Decizia nr. 3052/2024 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs

Obiectul cererii de chemare în judecată 1.1. Prin cererea înregistrată la data de 09.02.2021 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2021, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Uniunea Națională a Barourilor din România, anularea deciziei nr. 3/15.01.2021 emisă de această pârâtă și, în subsidiar, anularea hotărârii nr. 317/09.11.2020 a Baroului Constanța. 1.

La data de 07.10.2021, reclamantul a depus note scrise, prin care a invocat nelegalitatea art. 3 din decizia Consiliului UNBR nr. 1008/24.05.2014, precum și neconstituționalitatea art. 65 lit. q) din Legea nr. 51/1995. 1.

La termenul din data de 07.10.2021, reclamantul A. a indicat faptul că obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie exclusiv decizia UNBR nr. 3/2021, iar hotărârea nr. 317/2020 a Baroului Constanța nu face obiectul acțiunii exercitate, aspect consemnat și în scris în finalul cererii de chemare în judecată. 1.

Prin încheierea de la termenul din data de 07.10.2021, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a luat act de precizarea reclamantului cu privire la obiectul cererii de chemare în judecată, care este reprezentat exclusiv de decizia UNBR nr. 3/2021, a calificat cererea de chemare în judecată ca fiind una în anulare act și a respins excepția de inadmisibilitate a acțiunii. 2. Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 1824 din data de 2 decembrie 2021, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis cererea reclamantului și a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a art. 65 lit. q) din Legea nr. 51/1995 republicată, a respins, ca nefondată, excepția de inadmisibilitate, invocată de partea pârâtă, cu privire la cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost restrânsă de reclamant, a respins, ca nefondată, excepția de inadmisibilitate invocată de partea pârâtă cu privire la excepția de nelegalitate a art. 3 din decizia Consiliului UNBR nr. 1008/24.05.2014, a respins excepția de nelegalitate a art. 3 din decizia Consiliului UNBR nr. 1008/24.05.2014, ca nefondată și a respins cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost restrânsă, formulată de reclamantul A., ca neîntemeiată, obligând reclamantul la plata către pârâtă a sumei de 600 RON cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat, în condițiile art. 451 - art. 453 C. proc. civ. 3. Calea de atac exercitată în cauză Împotriva hotărârii judecătorești menționate în punctul I.2 de mai sus, a declarat recurs reclamantul A., prin care, invocând incidența cazurilor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., a solicitat casarea hotărârii recurate, cu consecința admiterii acțiunii, astfel cum a fost formulată și, având în vedere faptul că intimata nu a înțeles să soluționeze contestația formulată, să se dispună obligarea acesteia la pronunțarea unei decizii cu privire la contestația formulată, acesta fiind admisibilă, în raport de dispozițiile Legii nr. 51/1995. Recurentul - reclamant a justificat solicitarea de constatare a incidenței cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. prin aceea că sentința recurată nu cuprinde considerente prin care judecătorul fondului să fi analizat argumentele reclamantului referitoare la anularea hotărârii nr. 317/09.11.2020 a Baroului Constanța. Din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., urmare unei succinte prezentări a situației de fapt, recurentul - reclamant a învederat, în esență, că, în demersul de verificare a legalității deciziei nr. 3/15.01.2021 emisă de pârâta Uniunea Națională a Barourilor din România, instanța de fond ar fi reținut, în mod incorect, aplicabilitatea, în cauză, a prevederilor art. 65 lit. q) din Legea nr. 51/1995. În acest sens, recurentul a arătat că noțiunea de terț, la care se referă dispozițiile articolului în discuție, vizează acea categorie de persoane care formulează, în mod direct, contestații împotriva deciziilor adoptate în materia plângerilor îndreptate împotriva avocaților care încalcă legea sau Statutul profesiei de avocat, dispozițiile legale neputând să vizeze, în opinia recurentului, și contestațiile formulate împotriva deciziilor adoptate în materia plângerilor îndreptate împotriva avocaților care încălcat legea sau Statutul profesiei de avocat, formulate de către titularul plângerii. În susținerea acestei afirmații, recurentul a apreciat că, dincolo de faptul că are calitatea de avocat, iar nu pe cea de persoană ce nu deține o atare calitate, în fapt, contestația reglementată de dispozițiile Legii nr. 51/1995 formulată în fața UNBR are caracterul unei căi de atac, fiind similară procedurilor reglementate în C. proc. civ. sau în cazul altor materii care reglementează activitatea jurisdicționala a diverselor instituții, context în care, titularul plângerii adresate Consiliului Baroului dobândește și calitate în exercitarea contestației împotriva hotărârii de respingere a plângerii în fața organului ierarhic superior. Cu alte cuvinte, inaplicabilitatea dispozițiilor art. 65 lit. q) din Legea nr. 51/1995 ar rezida, în optica recurentului, în însăși calitatea recurentului de a fi titular al plângerii adresate Consiliului Baroului Constanța, calitate care, în viziunea recurentului, ar conferi acestuia dreptul de a contesta