cantitativ și calitativ celei cu care s-a prezentat intimatul-pârât B. ci, din cererea de chemare in judecata, rezultă că a făcut o analiza comparată a activității sale artistice cu cea a intimatului-pârât, după criteriile impuse de art. 15 din Normele de aplicare n Legii nr. 118/2002, analiza pe care a detaliat-o si care denotă îndeplinirca cumulativă a cerintelor de catre acesta, respectiv neîndepliniera cerințelor de către intimatul-pârât B. (pag. 6 din actiune).

În susținerea criticii fondate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul arată că instanța de fond a aplicat greșit criteriile legale de acordare a indemnizației de merit, întrucât a îndeplinit toate criteriile prevăzute de art. 15 din Normele de aplicare a Legii nr. 118/2002 pentru instituirea indemnizației de merit, aprobate prin H.G. nr. 859/2003, în timp ce persoana nominalizată nu le îndeplinea, fiind enumerate premiile acordate fiecăruia de către Uniunea Artiștilor Plastici din România, premiile internaționale obținute la concursuri recunoscute (bienale, trienale) sau academii internaționale, precum și medaliile ce le-au fost acordate. De asemenea, a prezentat activitatea expozițională a fiecăruia.

Reiterează criteriul prevăzut de art. 15 lit. c) din Normele de aplicare a Legii nr. 118/2002 pentru instituirea indemnizației de merit, aprobate prin H.G. nr. 859/2003, susținând că acesta impune ca persoana desemnată să fi obținut medalii, titluri naționale și internaționale. Or, domnul B. nu face dovada îndeplinirii acestei cerințe, cerință pe care reclamantul o îndeplinește. De asemenea, întregul său portofoliu este superior cantitativ și calitativ.

Consideră recurentul-reclamant că prevederile art. 15 din Normele de aplicare a Legii nr. 118/2002 pentru instituirea indemnizației de merit, aprobate prin H.G. nr. 859/2003, referitoare la criteriile de atribuire a indemnizației de merit în domeniul artei plastice, sunt imperative și îndeplinirea lor este cumulativă. Prin urmare, o persoană care nu îndeplinește toate cele 5 condiții de eligibilitate nu poate fi nominalizată pentru acordarea indemnizației.

Recursul incident

În ceea ce privește recursul exercitat de recurentul -pârât B., Înalta Curte constată că acesta vizează soluția primei instanțe referitoare la excepțiile invocate prin întâmpinare, solicitând, admiterea recursului, casarea în parte a sentinței atacate și rejudecând cauza în fond, admiterea excepțiilor inadmisibilității și a lipsei de interes și, pe cale de consecință, respingerea acțiuni formulate de reclamant ca fiind lipsită de interes/inadmisibilă.

În drept, a invocat prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Mai exact a criticat faptul că la termenul de judecată din 08.03.2021 a invocat și excepția lipsei de interes a capătului de cerere prin care se contesta acordarea indemnizației de merit către recurent, în condițiile în care, așa cum a arătat nu o poate obține pentru sine.

De asemenea, instanța fondului a greșit când a respins excepția de inadmisibilitate încălcând art. 18 din Legea nr. 554/2004 în corelare cu art. 8 alin. (1) din aceeași lege, deoarece posibilitatea instanței să oblige autoritatea publică să efectueze o anumită operațiune administrativă există numai în ipoteza în care raportul juridic dedus judecății ar fi presupus o cerere, urmată de un refuz administrativ (o tăcere administrativă), ipoteză care nu face obiectul situației juridice deduse judecății prezentului dosar.

În susținerea acestui motiv de inadmisibilitate a invocat jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție care, într-un domeniu similar, a statuat faptul că instanța de contencios administrativ și fiscal, în cadrul controlului de legalitate pe care îl exercită, poate verifica doar respectarea prevederilor legale referitoare la procedura de evaluare profesională.

