ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4093/2023

Ședința publică din data de 26 septembrie 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

I.1. Obiectul acțiunii deduse judecății

Prin cererea înregistrată pe rolul de Curții Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, la data de 23.09.2022, sub nr. x/2022, reclamantul A. a chemat în judecată pârâtul Consiliul Concurenței prin președinte, solicitând instanței de judecată ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună reanalizarea probei interviului susținut în cadrul concursului de recrutare, organizat de Consiliul Concurentei, pentru ocuparea pe perioadă nedeterminată a funcției publice vacante de execuție de inspector de concurență, clasa I, grad profesional principal, 1 post - ID - 350411 și acordarea punctajului echivalent prestației în cadrul probei interviului, prin raportare la exigențele prevăzute de cadrul legal care reglementează proba interviului în procedurilor de recrutare a funcționarilor publici.

În situația în care, în urma reevaluării probei interviului, punctajul total va fi peste cel al candidatului situat pe primul loc, în cadrul procedurii de recrutare mai sus menționate, reclamantul a solicitat obligarea Consiliului Concurenței la numirea sa în postul pentru care a candidat sau pe o funcție echivalentă în cadrul aparatului central al autorității de concurentă.

Reclamantul a solicitat, de asemenea, obligarea Consiliului Concurenței la plata drepturilor salariale cuvenite de la momentul la care ar fi trebuit să aibă loc numirea în funcția publică de inspector de concurență grad profesional principal în cadrul Direcției Asistență Juridică și Contencios și până la momentul punerii în executare a hotărârii judecătorești, precum și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată prilejuite de prezenta pricină.

I.2. Soluția instanței de fond

Prin sentința nr. 302/2022 din 21 noiembrie 2022, Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal a respins excepțiile invocate de pârâtul Consiliul Concurenței, respectiv excepția excepția nulității acțiunii pentru lipsa dovezii de achitare a taxei de timbru și excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată; a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Concurenței prin președinte.

I.3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamantul A., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând, în principal, admiterea recursului, casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare către instanța de fond, iar în sibsidiar, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, admiterea acțiunii.

I.3.1. În ceea ce privește motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. (Hotărârea instanței de fond nu cuprinde motivele pe care se întemeiază), recurentul arată că instanța de fond s-a rezumat la o analiză superficială, expunând pur și simplu argumentele părților și alegând arbitrar care din acestea reprezintă dreptul pozitiv incident în speță.

Judecătorul fondului nu a motivat nimic cu privire la utilitatea, pertinența și concludenta probei privind înregistrarea interviului. Această probă propusă de reclamantul-recurent a fost admisă de instanță, dar considerentele sentinței recurate nu cuprind referiri la acest probatoriu și nu arată dacă modul în care comisia de concurs, respectiv comisia de soluționare a contestațiilor au analizat prestația candidatului în cadrul probei interviu a reprezentat o evaluare obiectivă sau dacă recurentul-reclamant a avut sincope în oferirea răspunsurilor la întrebările adresate.

Recurentul a invocat în fața instanței de fond o serie de argumente privind (i) faptul că una din întrebările adresate nu s-a circumscris bibliografiei de concurs (ii) modalitatea de dialog dintre președintele comisiei de concurs și candidat a depășit limitele unei evaluări obiective, (iii) rezultatul final este consecința unui exces de putere, materializat prin modalitatea de punctare a răspunsurilor.

De asemenea, judecătorul fondului a comis o eroare de apreciere atunci când a reținut în cuprinsul sentinței recurate că recurentul-reclamant a expus considerente teoretice cu privire la obligația unei instanțe de apela la procedura întrebărilor preliminare în temeiul art. 267 TFUE, fără însă a proceda la formularea unor întrebări efective, acest aspect fiind contrazis chiar de încheierea de ședință din data de 14.11.2022, pagina 3 paragraf ultim, care confirmă faptul că reclamantul a formulat oral o cerere de sesizare a CJUE, asupra căreia judecătorul fondului nu s-a pronunțat, omițând-o, din cuprinsul sentinței recurate nerezultând motivele pentru care instanța a respins cererea de sesizare a Curții de Justiție a UE.

Instanța de fond a soluționat cauza fără să se raporteze la circumstanțele concrete ale pricini deduse judecății, nu a examinat în mod real problemele supuse judecății, nu a răspuns argumentat la susținerile reclamantului, întreaga "motivare" fiind centrată pe aspectele invocate de autoritate prin întâmpinare, făcând, astfel, imposibilă, exercitarea controlului judiciar de către instanța superioară.

Judecătorul fondului a omis faptul că reclamantul - recurent a formulat în mod punctual o critică asupra probei interviu, critică ce viza faptul că s-a pus o întrebare dintr-un regulament care nu era inclus în bibliografia de concurs.

Instanța de fond nu a analizat cererea de chemare în judecată cu luarea în considerare argumentelor în fapt și în drept prezentate ignorând astfel dispozițiile art. 9 alin. (2), art. 14 alin. (6) și art. 22 alin. (2) C. proc. civ.

Cu privire la adresarea unei întrebări din afara sferei bibliografiei, recurentul reiterează cele susținute în fața instanței de fond prin care tinde să demonstreze de ce răspunsul nu putea fi oferit decât prin raportare la Regulamentul privind desfășurarea audierilor și adoptarea deciziilor în cadrul Consiliului Concurenței, pus în aplicare prin Ordin al Președintelui Consiliului Concurenței, publicat în Monitorul Oficial al României nr. 674 din data de 4 septembrie 2015 (în continuare Regulamentul privind desfășurarea audierilor), ce face parte din legislația secundară care reglementează activitatea Consiliului Concurenței. Un alt motiv îl reprezintă lipsa corelării dispozițiilor din Regulamentul privind desfășurarea audierilor cu prevederile Regulamentului de Organizare și Funcționare al Consiliului Concurenței, ceea ce creează o situație de incertitudine juridică cu privire la modul în care răspunsul ar fi putut fi formulat.