hotărârea Consiliului Baroului Constanța și în fața Consiliului UNBR, ca organ ierarhic superior, formularea unei acțiuni în instanță direct împotriva hotărârii Baroului Constanta putând fi apreciată ca inadmisibilă pentru neparcurgerea procedurii de sesizare prealabile a Consiliului UNBR. În opinia recurentului, demersul primei instanțe de a considera că este legală decizia UNBR prin care s-a respins plângerea sus indicatei părți ca inadmisibilă, exclude dreptul recurentului de a se adresa instanței pentru verificarea legalității actelor emise de structurile profesiei, aspect ce nu poate fi primit, cu atât mai mult cu cât instanța de fond nu a analizat și solicitarea subsidiară, în sensul de a verifica, în mod direct, hotărârea nr. 317 din 9 noiembrie 2020 a Baroului Constanța - Comisia de disciplină, instanța de fond neaducând nicio argumentare cu privire la această solicitare. Din perspectiva legalității hotărârii nr. 317/09.11.2020 a Baroului Constanța, recurentul - reclamant a învederat, în esență, că, prin contractul de asistență juridică perfectat de către dl. avocat B. cu pârâtul C., pentru reprezentarea acestuia în dosarul nr. x/2011, s-au produs efecte și față de reclamant. Astfel că, deși nu au existat relații contractuale între reclamant și avocatul B., aceștia aveau calitatea de pârâți în aceeași cauză, fiind relevante, în optica recurentului, prevederile art. 60 din C. proc. civ. Astfel, consideră că avocatul B. a încălcat următoarele principii, așa cum rezultă din Legea avocaților și Statutul profesiei de avocat, respectiv: 1. ar fi efectuat înțelegeri frauduloase cu persoane cu interese contrare, prin care a vătămat interesele clientului, în speță, interesele domnului C., pe care acesta îl reprezenta, pe când, dl. B. avea, în opinia recurentului, înțelegeri cu părțile reclamante; 2. ar fi încălcat prevederile Statutului referitor la conflictul de interese, mai precis art. 114-115 din acesta, prin faptul că, în opinia recurentului, se prefăcea că asistă pârâtul, când, în viziunea recurentului, acesta ar fi încasat bani și de la pârât și de la reclamant, fapt ce l-ar fi determinat să prezinte o altă apărare, diferită de aceea pentru care ar fi optat dacă i-ar fi fost încredințată apărarea intereselor unei singure părți (art. 115 lit. b); 3. ar fi reprezentat părți cu interese adverse; 4. nu s-ar fi abținut de la preluarea mandatului în cazul în care acest fapt îi este interzis de lege (art. 114 alin. (2) din Statut, art. 3.2.2 din Codul deontologic al avocaților din Uniunea Europeana, care a fost preluat și în România), în cazul în care avea un contract ascuns cu societățile D. și E.. În optica recurentului, dacă s-ar presupune că avocatul B. ar fi avut alt contract cu partea reclamantă, eventual pentru alte dosare, ar fi avut sarcina să se abțină de la preluarea mandatului pentru C. și să nu pledeze împotriva părții care l-ar fi mandat anterior; 5. ar fi trădat secretul mandatului, folosind informațiile pe care le primise de la clienți împotriva propriului client (art. 8 alin. (3), art. 114 alin. (3) din Statut), prin faptul că ar fi primit bani de la partea adversă și ar fi comunicat cu aceștia privind informațiile care i-au fost încredințate de către clientul său; în opinia recurentului, faptul că a comunicat cu avocații reclamanților privind dosarele și că aceștia ar fi făcut acte pentru B., ar rezulta din rapoartele de muncă ale avocaților părții adverse, care au efectuat adrese pentru domnul B.; 6. ar fi încălcat principiul loialității față de mandant (art. 1 alin. (1) lit. e), art. 6 alin. (4) din Statut); 7. ar fi încălcat principiul prevenirii conflictelor de interese; 8. ar fi acordat asistență juridică unor persoane cu interese contrare (art. 46 alin. (1) din Legea nr. 51/1995, precum și art. 114 alin. (3), art. 115 lit. b) și c) din Statut); 9. ar fi a reprezentat și pârâtul și reclamantul în aceleași dosare (art. 114 alin. (1), art. 115 lit. a) ale Statutului); 10. ar fi încercat să inducă în eroare instanțele de judecată (art. 173 alin. (4) din Statut); 11. ar fi săvârșit abateri disciplinare privind imaginea și prestigiul avocaturii, prin înțelegeri de acest soi, conform art. 86 al Legii nr. 51/1995. Din această perspectivă, recurentul a menționat că aceste nereguli au fost comise în cadrul unei proceduri judiciare, respectiv în cadrul dosarului nr. x/2011, aflat pe rolul Tribunalului București, în cadrul căruia au calitatea de pârâți numitul C., societatea F. și A. și pe cea de reclamante societățile D. și E.. Totodată, recurentul a arătat că, din lista creditorilor rezultă, de asemenea, că avocatul B. este creditor al societății D. cu suma de 10376 RON și al societății E. cu suma de 9586 RON. Mai mult, ar fi existat câteva întâlniri între avocatul pârâtului și cel al reclamantului, așa cum rezultă din rapoartele de activitate ale avocaților reclamanților. În același sens, recurentul a făcut trimitere și la dosarele nr. x/2011 și nr. y/2011 4. Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea depusă în cauză, intimata - pârâtă Uniunea Națională a Barourilor din România a solicitat respingerea cererii din recurs, ca neîntemeiată, dar și respingerea cererii cu caracter subsidiar, aceea de a analiza nelegalitatea hotărârii nr. 317 din 9 noiembrie 2020 a Consiliului Baroului Constanta, ca inadmisibilă.