Instanța nu poate verifica aspectele privind punctajul acordat persoanei evaluate.

Prin urmare, instanța de contencios nu se poate substitui comisiei de evaluare, deci nu poate realiza evaluarea activității profesionale. Existența unei proceduri bazate pe votul secret vine să compenseze tocmai faptul că, deși toți candidații îndeplinesc formal art. 15 din Normă, există necesitatea unei departajări, care în specificul domeniului artelor frumoase, dar și în oricare alt context este: liber, unic, personal, necontestabil.

În acest context, arată recurentul -pârât, reclamantul confundă necesitatea motivării actului administrativ (motivare care în speță există) cu necesitatea de motivare a votului secret.

Apărările părților în recurs

Recurenții au fost formulat întâmpinări, la recursurile declarate în cauză nefiind invocate excepții, iar recurentul-reclamant, prin email, a depus răspuns la întâmpinare. Totodată, recurentul -pârât a depus răspuns la întâmpinare.

Intimata-pârâtă Comisia Națională pentru Acordarea Indemnizației de Merit, prin întâmpinarea formulată, a solicitat respingerea recursului reclamantului, ca nefondat, și menținerea sentinței atacate, ca fiind legală și temeinică.

A susținut că dispozițiile de drept material aplicabile în cauză sunt atributul exclusiv al instanței de judecată și pot fi stabilite de aceasta după administrarea probatoriului. Consideră că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 7 din Legea nr. 118/2002.

La rândul său, intimata Uniunea Artiștilor Plastici din România a depus întâmpinare la recursul reclamantului, solicitând respingerea recursului reclamantului, ca nefondat, și menținerea sentinței atacate.

În esență s-a susținut că prin cererea de chemare în judecată formulată, recurentul- reclamant solicită practic ca instanța să constate că a îndeplinit condițiile legale pentru atribuirea indemnizației de merit, iar ca urmare a acestui fapt să oblige ministerul la acordarea indemnizației de merit. O atare acțiune în constatare trebuie analizată prin raportare la dispozițiile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, reclamantul neafirmând vătămarea sa printr-un act administrativ unilateral și nici refuzul de soluționare a cererii.

Asupra probei cu înscrisuri solicitată, Înalta Curte a încuviințat proba cu înscrisuri noi, solicitate de fiecare dintre părți, în temeiul dispozițiilor art. 492 alin. (1) și (2) C. proc. civ., arătând că nu se va discuta despre tardivitatea și nulitatea înscrisurilor, referitor la precizările depuse, până să se ajungă la deliberare.

Totodată, Înalta Curte a învederat părților prezente să pună concluzii și asupra înscrisurilor, urmând ca instanța să verifice dacă ele sunt de natură să susțină sau nu pretențiile pe care părțile le-au dedus judecății, aferente unei căi de atac.

IV. Considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor

Analizând recursurile prin prisma actelor și lucrărilor dosarului, a criticilor for mulate și a exigențelor stabilite prin art. 488 din C. proc. civ., și ținând seama de prevederile art. 499 din C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Având în vedere că pe calea recursului incident formulat de pârâtul B. este criticată soluția de respingere a excepțiilor procesuale invocate de acest pârât și, în același timp, ținând seama de faptul că, în spiritul prevederilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora este necesar a fi examinate cu prioritate excepțiile procesuale invocate în cauză, Înalta Curte apreciază ca oportun a analiza mai întâi recursul incident.