Reclamantul-recurent susține arbitrariul și deturnarea de putere din partea comisiei de concurs, materializate prin acordarea unui punctaj diametral opus prestației din timpul probei interviu, solicitarea principală adresată instanței de fond fiind aceea de a analiza proba privind înregistrarea interviului și de a verifica dacă prestația candidatului a fost sau nu notată corespunzător.

Susține recurentul că nu s-a probat că întrebarea contestată de reclamant a fost adresată și altor candidați.

Instanța face trimitere la evaluarea capacității manageriale a candidatului, deși procedura de recrutare organizată de Consiliul Concurenței a vizat ocuparea unui post de execuție ci nu managerial.

I.3.2. În ceea ce privește motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. (Hotărârea instanței de fond a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material (inclusiv unional) sau cu încălcarea acestora), recurentul susține că instanța de fond nu a avut în vedere principiile de drept ale Uniunii Europene invocate.

Incidența Directivei UE 2019/1 era deosebit de importantă pentru modul în care instanța de fond trebuia să analizeze elementele de drept material ale cauzei, pentru că în esență directiva are ca obiectiv consolidarea capacității autorităților naționale de concurență în vederea asigurării obiectivelor ocrotite de art. 101 și 102 TFUE (a se vedea în acest sens dispozițiile art. 1 din Directivă).

Aceste prevederi completate de cele din cuprinsul art. 4 alin. (2) lit. c) se răsfrâng fără echivoc și asupra procedurilor de selectare a viitorilor practicieni în dreptul concurenței în cadrul autorității.

În orice caz judecătorul fondului era obligat să sesizeze CJUE cu privire la modul de interpretare a legislației UE incidente și implicit cu privire la întinderea controlului judiciar realizat prin prisma dispozițiilor art. 47 din Carta DFUE.

Deși o asemenea cerere a fost formulată în ședința publică, prima instanța nu numai că a ignorat necesitatea sesizării CJUE, dar nici măcar nu s-a pronunțat asupra cererii, ignorând acest aspect și în motivare.

Recurentul invocă jurisprudența CJUE în cauza C - 416/17 și arată de ce în opinia sa în cauză este incidentă Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, respectiv art. 47 - Dreptul la o cale de atac eficientă și la un proces echitabil, ceea ce implică și o analiză în concret a probelor administrate, aspect care nu rezultă a se fi petrecut în fața primei instanței, după cum rezultă din motivarea sumară a sentinței supuse controlului judiciar prin prezentul recurs.

Din ansamblul argumentelor care preced se impune reevaluarea probei, întrucât prima instanță a ignorat faptul că răspunsurile oferite de recurentul - reclamant în cadrul probei interviului au permis identificarea criteriilor prevăzute de cadrul normativ aplicabil evaluării, în parametri cu mult superiori punctajului acordat.

I.4. Apărările formulate în cauză

I.4.1. Intimatul Consiliul Concurenței a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, iar pe fond a solicitat respingerea acestuia.

Cu privire la excepția nulității cererii de recurs, autoritatea de concurență arată că cererea de recurs formulată de recurentul -reclamant este una pur formală, fără a indica vreun motiv de casare prevăzut în mod expres și limitativ de art. 488 C. proc. civ. În esență, recurentul-reclamant reiterează toate aspectele de fapt și de drept susținute prin cererea de chemare în judecată, în cuprinsul recursului formulat inserând anumite pasaje din hotărârea recurată, reluându-și argumentele prezentate în fața instanței de fond și în cererea de recurs.

Pe fondul recursului, autoritatea de concurență solicită respingerea recursului ca nefondat, cu consecința menținerii ca legală și temeinică a sentinței nr. 302/21.11.2022 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2022, pentru următoarele motive:

I.4.1.1. Cu privire la criticile recurentului întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. - când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, intimata arată că în mod legal și în conformitate cu dispozițiile art. 14 alin. (6) și ale art. 22 C. proc. civ. Instanța de fond a reținut o corectă situație de fapt, iar la pronunțarea soluției sale a analizat în mod temeinic toate probele aflate la dosarul cauzei. Instanța a încuviințat toate probele depuse de ambele părți la dosarul cauzei, probe pe care le-a avut în vedere.

Așadar, nemulțumirea recurentului referitoare la modul în care instanța de fond a interpretat dispozițiile legale, dând o interpretare contrară față de cea dorită și urmărită de către recurent nu echivalează cu o nemotivare și/sau cu o motivare insuficientă a sentinței de natură a atrage casarea hotărârii recurate. Raționamentul instanței de fond a fost raportat la actele și obiectul cererii de chemare în judecată, fiind unul în conformitate cu dispozițiile legale incidente în speță.

În ceea ce privește nemulțumirea reclamantului privind analiza instanței de fond referitoare la întrebarea contestată și care i-a fost adresată reclamantului la proba interviului, această critică nu este aptă a invalida proba interviului, nefiind identificate în mod concret normele din Regulament ce cuprind reguli specifice, soluții pentru acest tip de întrebare. Această întrebare a vizat o situație ipotetică ce ar putea interveni în cadrul procedurii de audiere în fața Plenului și nu implică, pentru a furniza un răspuns care să poată fi notat potrivit criteriilor reglementate de art. 55 alin. (2) lit. a)-e) din H.G. nr. 611/2008, necesitatea de cunoaștere sau de aplicare a normelor din Regulamentul privind desfășurarea audierilor, ci cunoștințe generale în materia dreptului concurenței precum și cu privire la atribuțiile conferite direcției de specialitate în cadrul căreia candidatul ar urma să-și desfășoare activitatea, circumscrise tematicii propuse în cadrul concursului prin bibliografic.