Cererea de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept Prin notele de ședință depuse a data de 13 februarie 2024, recurentul - reclamant a formulat cerere de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: "dacă procedura prealabilă, conform art. 7 din Legea nr. 554/2004 și plângerea la UNBR, conform art. 65 lit. q) din Legea nr. 51/1995, coroborat cu decizia nr. 559/2012 a Consiliului UNBR, este admisibila sau nu." În susținerea unei atare solicitări, recurentul - reclamant a învederat că, în ceea ce privește admisibilitatea plângerii la Uniunea Națională a Barourilor din România ("UNBR") și competența acesteia, prin decizia nr. 5130 din 05.10.2018, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Curtea de Apel București a respins acțiunea pe motivul admiterii excepției prematurității, întrucât nu s-ar fi formulat plângere la UNBR, pe când, în dosarul pendinte, opinia exprimată de prima instanță ar fi în sens contrar, și anume că o plângere adresată sus indicatei părți ar fi inadmisibilă, câtă vreme nu este prevăzută de lege. Pe cale de consecință, având în vedere cele două decizii apreciate de recurentul - reclamant ca nefiind unitare, ci contradictorii, recurentul - reclamant a considerat că s-ar impune dezlegarea problemei de drept indicate în precedent, argumentând în sensul că ar fi îndeplinite condițiile de admisibilitate reglementate de art. 519 din C. proc. civ., câtă vreme cauza este în curs de judecată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, investită cu titlu de ultimă instanță, iar soluționarea pe fond a cauzei depinde de problema de drept a cărei lămurire se solicită, deoarece, în cazul de față, a fost invocată inadmisibilitatea plângerii prealabile la UNBR și instanța a constatat că, de fapt, aceasta nu este reglementată de lege.

Procedura în fața instanței de recurs În cursul soluționării recursului, recurentul - reclamant A. a formulat cerere de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 85 din Legea nr. 51/1995, soluționată prin încheierea de ședință din data de 14 februarie 2024, pronunțată în dosarul asociat nr. x/2021, în sensul respingerii cererii formulate de recurentul - reclamant A. privind sesizarea Curții Constituționale a României. II. Soluția instanței de recurs asupra cererii de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept Cu titlu prealabil, Înalta Curte observă că, în realitate, chestiunea de drept în privința căreia recurentul - reclamant a formulat cererea de sesizare a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, este dacă, în interpretarea prevederilor art. 65 lit. q) din Legea nr. 51/1995, raportat la prevederile art. 7 din Legea nr. 554/2004 și la Decizia nr. 559/2012 a Consiliului Uniunii Naționale a Barourilor din România, sunt admisibile plângerile adresate Consiliului Uniunii Naționale a Barourilor din Români îndreptate împotriva deciziilor/hotărârilor organelor de conducere ale barourilor de clasare a cauzei având ca obiect sesizările împotriva unor avocați din respectivul barou. Verificând dacă, în raport cu întrebarea formulată de recurentul - reclamant, sunt, în conformitate cu dispozițiile art. 519 din C. proc. civ., îndeplinite cumulativ condițiile de admisibilitate pentru sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile, instanța de control judiciar apreciază că parte dintre acestea nu sunt îndeplinite, astfel cum se va argumenta în cele ce urmează. Potrivit sus indicatului text legal: "Dacă, în cursul judecății, un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, este nouă și asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va putea solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată". Din cuprinsul prevederilor legale enunțate se desprind următoarele condiții cumulative de admisibilitate pentru declanșarea procedurii de sesizare în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile: (i) existența unui proces în curs de judecată, aflat în competența legală a unui complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit să soluționeze cauza; (ii) instanța care sesizează Înalta Curte de Casație și Justiție să judece cauza în ultimă instanță; (iii) existența unei probleme de drept veritabile, susceptibilă să dea naștere unor interpretări diferite, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei; (iv) condiția noutății problemei de drept; (v) chestiunea de drept să nu facă obiectul statuării Înaltei Curți de Casație și Justiție și nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare. Primele două condiții enunțate sunt îndeplinite, litigiul pendinte fiind în curs de judecată la Înalta Curte, iar instanța învestită cu soluționarea recursului urmează să judece acțiunea în contencios administrativ în ultimă instanță, prin pronunțarea unei hotărâri definitive, conform dispozițiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, coroborate cu art. 634 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. De asemenea, se poate observa că problema de drept în discuție nu face obiectul unui recurs în interesul legii care să fi fost soluționat sau care să fie în curs de soluționare, fiind întrunită, astfel, și această condiție impusă de art. 519 din C. proc. civ. Totodată, este îndeplinită și condiția legăturii cu cauza a chestiunii de drept, câtă vreme, aspect admisibilității plângerii adresate de recurentul - reclamant Consiliului Uniunii Naționale a Barourilor din România prin care a fost criticată o hotărâre adoptată de organul de conducere al Baroului Constanța în soluționarea sesizării formulate de recurentul - reclamant împotriva avocatului B. din respectivul barou, face obiectul cauzei pendinte. Pe de altă parte, instanța de control judiciar observă că nu este îndeplinită condiția de admisibilitate a existenței unei probleme de drept veritabile. În ceea ce privește această condiție, s-a arătat, în jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, că, pentru a fi considerată reală, chestiunea de drept trebuie să privească posibilitatea unei interpretări diferite sau contradictorii a unui text de lege, a unei reguli cutumiare neclare, incomplete ori, după caz, incerte sau incidența unor principii generale, al căror conținut sau sferă de aplicare sunt discutabile (Decizia nr. 16 din 23 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 779 din 5 octombrie 2016). Din perspectiva verificării premiselor acestei condiții, sub un prim aspect, trebuie identificată existența unei chestiuni de drept apte a primi o dezlegare de principiu, deoarece nelămuririle care vizează aplicarea legii sau care reprezintă aspecte de fapt nu pot primi o dezlegare de principiu în cadrul acestui mecanism. Sub un al doilea aspect, chestiunea de drept pusă în discuție trebuie să fie una veritabilă, serioasă, susceptibilă să dea naștere unor interpretări diferite și, prin urmare, să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenția instanței supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept și al înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securității raporturilor juridice deduse judecății (Decizia nr. 20 din 5 aprilie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 430 din 23 aprilie 2021; Decizia nr. 34 din 24 mai 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 671 din 7 iulie 2021; Decizia nr. 54 din 28 iunie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 969 din 11 octombrie 2021; Decizia nr. 16 din 8 aprilie 2024, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 478 din 23 mai 2024; Decizia nr. 35 din 17 iunie 2024, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 632 din 4 iulie 2024). În acest sens, în jurisprudența Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (Decizia nr. 6 din 20 ianuarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 176 din 3 martie 2020) s-a reținut astfel: "Per a contrario, când norma legală beneficiază de o redactare suficient de lămuritoare, îngăduindu-i judecătorului cauzei ca, uzând de metodele, regulile și argumentele de interpretare acceptate în teoria dreptului, să stabilească sensul și sfera de aplicare a normei ori regulii cutumiare în discuție, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție pe temeiul dispozițiilor art. 519 din C. proc. civ. nu mai poate fi considerată admisibilă. Asumarea de către instanța supremă, în limitele îngăduite de aceste dispoziții legale, a rolului de partener al judecătorului de caz nu ar putea fi deci extinsă și la alte situații decât cele menționate, știut fiind că, sub temei constituțional, prerogativa și sarcina interpretării și aplicării legii incidente procesului cu a cărui soluționare a fost învestită îi revine, primordial, înseși instanței judecătorești sesizate conform regulilor de competență de către reclamant, fiind de principiu [art. 5 alin. (1) din C. proc. civ..] că judecătorii au îndatorirea să primească și să soluționeze orice cerere de competența instanțelor judecătorești, potrivit legii.". Simpla dilemă cu privire la sensul unei norme de drept nu poate constitui temei pentru declanșarea mecanismului hotărârii prealabile (Decizia nr. 88 din 4 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 114 din 6 februarie 2018; Decizia nr. 2 din 22 ianuarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 178 din 26 februarie 2018; Decizia nr. 62 din 24 septembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 912 din 30 octombrie 2018; Decizia nr. 32 din 30 martie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 553 din 26 iunie 2020; Decizia nr. 45 din 7 iunie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 735 din 27 iulie 2021; Decizia nr. 50 din 14 iunie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 