Astfel fiind, cu privire la acesta sunt de avut în vedere, prin raportare la motivele care îl susțin, următoarele;

Cu privire la motivul de recurs care vizează inadmisibilitatea acțiunii reclamantului, aceasta vizează inadmisibilitatea acțiunii argumentată pe aspecte de oportunitate la emiterea actului, precum și o lipsă de interes cât privește petitul de anulare a hotărârii din data de 27.03.2019. prin raportare la dispozițiile art. 18, art. 8 alin. (1) teza a II-a și art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Astfel cum rezultă din considerentele sentinței recurate, instanța de fond a rețiut, în raport de susținerile pârâtului că oportunitatea la care se referă pârâtul B. ține de aprecierea subiectivă a membrilor Comitetului director al Filialei de Sculptură București din cadrul Uniunii Artiștilor Plastici din România asupra medaliilor, titlurilor naționale și internaționale de care s-au prevalat participanții la procedura de nominalizare în vederea obținerii indemnizației de merit.

Cum bine a punctat judecătorul fondului o atare analiză este subsidiară aspectului de legalitate pus în discuție de reclamant, anume nerespectarea criteriilor legale pentru acordarea indemnizației de merit, cu referire specială asupra criteriului prevăzut la art. 15 lit. c) din Normele de aplicare a Legii nr. 118/2002 pentru instituirea indemnizației de merit, aprobate prin H.G. nr. 859/2003, criteriu care se referă la obținerea unor medalii, titluri naționale și internaționale.

Judecătorul fondului a reținut că acțiunii de față nu i se poate opune inadmisibilitatea invocată pe motiv de critici de oportunitate în luarea deciziei, prevalând analiza de legalitate invocată de reclamant.

Înalta Curte, prin raportare la jurisprudența sa consolidată, precum și prin raportare la Jurisprudența Curții Constituționale și cea a Curții Europene a Drepturilor Omului arată faptul că nu este permis instanței să se substituie comisiei de examinare în atribuțiile sale.

Reține în acest sens faptul că instanța competentă nu poate exercita un control de oportunitate, ci doar un control de legalitate, cu respectarea atribuțiilor conferite de lege organizatorului examenului și comisiilor înființate potrivit Regulamentului de examen, posibilitatea de a ataca rezultatele unui examen sau ale unui concurs nefiind un drept de sine stătător, reglementat ca atare prin lege, ci un mijloc de realizare a dreptului de a ocupa funcția pentru care s-a organizat examenul sau concursul, prin intermediul procedurilor de examen sau de concurs pe care legea le reglementează (I.C.C.J., secția de contencios administrativ și fiscal, decizia nr. 4093 din 26 septembrie 2023). Nefondată este și critica potrivit căreia argumentul instanței în fond cu privire la excepția lipsei de interes, în raport cu capătul trei de cerere, căci din examinarea argumentației la care instanța de fond s-a oprit rezultă cu îndestulătoare claritate că soluția de respingere a excepției lipsei de interes are o susținere juridică suficient de amplă și clară.

S-au arătat în considerentele sentinței rațiunile pentru care nici lipsa de interes a reclamantului în solicitarea de anulare în parte a hotărârii adoptate în data de 27.03.2019 de Comisia națională pentru acordarea indemnizației de merit, argumentată prin raportare la dispozițiile art. 33 din C. proc. civ. și reiterată prin motivele de recurs nu poate fi reținută câtă vreme reclamantul a contestat în justiție actul vătămător al intereselor sale patrimoniale și împotriva căruia legea recunoaște un drept de contestație administrativă.

Ceea ce instanța de fond a socotit însă determinant a fost faptul că instanța nu poate recunoaște în mod direct în patrimoniul reclamantului beneficiul indemnizației de merit dar, această nu este un argument suficient pentru lipsa de interes a acțiunii, interesul legitim putând fi realizat și printr-o eventuală reluare a întregii proceduri de acordare a indemnizației în discuție.

Înalta Curte achiesează, așadar, la raționamentul pe care instanța de fond l-a expus în considerentele hotărârii sale, sens în care va respinge recursul incident formulat de recurentul-pârât B. împotriva sentinței civile nr. 1982 din 20 decembrie 2021 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Recursul principal

În drept, potrivit dispozițiilor art. 483 și urm. C. proc. civ., recursul reprezintă calea extraordinară de atac prin intermediul căreia părțile interesate pot solicita instanței de control judiciar, în condițiile și pentru motivele expres și limitativ prevăzute de lege, reformarea hotărârii pronunțată de către instanța de fond sau de instanța de apel în anumite cazuri prevăzute de lege.