La proba interviului s-au testat doar aptitudinile comportamentale și psihologice ale candidaților nu și cele teoretice, astfel art. 10 alin. (2) din Regulamentul privind audierile detaliat anterior nu era de natură a-1 ajuta pe recurentul-reclamant în formularea unui răspuns mai bun, care să atragă un punctaj superior celui acordat. Așadar, un răspuns la întrebarea ce i-a fost adresată trebuia oferit prin prisma normelor de drept material, respectiv Legea Concurenței, prevederi pe care reclamantul ar fi trebui să le cunoască, legea fiind inclusă în bibliografia concursului de recrutare.

În mod temeinic și legal instanța de fond a reținut că proba interviului s-a organizat și desfășurat în conformitate cu dispozițiile art. 40, art. 54 și art. 55 din H.G. nr. 611/2018, însușindu-și argumentele autorității de concurență în sensul că întrebarea criticată este una care s-a încadrat în planul de interviu specific concursului și totodată, permitea comisiei de concurs notarea răspunsului prin raportare la toate criteriile de evaluare reglementate de art. 55 alin. (2) lit. a)-e) din H.G. nr. 611/2008.

În ceea ce privește bibliografia concursului raportată la etapa interviului, instanța a dat eficiență dispozițiilor art. 52 din H.G. nr. 611/2008, care impun obligativitatea întocmirii subiectelor pe baza bibliografiei și a tematicii de concurs, exclusiv cu privire la modalitatea de realizare a subiectelor în cadrul probei scrise, ori în ceea ce privește etapa interviului trebuie avute în vedere condițiile prevăzute la art. 55 alin. (2) din H.G. nr. 611/2008 care stabilesc criteriile care trebuie avute în vedere la evaluarea candidaților în cadrul probei orale, criterii care nu exclud întrebările legate de cunoștințele teoretice și profesionale ale candidaților.

Argumentul recurentului-reclamant nu are nicio relevanță în cadrul acestei probe deoarece în cadrul probei interviului nu se testează abilitățile teoretice, ci doar cele comportamentale și psihologice, întrebarea fiind formulată în concordanță cu obiectul activităților desfășurate de Consiliul Concurenței, având în vedere criteriile prevăzute de art. 55 din H.G. nr. 611/2008. Întrebarea a fost adresată pentru a testa unul dintre criteriile de evaluare pentru stabilirea planului de interviu, și anume testarea comportamentului în situațiile de criză, în această ipoteză nefiind vizată primirea unui răspuns bazat pe normele procedurale de desfășurarea a audierilor, ci raționamentul și modul de argumentare a soluției propuse de candidat.

Consideră că sentința atacată este dată cu respectarea tuturor condițiilor prevăzute de legislația în vigoare referitoare la motivare conform art. 425 C. proc. civ. și a exigențelor prevăzute de legislația și jurisprudența CEDO și europeană. Instanța de fond, la pronunțarea soluției sale, a avut în vedere toate probele depuse de părți la dosarul cauzei, nefiind nicio probă respinsă din cele depuse de părți (înscrisuri și înregistrarea audio), reținând în mod corect toată situația de fapt, descriind pe larg susținerile părților atât în încheierea de ședință, cât și în cuprinsul hotărârii judecătorești pronunțate, fapt ce a condus la pronunțarea unei hotărâri temeinice și legale.

Instanța de judecată a reținut apărările autorității de concurență, care a invocat jurisprudența invocată atașată la dosarul cauzei atât a instanțelor naționale, cât și a Înaltei Curți de Casație și Justiție în spețe cu același obiect cu privire la limitele de învestire în cadrul unor litigii privind concursurile organizate de autoritățile publice.

Criticile recurentului-reclamant vizează exclusiv modul în care a fost evaluată prestația sa în cadrul probei interviului. În acest sens, reclamantul nu formulează în mod concret motive de nelegalitate care să vizeze activitatea comisiei de concurs sau, după caz, a comisiei de soluționare a contestațiilor, raportat la planul de interviu, la modalitatea organizării și desfășurării interviului sau la alte incidente specifice etapei contestate din cadrul concursului, ci doar aspecte ce excedează limitelor de învestire a unei instanțe de contencios administrativ, evaluarea formulării întrebărilor, a conținutului acestora, aprecierea punctajului pe baza rezultatului nefiind de competența instanțelor de judecată.

I.4.1.2. Cu privire la criticile recurentului întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. (când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material)

Recurentul invocă pe calea recursului, de fapt o omisiune a instanței de fond de a se pronunța asupra unei cereri conexe și anume aceea de a sesiza CJUE cu o întrebare preliminară, omisiune care poate fi corectată exclusiv pe calea procedurală a completării unei hotărâri judecătorești în condițiile prevăzute de art. 444 si 445 C. proc. civ. și nu pe calea recursului.

În realitate însă, la termenul din data de 14.11.2022, reclamantul a adus în discuție argumentele invocate în cererea de chemare referitoare la Carta drepturilor fundamentale UE, Directiva UE 2019/1, Directiva 2000/43, precum și jurisprudența referitoare la aceste dispoziții legale, invocând totodată dispozițiile art. 267 din TFUE. În cadrul dezbaterilor din ședința publică a fost întrebat de către instanța de judecată dacă consideră necesar să adreseze instanței și o cerere privind formularea unor întrebări preliminare, iar în caz afirmativ, instanța punându-i în vedere să formuleze această cerere și în scris pentru a lua cunoștință de ea și partea adversă și pentru a fi pusă în dezbaterea contradictorie a părților, moment în care recurentul-reclamant a declarat verbal în ședință publică că nu mai susține o astfel de cerere si că renunță la formularea ei, iar instanța în mod corect și legal a luat act de susținerea recurentului pe care a consemnat-o și în cadrul sentinței recurate.

Cu privire la legislația și jurisprudența CEDO și CJUE, în mod temeinic și legal, instanța de fond a respins toate aceste argumente ale recurentului-reclamant.

Directiva UE 2019/1 a Parlamentului European și a Consiliului din data de 11 decembrie 2018 privind oferirea de mijloace autorităților de concurență din statele membre astfel încât să fie mai eficace în aplicarea legii și privind garantarea funcționării corespunzătoare a pieței interne nu are aplicabilitate în prezenta cauză deoarece domeniul de reglementare al acestora nu se aplică în procedurile de recrutare a funcționarilor publici, ci vizează activitatea C. civ. în domeniul concurenței.

Jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene invocată de recurent nu se aplică și în speța de față, care vizează domenii strict de concurență, întrucât au fost date în interpretarea art. 101-102 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE), reglementări care nu au nicio legătură cu obiectul prezentei cauze care privește nemulțumirea reclamantului cu privire la concursul de recrutare dintr-o instituție publică.

În speță, Consiliul Concurenței nu a fost chemat în judecată prin raportare la calitatea sa de autoritate de concurență, ci în calitate de instituție publică organizatoare a unui concurs de recrutare.

I.4.1.3. Cu privire la plata cheltuielilor de judecată, solicită a se avea în vedere posibilitatea reducerii onorariului avocatului.

În ceea ce privește cheltuielile de judecată solicitate de C. civ. prin întâmpinarea de la fondul cauzei, solicită instanței de judecată să dispună obligarea recurentului-reclamant la plata sumei de 274,13 RON reprezentând cuantumul cheltuielilor de deplasare ale consilierilor juridici ai C. civ. din București în Craiova la termenul de judecată din data de 14.11.2022, data la care au avut loc dezbaterile în fond ale cauzei în fața Curții de Apel Craiova.

I.4.2. Recurentul a depus răspuns la întâmpinare, prin care a arătat, cu privire la excepția nulității recursului invocată de Consiliul Concurenței, că solicită respingerea acesteia arătând că a îndeplinit dispozițiile imperative ale art. 486 alin. (1) lit. d) din Noul C. proc. civ.

Apărările formulate de Consiliul Concurenței în prezenta cauză sunt neîntemeiate.

Recurentul nu a solicitat administrarea probei video.

Cererea de recurs nu cuprinde solicitări noi cu privire la necesitatea realizării unei analize intrinseci a cauzei.

Recurentul consideră că analiza prezentei cauze nu se poate limita doar la elemente de natură extrinsecă ale speței.

Cu privire la susținerile părții adverse referitoare la cererea de întrebare preliminară formulată în fața Curții de Apel Craiova, arată că, așa cum a menționat și în cererea de chemare în judecată, judecătorul fondului avea obligația sesizării CJUE în situația în care considera că în speță există o cauză, practică națională sau cutumă care îl împiedică să realizeze o analiză efectivă și intrinsecă a cauzei, contrar jurisprudenței CJUE și CEDO invocate.

Sunt opozabile dispozițiile Directivei 1/2019 cu privire la procedurile de recrutare a personalului Consiliului Concurenței.

Prima instanță a omis în totalitate aceste aspecte, catalogându-le simplu aspecte de natură teoretică, fără să motiveze de ce a înlăturat de la aplicare normele care se deprind din ordinea juridică a UE.

Cu privire la cheltuielile de judecată solicitate de Consiliul Concurenței, arată că atât întâmpinarea depusă în fața Curții de Apel Craiova, cât și încheierea de ședință din data de 14.11.2022 confirmă că autoritatea de concurență nu a pus în discuție cheltuielile de judecată în fața primei instanțe, ori având în vedere stadiul procesual în care se găsește speța și prin raportare la exigențele noul C. proc. civ. acest lucru este tardiv și inadmisibil. Partea nu depune niciun înscris doveditor al cheltuielilor făcute și nici nu justifică de ce a fost necesară deplasarea a doi consilieri juridici în fața Curții de Apel Craiova la termenul din data de 14.11.2022, iar mențiunile cu privire la natura cheltuielilor de judecată lipsesc.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului și cu dispozițiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate și a apărărilor din întâmpinare, Înalta Curte constată că recursul este nefondat în considerarea argumentelor în continuare arătate:

II.1. Motivul întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. (Hotărârea instanței de fond nu cuprinde motivele pe care se întemeiază) este nefondat.

Potrivit art. 425 C. proc. civ.:"(1) Hotărârea va cuprinde:

b) considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților;".

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte reamintește că obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, și, nu în ultimul rând, raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă din raționamentul logico-juridic clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept. Totodată, omisiunea primei instanțe de a oferi o motivare, în condițiile art. 425 din C. proc. civ., sub aspectele învederate mai sus, echivalează cu omisiunea de pronunțare asupra acțiunii, căci nu se poate stabili o asociere logică între dispozitiv și considerente, ca elemente componente esențiale și obligatorii ale hotărârii judecătorești.

Sub acest aspect, Curtea reține că, într-adevăr, așa cum s-a statuat într-o jurisprudență constantă de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, garanțiile implicite ale art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului includ obligația de a motiva hotărârile judecătorești (cauza H. împotriva Belgiei, pct. 53). O decizie motivată permite părților să demonstreze că a fost audiată în mod real cauza lor. Deși o instanță internă dispune de o anumită marjă de apreciere în alegerea argumentelor și admiterea probelor, aceasta trebuie să-și justifice activitățile, precizând motivarea deciziilor sale (cauza Suominen împotriva Finlandei, pct. 36 și cauza Carmel Saliba împotriva Maltei, pct. 79).

Pe de altă parte, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a recunoscut că întinderea obligației privind motivarea poate varia în funcție de natura deciziei (cauza Ruiz Torija împotriva Spaniei, pct. 29; Hiro Balani împotriva Spaniei, pct. 27) și trebuie analizată în lumina circumstanțelor speței: trebuie să se țină seama în special de diversitatea motivelor pe care un justițiabil le poate ridica în instanță și de diferențele din statele contractante în materie de dispoziții legale, cutume, concepții doctrinare, prezentarea și redactarea hotărârilor și deciziilor (cauza Ruiz Torija împotriva Spaniei, pct. 29; cauza Hiro Balani împotriva Spaniei, pct. 27).