844 din 3 septembrie 2021; Decizia nr. 74 din 18 octombrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1174 din 13 decembrie 2021). Rezultă așadar că, în procesul de interpretare și aplicare a normelor legale de a căror lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei, rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție rămâne unul excepțional și subsecvent, el putând fi îngăduit numai atunci când, în mod real, o chestiune de drept determinantă pentru soluționarea pe fond a cauzei nu apare ca fiind, prin raportare la dispozițiile legale din care aceasta derivă sau în care este conținută, îndeajuns de clară, generând dificultăți veritabile de înțelegere a ei și, din acest motiv, având vocația de a conduce la o jurisprudență neunitară. În cauza pendinte, recurentul - reclamant invocă dificultăți de înțelegere a conținutului normativ al prevederilor art. 65 lit. q) din Legea nr. 51/1995 din perspectiva organului competent să soluționeze plângerile administrative îndreptate împotriva hotărârilor organelor de conducere ale barourilor de clasare a cauzei având ca obiect sesizările împotriva unor avocați din respectivul barou, aducând drept argument central modul în care, în raport și de conținutul Deciziei nr. 559/2012 a Consiliului Uniunii Naționale a Barourilor din România ("UNBR"), o atare admisibilitatea unei plângeri adresate Consiliului UNBR ar fi fost evaluată prin sentința civilă nr. 1824 din data de 2 decembrie 2021 de către Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal (atacată în cauza pendinte), respectiv prin decizia civilă nr. 5130/05.10.2018, pronunțată în dosarul nr. x/2018 de aceeași instanță. Cu titlu prealabil, Înalta Curte observă că Decizia nr. 559/15.12.2012 a Consiliului UNBR a avut caracter interpretativ și a vizat aplicarea corectă a prevederilor art. 66 lit. p) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat, republicată și ale art. 281 alin. (1) din Statutul profesiei de avocat, adoptat prin Hotărârea Consiliului UNBR nr. 64/03.12.2011, cu modificările și completările ulterioare, însă o atare decizie a fost revocată prin Decizia nr. 773/26.10.2013 a Consiliului U.N.B.R. (cu caracter interpretativ) despre aplicarea corectă a prevederilor art. 66 lit. p) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat, republicată și ale art. 281 alin (1) din Statutul profesiei de avocat, adoptat prin Hotărârea Consiliului U.N.B.R. nr. 64/03.12.2011, cu modificările și completările ulterioare. Prin Decizia nr. 773/26.10.2013 a Consiliului U.N.B.R. (adoptată după intrarea în vigoare, la 31 martie 2017, a modificărilor art. 66 lit. p) ce vor fi referite în cele ce urmează) s-a arătat că: "plângerile și contestațiile împotriva unor decizii ale consiliului baroului de clasare a cauzei vor fi respinse ca inadmisibile, și, având în vedere calitatea lor de plângeri prealabile, se vor îndrepta către consiliul baroului, conform art. 7 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ." Totodată, atât Decizia UNBR nr. 559/15.12.2012, cât și Decizia UNBR nr. 773/26.10.2013, dar și considerente din decizia civilă nr. 5130/05.10.2018, pronunțată în dosarul nr. x/2018 de către Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal au vizat prevederile art. 66 lit. p) din Legea nr. 51/1995 în forma anterioară modificării acestora prin art. I pct. 33 al Legii nr. 25/2017 privind modificarea și completarea Legii nr. 51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat și a republicării Legii nr. 51/1995 (când art. 66 lit. p) a devenit art. art. 65 lit. q) din Legea nr. 51/1995). Forma anterioară a art. 66 lit. p) avea următorul conținut normativ: "Consiliul U.N.B.R. are următoarele atribuții: (...) anulează hotărârile barourilor pentru cauze de nelegalitate și rezolvă plângerile și contestațiile făcute împotriva hotărârilor adoptate de consiliile barourilor, în cazurile prevăzute de lege și de statutul profesiei;" Forma normativă a art. 65 lit. q) din Legea nr. 51/1995, republicată în 24 mai 2018 este următoarea: "Consiliul U.N.B.R. are următoarele atribuții: (...) anulează, pentru cauze de nelegalitate, hotărârile și deciziile adoptate de organele de conducere ale barourilor, cu excepția celor care vizează plângeri ale terților sau ale avocaților împotriva deciziilor adoptate în materia plângerilor îndreptate împotriva avocaților, care încalcă legea și Statutul profesiei de avocat, ca urmare a contestației formulate de membrii baroului respectiv sau a sesizării președintelui U.N.B.R.;" Nu în ultimul rând se observă că, prin decizia civilă nr. 5130/05.10.2018, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția prematurității și a respins recursul declarat de recurentul A. împotriva hotărârii nr. 9298/13.03.2018 a Baroului București ca prematur formulat, reținând, cu titlu de concluzie, în considerentele