Recursul nu presupune însă examinarea cauzei sub toate aspectele, ci, potrivit dispozițiilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ., doar controlul legalității hotărârii atacate, respectiv a concordanței acesteia cu dispozițiile legii materiale și procesuale aplicabile raportului juridic dedus judecății.

În consecință, părților nu le este permis, prin intermediul acestei căi extraordinare de atac, să pretindă instanței de recurs reevaluarea probatoriilor și stabilirea unei situații de fapt diferite de cea stabilită de judecătorii fondului, întrucât o astfel de chestiune excedează controlului care poate fi exercitat de această instanță.

Așa fiind, instanța de recurs are a răspunde doar criticilor de nelegalitate, nu și criticilor de netemeinicie (prin care partea recurentă pretinde greșita stabilire a circumstanțelor de fapt ale cauzei, rezultat al aprecierii eronate a probatoriilor administrate de părți), întrucât stabilirea situației de fapt este atributul exclusiv al instanțelor de fond.

Este de avut în vedere, în prezentul proces că, așa cum bine a observat instanța de fond, în cauza dedusă judecății reclamantul A. a solicitat, în principal, anularea în parte a hotărârii adoptate în data de 27.03.2019 de Comisia națională pentru acordarea indemnizației de merit, cât privește aprobarea de acordare a indemnizației de merit domnului B., și obligarea Comisiei naționale să-i acorde lui indemnizația după ce, în prealabil, va fi desemnat de către Uniunea Artiștilor Plastici din România ca fiind propunerea validată a Filialei Sculptură București.

În esență, motivele de nulitate invocate față de hotărârea din data de 27.03.2019 vizează nemotivarea deciziei Comitetului director al Filialei de Sculptură București din cadrul Uniunii Artiștilor Plastici din România de nominalizare a domnului B. pentru acordarea indemnizației de merit, precum și nerespectarea criteriilor legale la desemnarea domnului B., în special criteriul prevăzut la art. 15 lit. c) din Normele de aplicare a Legii nr. 118/2002 pentru instituirea indemnizației de merit, aprobate prin H.G. nr. 859/2003.

De asemenea, a susținut reclamantul că nu i s-a comunicat un răspuns motivat asupra contestației sale, cu prezentarea motivelor de fapt și de drept care au fundamentat soluția de respingere a cererii sale de acordare a indemnizației de merit, ceea ce încalcă dreptul său fundamental la bună administrare în componenta dreptului de a fi informat cu privire la cererea adresată autorității, iar prin nemotivarea actului administrativ i-a fost încălcat dreptul la apărare.

Motivul întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte reamintește că obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, și, nu în ultimul rând, raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată.

Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă din raționamentul logico-juridic clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept. Totodată, omisiunea primei instanțe de a oferi o motivare, în condițiile art. 425 C. proc. civ., sub aspectele învederate mai sus, echivalează cu omisiunea de pronunțare asupra acțiunii, căci nu se poate stabili o asociere logică între dispozitiv și considerente, ca elemente componente esențiale și obligatorii ale hotărârii judecătorești.

Sub acest aspect, Curtea reține că, într-adevăr, așa cum s-a statuat într-o jurisprudență constantă de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, garanțiile implicite ale art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului includ obligația de a motiva hotărârile judecătorești (cauza H. împotriva Belgiei, pct. 53). O decizie motivată permite părților să demonstreze că a fost audiată în mod real cauza lor. Deși o instanță internă dispune de o anumită marjă de apreciere în alegerea argumentelor și admiterea probelor, aceasta trebuie să-și justifice activitățile, precizând motivarea deciziilor sale (cauza Suominen împotriva Finlandei, pct. 36 și cauza Carmel Saliba împotriva Maltei, pct. 79).