Din această jurisprudență, Curtea reține că, deși art. 6 alin. (1) obligă instanțele să își motiveze deciziile, acest fapt nu poate fi înțeles ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument [ cauzele Van de Hurk împotriva Țărilor de Jos, pct. 61; García Ruiz împotriva Spaniei (MC), pct. 26; Jahnke și Lenoble împotriva Franței (dec.); Perez împotriva Franței (MC), pct. 81], ci impune doar ca o instanță internă care și-a motivat decizia pe scurt - fie prin însușirea motivelor furnizate de o instanță de grad inferior sau altfel - să fi examinat totuși în mod real chestiunile esențiale supuse atenției sale și să nu se fi mulțumit să confirme pur și simplu concluziile unei instanțe de grad inferior (cauza Helle împotriva Finlandei, pct. 60). Mai mult, instanța europeană a recunoscut că este motivată în mod corespunzător o decizie care permite părților să facă uz efectiv de dreptul lor de apel (Hirvisaari împotriva Finlandei, pct. 30 in fine).

Făcând în concret aplicarea acestor principii, Curtea apreciază că instanța de fond și-a motivat sentința în acord cu dispozițiile art. 425 C. proc. civ. și cu respectarea garanțiilor implicite ale art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Curtea mai reține și că, în acord cu disp. art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluționarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situația de fapt specifică procesului, iar în funcție de aceasta să aplice normele juridice incidente.

Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Curtea apreciază că prima instanță a pronunțat o hotărâre motivată, considerentele acesteia nu sunt nici contradictorii și nici străine de natura cauzei și nu există niciun element care să indice caracterul arbitrar al modalității în care instanța a aplicat legislația relevantă pentru faptele cauzei, motivarea având o legătură logică cu argumentele dezvoltate de părți, fiind astfel respectate cerințele unui proces echitabil.

În esență, recurentul susține că în considerentele sentinței recurate nu există referiri la proba cu interviul înregistrat.

Astfel cum rezultă din cuprinsul sentinței atacate, instanța a încuviințat toate probele depuse de ambele părți la dosarul cauzei, respectiv: bibliografia concursului, rezultatul probei interviului, contestația formulată de reclamant împotriva probei interviului, rezultatul soluționării contestației, fișele individuale ale membrilor comisiei de soluționare a contestațiilor, planul de interviu. rezultatul final al concursului, inclusiv înregistrarea audio a interviului, precum și jurisprudența atașată la dosarul cauzei.

Aprecierea probelor este guvernată de principiul liberei aprecieri, potrivit căruia organele judiciare au dreptul să aprecieze în mod liber atât valoarea fiecărei probe administrate (în raport cu celelalte), indiferent de faza procesuală în care au fost administrate, cât și credibilitatea lor. Potrivit art. 264 C. proc. civ.: "(1)Instanța va examina probele administrate, pe fiecare în parte și pe toate în ansamblul lor. (2) În vederea stabilirii existenței sau inexistenței faptelor pentru a căror dovedire probele au fost încuviințate, judecătorul le apreciază în mod liber, potrivit convingerii sale, în afară de cazul când legea stabilește puterea lor doveditoare."

Prin urmare, faptul că instanța nu a acordat relevanța așteptată de recurent probei cu înregistrarea audio a interviului nu poate constitui un motiv de nelegalitate a hotărârii, instanța de recurs neputând proceda la o reevaluare a probatoriului administrat, instanța de fond fiind cea căreia îi revine acest atribut exclusiv.

În exercitarea acestei prerogative, instanța de fond a reținut că "interviul s-a organizat și desfășurat conform art. 40, art. 54 și art. 55 din H.G. nr. 611/2007", concluzie la care a ajuns analizând "în mod punctual criticile efective prezentate de reclamant, nefiind demonstrat din ansamblul materialului probator existent că, în cursul interviului, membrii comisiei ar fi acționat într-o manieră vădit discriminatorie, subiectivă sau cu rea-credință. astfel să se contureze un abuz de putere publică. Reclamantul nu relevă o atitudine care să evidențieze o inegalitate de tratament pe considerente de rasă și origine etnică."

Recurentul reiterează argumentele sale privind: faptul că una din întrebările adresate nu s-a circumscris bibliografiei de concurs; modalitatea de dialog dintre președintele comisiei de concurs și candidat a depășit limitele unei evaluări obiective; rezultatul final este consecința unui exces de putere, materializat prin modalitatea de punctare a răspunsurilor, exprimând nemulțumirea pentru modul în care acestea au fost analizate.

Nici aceste critici nu se confirmă. Nemulțumirea recurentului referitoare la modul în care instanța de fond a interpretat dispozițiile legale, dând o interpretare contrară față de cea dorită și urmărită de către recurent nu echivalează cu o nemotivare și/sau cu o motivare insuficientă a sentinței de natură a atrage casarea hotărârii recurate.

În ceea ce privește nemulțumirea reclamantului privind analiza instanței de fond referitoare la întrebarea adresată reclamantului la proba interviului pretinsă a fi în afara bibliografiei, Înalta Curte reține că, deși, într-adevăr, Regulamentul privind desfășurarea audierilor și adoptarea deciziilor în cadrul Consiliului Concurenței nu se regăsește în bibliografia de concurs, recurentul nu era în imposibilitate de a răspunde la întrebare fără a studia acest Regulament, interviul fiind de altfel o probă care permite testarea aptitudinilor comportamentale și psihologice ale candidaților, inclusiv a reacțiilor acestora în fața unor situații mai puțin previzibile, aspect ce se încadrează în criteriul de evaluare prevăzut de art. 55 alin. (2) lit. a)-e) din H.G. nr. 611/2008: "e) comportamentul în situațiile de criză."

Nu cunoașterea normelor procedurale de desfășurarea a audierilor a fost testată în cadrul interviului, fiindcă acest aspect nu corespunde criteriilor de evaluare pentru această probă, ci raționamentul și modul de argumentare a soluției propuse de candidat.