deciziei, că recurentul a formulat plângere prealabilă în fața Consiliului Baroului București la data de 19.04.2018, ulterior sesizării instanței de contencios administrativ la data de 12.04.2018, conform ștampilei de pe plicul cu care a fost comunicat recursul către instanța de judecată, astfel că, la data învestirii instanței de judecată, nu fusese soluționată calea de atac legală, obligatorie împotriva hotărârii atacate, nefiind epuizat termenul de 30 de zile prevăzut de art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004. Pe cale de consecință, contrar celor arătate de recurentul - reclamant prin citarea selectivă a considerentelor expuse în sus indicata decizie a Curții de Apel București, caracterul obligatoriu al procedurii administrative nu s-a raportat la organul competent să soluționeze plângerea administrativă, Curtea de Apel reținând expres chiar învestirea Consiliului Baroului București (iar nu a Consiliului U.N.B.R.) cu soluționarea unei atare plângeri și nici cu privire la admisibilitatea sau inadmisibilitatea unei plângerile/contestațiile adresate Consiliului U.N.B.R. împotriva unor decizii ale consiliului baroului de clasare a cauzei având ca obiect sesizări formulate împotriva avocatului membru al unui barou. Față de aspectele arătate anterior, Înalta Curte observă că recurentul nu a evocat o dificultate de interpretare a aplicabilității în timp a diferitelor forme normative ale art. 65 lit. q) din Legea nr. 51/1995, ci, raportându-se eronat la forme normative abrogate și la decizii interpretative date în raport de acestea, a apreciat că ar exista dificultăți în interpretarea sus indicatului text din perspectiva soluției ce poate fi dată unei plângeri administrative adresate Consiliului U.N.B.R. îndreptate împotriva unei hotărâri a consiliului unui barou de clasare a cauzei având drept obiect sesizare împotriva unui avocat, membru al respectivului barou. Or, într-un atare context, nu se poate reține că problema de drept evocată este una reală sau care să privească posibilitatea unei interpretări diferite sau contradictorii a formei actuale a prevederilor art. 65 lit. q) din Legea nr. 51/1995, utilizarea metodelor, regulilor și argumentelor de interpretare acceptate în teoria dreptului, fiind suficientă pentru ca instanța să stabilească sensul și sfera de aplicare a normei în discuție. Cum condițiile reglementate de art. 519 din C. proc. civ. se impun a fi întrunite în mod cumulativ, iar condiția existenței unei probleme de drept veritabile nu este îndeplinită, instanța de control judiciar va respinge cererea de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, formulată de recurentul - reclamant A., nemaipunându-se analiza restului condițiilor prevăzute de anterior referitul text normativ. III. Soluția instanței asupra cererii de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate și de normele legale incidente, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantul A. este nefondat, pentru considerentele ce succedă: Cu titlu prealabil, Înalta Curte observă că recurentul - reclamant nu a formulat critici împotriva soluției instanței de fond de respingere, ca nefondate, a excepției de nelegalitate a art. 3 din decizia Consiliului UNBR nr. 1008/24.05.2014, astfel încât aceasta, precum și soluțiile date excepției de inadmisibilitate invocată de partea pârâtă cu privire la cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost restrânsă de reclamant și excepției de inadmisibilitate invocată de partea pârâtă cu privire la excepția de nelegalitate a art. 3 din decizia Consiliului UNBR nr. 1008/24.05.2014, nu fac obiectul examinării în calea de atac pendinte. Răspunzând punctual motivelor de recurs evocate de recurentul - reclamant, Înalta Curte le găsește nefondate pe cele subsumate de parte cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., prin care partea recurentă a evocat teza lipsei motivării soluției instanței de fond din perspectiva unei analize care să vizeze capătul de cerere subsidiar, privind anularea hotărârii nr. 317/09.11.2020 a Baroului Constanța. În acest sens, instanța de control judiciar observă că, deși, prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a învestit, inițial, instanța și cu un atare petit, la termenul de judecată din data de 07.10.2021, acesta a arătat personal, în mod verbal, în ședință de judecată, că obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie exclusiv decizia UNBR nr. 3/2021, iar hotărârea nr. 317/2020 a Baroului Constanța nu face obiectul acțiunii exercitate. Acest aspect a fost consemnat și olograf, la solicitarea instanței, de către reclamant, pe ultima filă a cererii de chemare în judecată . În cuprinsul încheierii de ședință din data de 07.10.2021 au fost consemnate expres următoarele aspecte: "Curtea constată, cu referire la obiectul cererii de chemare