Pe de altă parte, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a recunoscut că întinderea obligației privind motivarea poate varia în funcție de natura deciziei (cauza Ruiz Torija împotriva Spaniei, pct. 29; Hiro Balani împotriva Spaniei, pct. 27) și trebuie analizată în lumina circumstanțelor speței: trebuie să se țină seama în special de diversitatea motivelor pe care un justițiabil le poate ridica în instanță și de diferențele din statele contractante în materie de dispoziții legale, cutume, concepții doctrinare, prezentarea și redactarea hotărârilor și deciziilor (cauza Ruiz Torija împotriva Spaniei, pct. 29; cauza Hiro Balani împotriva Spaniei, pct. 27).

Din această jurisprudență, Curtea reține că, deși art. 6 alin. (1) obligă instanțele să își motiveze deciziile, acest fapt nu poate fi înțeles ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument [cauzele Van de Hurk împotriva Țărilor de Jos, pct. 61; García Ruiz împotriva Spaniei (MC), pct. 26; Jahnke și Lenoble împotriva Franței (dec.); Perez împotriva Franței (MC), pct. 81], ci impune doar ca o instanță internă care și-a motivat decizia pe scurt - fie prin însușirea motivelor furnizate de o instanță de grad inferior sau altfel - să fi examinat totuși în mod real chestiunile esențiale supuse atenției sale și să nu se fi mulțumit să confirme pur și simplu concluziile unei instanțe de grad inferior (cauza Helle împotriva Finlandei, pct. 60). Mai mult, instanța europeană a recunoscut că este motivată în mod corespunzător o decizie care permite părților să facă uz efectiv de dreptul lor de apel (Hirvisaari împotriva Finlandei, pct. 30 in fine).

Făcând în concret aplicarea acestor principii, Curtea apreciază că instanța de fond și-a motivat sentința în acord cu dispozițiile art. 425 C. proc. civ. și cu respectarea garanțiilor implicite ale art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Curtea mai reține și că, în acord cu dispozițiile art. 22 alin. (2) C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluționarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situația de fapt specifică procesului, iar în funcție de aceasta să aplice normele juridice incidente.

Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Curtea apreciază că prima instanță a pronunțat o hotărâre motivată, considerentele acesteia nu sunt nici contradictorii și nici străine de natura cauzei și nu există niciun element care să indice caracterul arbitrar al modalității în care instanța a aplicat legislația relevantă pentru faptele cauzei, motivarea având o legătură logică cu argumentele dezvoltate de părți, fiind astfel respectate cerințele unui proces echitabil.

În esență, recurentul susține că în considerentele sentinței recurate nu există referiri la rezultatul evaluării care este unul pur tehnic, cuantificabil în numărul de premii, titluri expoziții, întrucât analiza urmărește verificarea cantității întregii opere artistice a candidatului. Este de părere că instanța a fost chemată să verifice îndeplinirea criteriilor de către candidați, reclamantul afirmând în mod clar prin cererea de chemare în judecată că îndeplinește atât criteriul calitativ, cât și criteriul cantitativ.

Se mai arată că partea a fost criticată sub aspectul cantității, dar când a avut în vedere acest aspect, de fapt a luat în considerare împrejurarea în care, în cadrul unei comisii, pot participa candidați care au un portofoliu aproape egal sau egal, ale căror titluri sau diplome să provină din aceeași sursă, sens în care trebuie să existe o departajare, respectiv aceea a cantității, a numărului de titluri, merite și diplome. Însă a statua asupra faptului că instanța nu are posibilitatea să verifice legalitatea acestei propuneri făcute de către o comisie de lucru, consideră că înfrânge dreptul la apărare al părții vătămate, care poate fi tradus sub forma unui drept privat.