Astfel, potrivit art. 55 alin. (2) lit. a)-e) din H.G. nr. 611/2008:

"(2) Interviul se realizează conform planului de interviu întocmit de comisia de concurs în ziua desfășurării acestei probe, pe baza criteriilor de evaluare. Criteriile de evaluare pentru stabilirea planului de interviu sunt:

a) abilitățile de comunicare;

b) capacitatea de analiză și sinteză;

c) abilitățile impuse de funcție;

d) motivația candidatului;

e) comportamentul în situațiile de criză."

În raport de aceste criterii, în mod temeinic și legal instanța de fond a reținut că întrebarea criticată este una care s-a încadrat în planul de interviu specific concursului, aceasta permițând comisiei de concurs notarea răspunsului prin raportare la criteriile de evaluare reglementate de art. 55 alin. (2) lit. a)-e) din H.G. nr. 611/2008.

Mai mult, dispozițiile art. 52 din H.G. nr. 611/2008 impun obligativitatea întocmirii subiectelor pe baza bibliografiei și a tematicii de concurs pentru subiectele în cadrul probei scrise, în vreme ce criteriile prevăzute la art. 55 alin. (2) din H.G. nr. 611/2008 pentru evaluarea candidaților în cadrul probei orale nu vizează cunoștințele teoretice și profesionale ale candidaților, ci elemente aptitudinale și atitudinale.

Nici faptul invocat de recurentul-reclamant că nu s-a probat că întrebarea contestată de reclamant a fost adresată și altor candidați nu prezintă relevanță, în lipsa unei dispoziții legale care să oblige comisia să folosească aceleași întrebări pentru toți candidații.

Cu privire la critica recurentului-reclamant potrivit căreia i-ar fi fost verificate competențele manageriale, deși candida pentru un post de execuție, nu pentru unul de conducere, Înalta Curte reține că și aceasta este nefondată. Candidatului i-a fost testată capacitatea de a își manageria propria activitate (dosarele, timpul de lucru etc.), nicidecum capacitatea managerială specifică unei funcții de conducere.

În ceea ce privește criticile recurentului-reclamant în sensul că modalitatea de dialog dintre membrii comisiei și acesta ar fi depășit limitele unei evaluări obiective, și că rezultatul final este consecința unui exces de putere, materializat prin modalitatea de punctare a răspunsurilor, Înalta Curte confirmă raționamentul instanței de fond potrivit căreia aceste aspecte "nu privesc legalitatea desfășurării interviului, ci modul de apreciere de către membrii comisiei de concurs a pregătirii și competențelor sale".

Înalta Curte reamintește atât propria jurisprudență, cât și standardele Curții Constituționale, Curții Europene a Drepturilor Omului care nu permit instanței să se substituie comisiei de examinare în atribuțiile sale, instanța având doar un control de legalitate, nu și unul de oportunitate.

În acest sens, prin Decizia Curții Constituționale nr. 480/2010, publicată în Monitorul Oficial nr. 383 din 10 iunie 2010, Partea I, s-a statuat că:

"Dispozițiile art. 21 din Constituție și ale art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale au în vedere accesul la justiție pentru apărarea drepturilor și a intereselor legitime, adică a acelor drepturi și interese care sunt reglementate prin lege. Or, posibilitatea de a ataca rezultatele unui examen sau ale unui concurs nu constituie un drept de sine stătător, reglementat ca atare prin lege, ci un mijloc de realizare a dreptului de a ocupa funcția pentru care s-a organizat examenul sau concursul, prin intermediul procedurilor de examen sau de concurs pe care legea le reglementează. A decide altfel ar însemna să se recunoască organelor de justiție competența de a se substitui examinatorilor, de a invalida evaluările făcute de aceștia și de a le înlocui cu evaluările proprii ale judecătorilor, ceea ce ar excede în mod evident atribuțiilor instanțelor judecătorești."

Tot astfel, prin Decizia nr. 172/2014, publicată în Monitorul Oficial nr. 512 din 09 iulie 2014, Partea I, instanța de control constituțional a statuat următoarele:

"Curtea apreciază că, din susținerile autoarei excepției, rezultă faptul că aceasta este mai degrabă nemulțumită de limitarea controlului judecătoresc la problemele ce țin de legalitatea desfășurării concursului, ceea ce determină imposibilitatea instanței de judecată de a face aprecieri asupra evaluării făcute de comisia de concurs - în speță comisia în fața căreia a fost susținută proba interviului la concursul de promovare în funcția de judecător la Înalta Curte de Casație și Justiție.

(…)Prevederile art. 21 din Legea fundamentală, referitoare la accesul la o instanță de judecată, nu au aplicabilitate în materia contestării baremului sau rezultatului unui examen sau concurs, existând obligativitatea comisiilor de contestații de a se pronunța asupra acestor cereri. Dispozițiile menționate din Constituție sunt însă aplicabile în ceea ce privește legalitatea procedurii de desfășurare a examenului sau concursului respectiv."

În același sens s-a pronunțat instanța de control constituțional prin Decizia nr. 725 din 16 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, nr. 145 din 26 februarie 2015, Partea I.

Jurisprudența instanței de control constituțional este în deplin acord cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, din care Înalta Curte reține Hotărârea pronunțată în cauza Van Marle și alții contra Olandei în data de 26 iunie 1998, prin care instanța europeană statuat, cu valoare de principiu, că:

"Curtea a analizat obiectul litigiului adus în fața comisiei de recurs. Acesta din urmă are în competență verificarea legalității procedurii în fața comisiei de admitere și reexaminarea îndeplinirii de către candidați a condițiilor prevăzute de lege pentru înmatriculare.

În primul caz, aspectele care prin natura lor se pretează la o decizie jurisdicțională și la examinarea unei "contestații" în cadrul unui litigiu sunt arbitrariul, deturnarea de putere și viciile de procedură. Petiționarii nu au pretins totuși neregularități de acest tip.