în judecată, că dincolo de chestiunile Deciziei nr. 3/2021 a UNBR, se fac ample referiri în cererea de chemare în judecată cu privire la Decizia nr. 317/2020 a Baroului Constanța, pentru care se solicită o analiză pe fond și anularea acestui act administrativ, astfel că solicită reclamantului a preciza dacă obiectul acțiunii îl reprezintă decizia nr. 3/2021 a UNBR, precum și Decizia nr. 317/2020 a Baroului Constanța. Reclamantul precizează că obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie Decizia nr. 3/20221 a UNBR și nu în mod direct Decizia nr-317/2020 a Baroului Constanța, ci doar în cazul în care se stabilește neconstituționalitatea art. 65 lit. q) din Legea nr. 51/1995, atunci revine competența UNBR de a soluționa Decizia nr. 317/2020 care nu a fost soluționată pe fond. Curtea solicită reclamantului să indice dacă cere instanței ca, urmarea anulării deciziei nr. 3/2021 a UNBR să fie trimisă cauza către UNBR pentru analiză sau se solicită ca instanța să constate nelegalitatea deciziei nr. 317/2020 a Baroului Constanța și să o anuleze. Reclamantul precizează că Decizia nr. 317/2020 a Baroului Constanța nu face obiectul prezentei cauze, nefiind analizată și soluționată pe fond de către UNBR. Curtea dispune lăsare cauzei la a doua strigare, pentru a da posibilitate reclamantului să menționeze în scris pe cererea de chemare în judecată, obiectul acțiunii dedus judecății. La reluarea cauzei, reclamantul arată că a precizat în scris obiectul acțiunii, la finalul cererii de chemare în judecată, la fila nr. x. Curtea ia act de precizarea obiectului cererii de chemare în judecată ca fiind anularea Deciziei nr. 3/82021 a UNBR conform mențiunii scrise olograf de reclamant la dosar, la finalul cererii de chemare în judecată." Astfel, prin încheierea de la termenul din data de 07.10.2021, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a dat eficiență voinței părții reclamante de a stabili, prin exercitarea dreptului de dispoziție reglementat de art. 9 alin. (2) din C. proc. civ., obiectul și limitele procesului, iar, în raport de efectele produse de o atare manifestare de voință a părții reclamante, în virtutea prevederilor art. 22 alin. (6) din același Cod, judecătorul fondului s-a pronunțat și a motivat hotărârea, conform art. 425 din C. proc. civ., fără a depăși limitele învestirii stabilite de reclamant. Aceasta, întrucât, urmare restrângerii de către reclamant a cererii de chemare în judecată în modul descris anterior, Curtea de Apel București a rămas învestită exclusiv cu cererea privind anularea Deciziei UNBR nr. 3/15.01.2021, context în care, în mod corect, sentința recurată conține doar o motivare care să privească examinarea capătului de cerere rămas spre analiză, iar nu și a celui despre care recurentul a arătat că nu face obiectul cauzei. Pe cale de consecință, nu se poate reține incidența în cauză a motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. Totodată, în raport de aceleași considerente, cum scopul căii extraordinare de atac a recursului, reglementat de prevederile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., este cel de a supune Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, instanța de control judiciar nu va examina acele critici din cuprinsul memoriului de recurs, subsumabile cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., ce vizează verificarea legalității hotărârii nr. 317/09.11.2020 a Baroului Constanța, câtă vreme acest capăt de cerere nu mai face obiectul cauzei. Nefondate sunt și argumentele recurentului - reclamant subsumate cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin care partea recurentă apreciază eronată reținerea incidenței, în cauză, a prevederilor art. art. 65 lit. q) din Legea nr. 51/1995 drept temei al deciziei UNBR nr. 3/15.01.2021 prin care a fost respinsă, ca inadmisibilă, contestația formulată de reclamantul A. împotriva hotărârii Consiliului Baroului Constanța nr. 317/09.11.2020, ce a fost adresată Uniunii Naționale a Barourilor din România, contestația fiind înaintată Baroului Constanța spre competentă soluționare. Prin hotărârea nr. 317/09.11.2020, Consiliul Baroului Constanța, în baza art. 55 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 51/1995 a clasat sesizarea formulată de reclamant împotriva domnului avocat B.. Făcând trimitere la aspectele evocate în punctul II al prezentei hotărâri privind forma normativă a prevederilor art. 65 lit. q) din Legea nr. 51/1995, la evoluția, în timp a prevederilor normative în discuție (forma inițială a art. 66 lit. p), modificarea adusă acestuia prin Legea nr. 25/2017, renumerotarea textului de lege, succesiunea, în timp, a deciziilor UNBR date pentru interpretarea prevederilor art. 66 lit. p), inclusiv în forma modificată), Înalta Curte reține că judecătorul fondului a delimitat corect sfera de aplicare a excepției