Ca atare, pentru a vedea dacă analiza instanței de fond este corectă trebuie subliniat că, așa cum rezultă din cuprinsul sentinței atacate, instanța a încuviințat toate probele depuse de ambele părți la dosarul cauzei, aspect care reiese din încheierea de sedință pronunțată în 14 decembrie 2020, . Aprecierea probelor este guvernată de principiul liberei aprecieri, potrivit căruia organele judiciare au dreptul să apreciezeîn mod liber atât valoarea fiecărei probe administrate (în raport cu celelalte), indiferent de faza procesuală în care au fost administrate, cât și credibilitatea lor. Potrivit art. 264 C. proc. civ.: "(1) Instanța va examina probele administrate, pe fiecare în parte și pe toate în ansamblul lor. (2)În vederea stabilirii existenței sau inexistenței faptelor pentru a căror dovedire probele au fost încuviințate, judecătorul le apreciază în mod liber, potrivit convingerii sale, în afară de cazul când legea stabilește puterea lor doveditoare."

Prin urmare, faptul că instanța nu a acordat relevanța așteptată de recurent și a concluzionat în sensul că instanța de judecată nu poate proceda la o atare verificare pentru că nu se poate substitui grupului de lucru care a verificat și analizat dosarele artiștilor plastici înscriși în procedura de nominalizare la acordarea indemnizației de merit" nu poate constitui un motiv de nelegalitate a hotărârii, în sensul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Cât privește normele de drept material a căror incidență a fost invocată sau, dimpotrivă, a fost contestată, de reclamantul din prezentul litigiu, se impun a fi evidențiate următoarele aspecte:

Statuarea de către instanța de recurs asupra modului în care legea a fost aplicată raportului juridic dedus judecății se realizează în raport de situația de fapt stabilită de către instanța de fond pe baza probatoriilor administrate de părți sau, după caz, de instanța de judecată, din oficiu, și, respectiv, de interpretarea dată de instanța de fond normelor de drept apreciate a fi incidente raportului juridic dedus judecății, astfel cum aceste aspecte rezultă din considerentele hotărârii recurate.

Ca atare, judecătorii fondului au a statua prin hotărârea pronunțată, în mod explicit și într-o manieră coerentă, atât cu privire la calificarea dată actelor și faptelor deduse judecății, cu luarea în considerare a limitelor învestirii și a probatoriilor administrate, cât și cu privire la interpretarea normelor de drept care fundamentează soluția, obligația judecătorilor de a-și motiva hotărârile în fapt și în drept constituind una din garanțiile dreptului la un proces echitabil.

Cât privește normele de drept, hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă, rezultat al interpretării judecătorești, propria statuare a instanței de judecată asupra acelor norme de drept care au fost apreciate a fi esențiale din perspectiva raportului juridic dedus judecății, precum și argumentele pentru care au fost înlăturate de la aplicare celelalte norme de drept invocate de părți, ca fiind străine cauzei, în raport de situația de fapt reținută.

Chestiunea dacă instanța de judecată se poate substitui Subcomisiei din cadrul Filialei de sculptură evaluând în mod direct și nemijlocit realizările și notorietatea fiecăruia dintre cei doi artiști parte în litigiu și să dea preferință unuia sau altuia, reprezintă fără îndoială principala dispută juridică ce trebuie soluționată în cadrul acestui proces.

Atributul acordării indemnizațiilor de merit a fost stabilit de către legiuitor în sarcina unei comisii naționale ale cărei ședințe se desfășoară la sediul Academiei Române și care sunt conduse de președintele Academiei Române.