În cel de-al doilea caz, petiționarii nu au invocat nici probleme de fapt sau de drept susceptibile de o apreciere jurisdicțională: în esență, ei au reproșat comisiei de admitere de a le fi judecat greșit competențele. Comisia de recurs a procedat la o evaluare a cunoștințelor și experienței necesare pentru a exercita profesia cu un anume titlu. O asemenea procedură este similară cu un examen de tip școlar sau universitar și se îndepărtează atât de mult de la sarcina normală a judecătorului încât garanțiile prevăzute de art. 6 nu ar putea viza litigii într-o asemenea materie.

Nefiind deci o "contestare" în sensul art. 6, acesta nu este în consecință aplicabil în speță."

Relevante în acest sens sunt și decizia de inadmisibilitate din data de 28 februarie 2002, pronunțată în Cauza San Juan contra Franței, Decizia de inadmisibilitate din 2 septembrie 2003, pronunțată în Cauza Eisenberg împotriva Franței, precum și prin Hotărârea din 24 februarie 2005, pronunțată în Cauza Nowicky împotriva Austriei.

În sfârșit, aceeași opinie a fost îmbrățișată în jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ, care se impune a fi reținută dat fiind rolul constituțional al instanței supreme în unificarea jurisprudenței, recunoscut și de C.E.D.O. în cauza Beian împotriva României, sens în care se impun a fi menționate deciziile nr. 289/2018, nr. 393/2018, nr. 448/2022, nr. 2699/2022, nr. 48/2023.

Spre exemplu, în Decizia nr. 448/2022 s-a arătat că: "Înalta Curte constată că instanța competentă poate să exercite controlul de legalitate numai cu respectarea atribuțiilor conferite de lege organizatorului examenului și comisiilor înființate potrivit Regulamentului de examen, cu puteri discreționare în domeniul pentru care au fost constituite și responsabile în sfera atribuțiilor care le-au fost încredințate potrivit Regulamentului.(...)" .

Așa cum în mod corect s-a reținut și de către instanța de fond, recurentul-reclamant nu a invocat motive de nelegalitate care să vizeze activitatea comisiei de concurs sau, după caz, a comisiei de soluționare a contestațiilor, raportat la planul de interviu, la modalitatea organizării și desfășurării interviului sau la alte incidente specifice etapei contestate din cadrul concursului, motive ce țin de existența unor eventuale vicii de procedură în cadrul procedurii de concurs criticate sau a unui posibil exces/abuz de putere săvârșit de către membrii comisiei de evaluare în cursul interviului și nicio atitudine care să evidențieze o inegalitate de tratament pe considerente de rasă sau de origine etnică, criticile sale vizând exclusiv modul în care a fost evaluată prestația sa în cadrul probei interviului. Or, evaluarea formulării întrebărilor, a conținutului acestora, aprecierea punctajului pe baza rezultatului nu sunt atribute care țin de plenitudinea de competență a instanțelor de judecată.

Față de cele mai sus menționate, susținerile recurentului urmează a fi respinse, Înalta Curte reținând că instanța competentă poate să exercite controlul de legalitate numai cu respectarea atribuțiilor conferite de lege organizatorului examenului și comisiilor înființate potrivit Regulamentului de examen, posibilitatea de a ataca rezultatele unui examen sau ale unui concurs nefiind un drept de sine stătător, reglementat ca atare prin lege, ci un mijloc de realizare a dreptului de a ocupa funcția pentru care s-a organizat examenul sau concursul, prin intermediul procedurilor de examen sau de concurs pe care legea le reglementează și că instanța de judecată nu se poate substitui Comisiilor organizate prin Regulamentul cadru și nu poate cenzura modalitatea de formulare a subiectelor.

Așadar, în mod greșit, recurentul-reclamant se plânge de faptul că instanța ar fi efectuat "o analiză superficială a cauzei" și că nu ar exercitat un rol "'activ în aflarea adevărului", argumentele sale nefiind veritabile critici de nelegalitate, ci expresia dezacordului său cu privire la soluția instanței.

În concluzie, sentința atacată respectă cerințele de motivare conform art. 425 C. proc. civ. și jurisprudenței CEDO.

În ceea ce privește pretinsa eroare de apreciere în sensul că recurentul-reclamant a expus considerente teoretice cu privire la obligația unei instanțe de apela la procedura întrebărilor preliminare în temeiul art. 267 TFUE, fără însă a proceda la formularea unor întrebări efective, Înalta Curte reține că încheierea de ședință din data de 14.11.2022 nu confirmă teza recurentului-reclamant.

Pe de o parte, în măsura în care recurentul-reclamant ar înțelege să invoce pe calea recursului o omisiune a instanței de fond de a se pronunța asupra unei cereri conexe și anume aceea de a sesiza CJUE cu o întrebare preliminară, Înalta Curte reține că o astfel de critică ar fi inadmisibilă, o astfel de omisiune putând fi corectată exclusiv pe calea procedurală a completării hotărârii judecătorești în condițiile prevăzute de art. 444 si 445 C. proc. civ., legea nerecunoscând un drept de opțiune între cele două proceduri (recurs și completarea hotărârii judecătorești).

Este de principiu că instanțele naționale din Uniunea europeană ale căror decizii nu pot fi atacate printr-un recurs jurisdicțional de drept intern au obligația, atunci când refuză să sesizeze CJUE cu titlu preliminar cu o întrebare referitoare la interpretarea dreptului UE ridicată în fața lor, să își motiveze refuzul în raport cu excepțiile prevăzute de jurisprudența CJUE, indicând motivele pentru care consideră că întrebarea nu este relevantă, sau că dispoziția de drept al UE în cauză a făcut deja obiectul unei interpretări din partea CJUE sau, mai mult, că aplicarea corectă a dreptului UE se impune cu o evidență care nu lasă loc niciunei îndoieli rezonabile.