cuprinse în sus arătata prevedere legală, neconfirmându-se criticile recurentului. Dintr-o primă perspectivă, Înalta Curte reține că, în esență, ipoteza faptică vizată este cea a unei sesizări prin care sunt aduse, la cunoștința unui barou, de către persoana interesată, fapte apreciate de o atare parte ca fiind abateri disciplinare, sesizare clasată de către organul de conducere al respectivului barou, ceea ce echivalează cu o decizie a consiliului baroului sesizat în sensul neexercitării unei acțiuni disciplinare împotriva avocatului vizat de sesizare. O primă chestiune în discuție este cea a naturii juridice a plângerii/contestației formulate de titularul sesizării împotriva unei atare hotărâri. Din această perspectivă, contrar celor evocate de recurent, se reține că declanșarea acțiunii disciplinare rămâne un atribut al consiliului baroului sau al Consiliului U.N.B.R. (în cazul faptelor săvârșite de membri ai acestuia sau de decani), astfel încât, în cazul clasării sesizării îndreptate împotriva unui avocat, cel care a făcut sesizarea/plângerea putând formula, în temeiul art. 7 din Legea nr. 554/2004, plângere prealabilă. În acest sens relevante sunt și rațiunile instituirii obligativității plângerii prealabile, printre care se numără și cea de a acorda autorității publice oportunitatea de a retracta un act administrativ emis. Potrivit prevederilor art. 7 alin. (1) prima teză din Legea nr. 554/2004, înainte de a se adresa instanței de contencios administrativ competente, persoana care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim printr-un act administrativ individual care i se adresează trebuie să solicite autorității publice emitente sau autorității ierarhic superioare, dacă aceasta există, în termen de 30 de zile de la data comunicării actului, revocarea, în tot sau în parte, a acestuia. Totodată, alin. (3) prima teză din același articol arată că este îndreptățită să introducă plângere prealabilă și persoana vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim, printr-un act administrativ cu caracter individual, adresat altui subiect de drept. În acord cu judecătorul fondului, Înalta Curte reține că prevederile art. 7 din Legea nr. 554/2004 nu impun, drept regulă, desfășurarea procedurii administrative prealabile exclusiv de către organul ierarhic superior, în cazul în care acesta există. Mai mult, dispozițiile art. 65 lit. q) din Legea nr. 51/1995 au natura unor norme speciale, prin care legiuitorul a înțeles să excludă, în mod expres, din sfera atribuțiilor Consiliului U.N.B.R., pe cea de a anula, pentru nelegalitate, hotărârile și deciziile adoptate de organele de conducere ale barourilor în materia plângerilor îndreptate împotriva avocaților. Într-un atare context este irelevantă calitatea recurentului - reclamant de terț, ori de titular al plângerii adresate baroului cu privire la fapte apreciate de parte ca fiind abateri disciplinare sau de avocat cu drept de practică, relevant fiind doar faptul că prin hotărârea nr. 317/09.11.2020 a Consiliului Baroului Constanța a fost soluționată o sesizare îndreptată împotriva unui avocat, în sensul clasării cauzei, iar în sfera atribuțiilor Consiliului U.N.B.R. nu intră și cea ce a verifica legalitatea acestei hotărâri a organului de conducere a baroului sesizat. Astfel, instanța de fond a reținut, în mod corect, incidența, în cauză a prevederilor art. 65 lit. q) din Legea nr. 51/1995, pe care le-a interpretat și aplicat corect atunci când a confirmat legalitatea soluției Consiliului U.N.B.R. de respingere, ca inadmisibilă, a unei cereri de învestire a acestuia cu un demers administrativ ce nu intra în sfera atribuțiilor sale, fiind legală și înaintarea contestației/plângerii către Baroul Constanța (în raport de prevederile art. 7 din Legea nr. 554/2004 ce permit soluționarea plângerii prealabile și de către autoritatea publică emitentă). Demersul de înaintare amintit anterior infirmă susținerile recurentului - reclamant privind o limitare a accesului său la justiție, câtă vreme examinarea contestației ar urma să fie realizată de emitentul hotărârii nr. 317/09.11.2020, mai precis Baroul Constanța, iar, în raport de acest demers recurentul - reclamant are deschisă calea reglementată de art. 8 din Legea nr. 554/2004. În concluzie, sentința instanței de fond este apărată de orice critică de nelegalitate subsumată cazului de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., nefiind fondate criticile recurentului. Față de cele învederate în precedent, observând prevederile art. 496 din C. proc. civ., raportate la art. 20 din Legea nr. 554/2004 și fiind infirmate motivele de casare/nelegalitate invocate de recurentul - reclamant, Înalta Curte va respinge și recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 1824 din data de 2 decembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.