Potrivit art. 1 din H.G. nr. 859/2003, "(1) Potrivit prevederilor Legii nr. 118/2002 pentru instituirea indemnizației de merit, cu modificările ulterioare, denumită în continuare lege, indemnizația de merit se acordă personalităților române de prestigiu, pentru realizări deosebite și pentru recompensarea unei activități de notorietate în domeniul culturii, științei și sportului. (2) Indemnizația de merit se acordă persoanelor nominalizate de Comisia națională pentru acordarea indemnizației de merit, denumită în continuare Comisia națională, pe baza criteriilor de atribuire a indemnizației de merit prevăzute în prezentele norme de aplicare a legii."

Susțierea recurentului reclamat că persoana nominalizată nu îndeplinește cele 5 criterii prevăzute de art. 15 din Normele de aplicare a Legii nr. 118/2002 pentru instituirea indemnizației de merit, aprobate prin H.G. nr. 859/2003, mai precis criteriul referitor la medalii, titluri naționale și internaționale, nu poate fi reținută.

Legiuitorul a introdus o serie de criterii obiective pe baza cărora să poată fi atribuită indemnizația de merit. În acest sens, conform art. 15 din Normele de aplicare a Legii nr. 118/2002 pentru instituirea indemnizației de merit, aprobate prin H.G. nr. 859/2003, criteriile de atribuire a indemnizației de merit în domeniul artei plastice sunt următoarele:

"a) să fi obținut premii acordate de Uniunea Artiștilor Plastici sau de alte instituții naționale abilitate (Academia Română, Ministerul Culturii și Cultelor, fundații sau asociații naționale recunoscute); b) să fi obținut premii internaționale la concursuri recunoscute (bienale, trienale) sau academii internaționale; c) să fi obținut medalii, titluri naționale și internaționale; d) să aibă o activitate expozițională recunoscută de critica de specialitate din țară și din străinătate; e) să fi publicat materiale de specialitate (critică de artă, articole în reviste de specialitate)"

Aceasta, în condițiile în care nici notorietatea unei activități culturale (artistice) și nici prestigiul personalității culturale (artistice) nu sunt cuantificabile, măsurabile etc. tocmai pentru că țin de considerația, influența de care se bucură artistul datorită calităților, cunoștințelor și talentului său, dobândind reputație, faimă în domeniul culturii.

Recurentul-reclamant a afirmat că întregul său portofoliu alcătuit pentru susținerea cererii de acordare a indemnizației de merit este superior cantitativ și calitativ celui cu care s-a prezentat pârâtul B., însă instanța de judecată nu poate proceda la o atare verificare pentru că nu se poate substitui grupului de lucru care a verificat și analizat dosarele artiștilor plastici înscriși în procedura de nominalizare la acordarea indemnizației de merit.

Practic, ceea ce critică recurentul este neîndeplinirea unui criteriu legal de către artistul plastic care a fost nominalizat de grupul de lucru întrunit la data de 14.02.2019, considerându-se că acesta nu deține nicio medalie sau titlu național ori internațional.

Recurentul reclamant pune în discuție subcriteriile în raport de care se face notarea efectivă, critică absența unor subcriterii de cuantificare, de stabilire concretă, din punct de vedere valoric, însă susținerile sale își găsesc răspunsul tocmai în dispozițiilor legale incidente, pe care le critică ca fiind interpretate eronat de prima instanță.

Criteriile și condițiile de participare și acordare a indemnizației de merit sunt stabilite, evaluările dosarelor candidaților respectând întru totul dispozițiile prevăzute în actele normative menționate, astfel că nu se poate reține o greșită analiză a instanței de fond în interpretarea normelor criticate.

În fapt, recurentul este nemulțumit și formulează critici privind modalitatea de stabilire și de acordare a acestor indemnizații, prin implementarea unui alt procedeu de notare, invocând practic un alt sistem de acordare a acestora prin solicitarea existenței unor subcriterii neimplementate în normele juridice actuale.

Din argumentele expuse recurentul-reclamantul a susținut că a îndeplinit acest criteriu (medalie) cu referire la Ordinul național Serviciul Credincios în grad de Ofițer ce i-a fost conferit în anul 2000 pentru realizări artistice remarcabile și pentru promovarea culturii, prin Decretul Președintelui României nr. 524/2000.