În cauza Dhahbi împotriva Italiei, Curtea a concluzionat, pentru prima dată, că a fost încălcat art. 6, ca urmare a faptului că nu a existat o motivare a respingerii de către o instanță internă a unei cereri de pronunțare a unei hotărâri preliminare în fața CJUE. În acea cauză, Curtea de Casație nu a făcut nicio referire la cererea de pronunțare a unei hotărâri preliminare formulată de reclamant, nici la motivele pentru care a considerat că întrebarea adresată nu necesita să fie transmisă către CJUE, nici la jurisprudența CJUE. Motivarea hotărârii în litigiu nu permitea așadar să se stabilească dacă această întrebare fusese considerată nerelevantă, sau dacă avea legătură cu o dispoziție clară sau deja interpretată de CJUE, sau dacă a fost pur și simplu ignorată (pct. 32-34).

În prezenta cauză, însă, nu suntem în prezența unei astfel de încălcări.

Astfel, la termenul din data de 14.11.2022, reclamantul a adus în discuție argumentele invocate în cererea de chemare referitoare la Carta drepturilor fundamentale UE, Directiva UE 2019/1, Directiva 2000/43, precum și jurisprudența referitoare la aceste dispoziții legale, invocând totodată dispozițiile art. 267 din TFUE. În cadrul dezbaterilor din ședința publică a fost întrebat de către instanța de judecată dacă consideră necesar să adreseze instanței și o cerere privind formularea unor întrebări preliminare, instanța punându-i în vedere, în caz de răspuns afirmativ, să formuleze această cerere și în scris pentru a lua cunoștință de ea și partea adversă și pentru a fi pusă în dezbaterea contradictorie a părților, moment în care recurentul-reclamant a declarat verbal în ședință publică că nu mai susține o astfel de cerere și că renunță la formularea ei, instanța luând act de susținerea recurentului pe care a consemnat-o și în cadrul sentinței recurate.

Or, recurentul- reclamant nu a înțeles să se înscrie în fals împotriva celor consemnate prin încheierea de ședință, ci doar să conteste pe calea recursului veridicitatea celor consemnate, aspect ce nu constituie un motiv de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., ci o contestare a modului de consemnare a dezbaterilor pentru care există alte remedii procedurale.

II.2. Nefondate sunt și motivele de recurs întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. (când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material).

Recurentul susține că instanța de fond nu a avut în vedere principiile de drept ale Uniunii Europene invocate, invocând incidența Directivei UE 2019/1.

Înalta Curte nu poate primi teza recurentului.

Astfel, deși Directiva UE 2019/1 are ca obiectiv consolidarea capacității autorităților naționale de concurență în vederea asigurării obiectivelor ocrotite de art. 101 și 102 TFUE, așa cum rezultă din dispozițiile art. 1 din textul său, această Directivă nu privește în niciun fel situația recurentului-reclamant, căruia nu îi conferă niciun drept pentru a îi permite acestuia să invoce efectul său direct în fața unei instanțe naționale.

Directiva UE 2019/1 a Parlamentului European și a Consiliului din data de 11 decembrie 2018 privind oferirea de mijloace autorităților de concurență din statele membre astfel încât să fie mai eficace în aplicarea legii și privind garantarea funcționării corespunzătoare a pieței interne nu are aplicabilitate în prezenta cauză, deoarece domeniul de reglementare al acesteia nu se aplică în procedurile de recrutare a funcționarilor publici, ci vizează activitatea Consiliului Concurenței în domeniul concurenței.

Recurentul reia criticile referitoare la nepronunțarea instanței de fond asupra cererii de sesizare a CJUE, pe care Înalta Curte le-a analizat pe larg în cele ce preced.

Totodată, Înalta Curte reține că aceeași poziție ambiguă, în sensul de solicita sau nu o astfel de sesizare a avut recurentul și în fața instanței de recurs. Așa cum s-a consemnat în practicaua prezentei decizii, recurentul a arătat că susține aplicarea directă a normelor Uniunii Europene, iar dacă acestea nu sunt clare, se poate apela la mecanismul instituit de art. 267 alin. (3) din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene, respectiv sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene, în sensul celor indicate în fața primei instanțe. La solicitarea expresă a instanței, recurentul-reclamant a arătat că înțelege să reitereze această cerere în măsura în care se va aprecia că există un o barieră de natură internă în acest sens. Înalta Curte a învederat recurentului-reclamant că urmează a reține cauza în pronunțare asupra cererii de recurs, neputând dezvălui rezultatul deliberărilor, astfel că este decizia sa dacă înțelege să formuleze sau nu o astfel de cerere. În final, recurentul-reclamant a lăsat la aprecierea instanței dacă există o barieră de natură internă care împiedică aplicarea blocului de convenționalitate, respectiv mecanismul prevăzut de Protocolul nr. 16 la CEDO.

În raport de situația mai sus expusă pe larg, Înalta Curte reține că, în jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, s-a stabilit, în interpretarea articolului 267 TFUE (ex-articolul 177 din Tratatul de instituire a Comunității Economice Europene), că o instanță națională ale cărei decizii nu pot face obiectul unei căi de atac în dreptul intern trebuie, atunci când i se adresează o întrebare de drept comunitar, să își îndeplinească obligația de sesizare a Curții de Justiție, cu excepția cazului în care constată că întrebarea adresată nu este relevantă sau că dispoziția comunitară în cauză a făcut deja obiectul unei interpretări din partea Curții sau că aplicarea corectă a dreptului comunitar se impune cu o asemenea evidență încât nu mai lasă loc niciunei îndoieli rezonabile; existența unei astfel de posibilități trebuie să fie evaluată în funcție de caracteristicile proprii dreptului comunitar, de dificultățile specifice pe care le prezintă interpretarea acestuia și de riscul divergențelor de jurisprudență în cadrul Comunității (Hotărârea din 6 octombrie 1982, S.R.L. CILFIT si alții, C- 283/81, EU:C:1982:335).

Cum dispozițiile menționate nu au nicio legătură cu cauza, neputând servi dezlegării acesteia, Înalta Curte apreciază că nu se im