La rândul său, intimatul- pârât B. a afirmat obținerea unui titlu internațional, sens în care a făcut trimitere la distincția Ionel Jianu ("The Ionel Jianu Distinction") ce i-a fost acordată în anul 1995 de către American Romanian Academy of Arts and Sciences (ARA), academie fondată în anul 1975 în California de un grup de intelectuali români cu domiciliul în SUA și care organizează anual un congres care oferă intelectualilor un forum deschis pentru a-și prezenta ideile și realizările în domenii variate, inclusiv în domeniul artei.

Însă, medalia sau titlul acordat trebuie să sporească prestigiul artistului plastic, ceea ce reprezintă o condiție de bază a desemnării sale în vederea acordării indemnizației de merit.

Judecătorul fondului a concluzionat în sensul că, relevanța acestora în domeniul artei este lăsată la aprecierea grupului de lucru, astfel că se impune concluzia că intimatul - pârâtul a îndeplinit criteriul legal în discuție, iar nominalizarea sa nu poate fi anulată pe acest motiv, câtă vreme legea nu a impus restricții cu privire la titlurile de care se poate prevala artistul plastic.

Propunerea de indemnizație a fost supusă votului, corelativ faptului că norma de enumerare a criteriilor nu instituie o ierarhie a premiilor, medaliilor, titlurilor, etc. (contrar celor alegate de recurent), rămâne votanților și decidenților, liberul arbitru, necenzurabil.

Conform interpretării lit. a) textelor de lege incidente în cauză, nu există nici măcar o regulă a cantității premiilor, medaliilor, titlurilor, expozițiilor etc., art. 15 din Normă folosind o simplă enumerare exemplificativă. Despre calitatea, valoarea, premiilor, medaliilor, titlurilor, expozițiilor, activității artistice, judecătorul fondului a punctat că, criteriul de la lit. c) este fixat într-o mare generalitate, neimpunându-se restricții, ierarhii, relevanța fiind lăsată la aprecierea grupului de lucru.

Așadar, hotărârea Curții de Apel București nu este echivocă/contradictorie sau nelegală sub acest aspect întrucât nu se poate pune semnul echivalenței între obiectivitatea criteriilor stabilite de legiuitor în condițiile de analiză a atribuirii indemnizației de merit și procesul liberului arbitru care operează asupra tranșării acestor criterii în favoarea unuia sau altuia dintre candidații care au un portofoliu bogat.

Nu în ultimul rând, pretinsa lipsă de motivare a actului administrativ atacat este o falsă ipoteză în contextul în care acesta este motivat prin trimitere directă la legislație, dosarele candidaților și rezultatul votului.

Așa cum a reținut Curtea de Apel București, recurentul- reclamant și-a exercitat dreptul de a contesta Hotărârea din data de 27.03.2019 a Comisiei Naționale pentru acordarea indemnizației.

În tot contextul speței, contrar susținerilor recurentului reclamant, nu este incident art. 51 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, articol care este limitat la ipoteza: instituțiilor, organelor, oficiilor și agențiilor Uniunii, cu respectarea principiului subsidiarității, precum și statelor membre numai în cazul în care acestea pun în aplicare dreptul Uniunii (adică asigură garanțiile procesului civil, cum corect argumentează Curtea de Apel București).

Așa fiind, pentru considerentele arătate, în raport de dispozițiile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursul ptrincipal declarat de recurentul-reclamant A. împotriva sentinței civile nr. 1982 din 20 decembrie 2021 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul principal formulat de recurentul-reclamant A. împotriva sentinței civile nr. 1982 din 20 decembrie 2021 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Respinge recursul incident formulat de recurentul-pârât B. împotriva sentinței civile nr. 1982 din 20 decembrie 2021 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, astăzi, 7 februarie 2024.