Decizia nr. 5848/2024 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 91 a Curții de Apel Pitești

Circumstanțele cauzei. Cauza dedusă judecății Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel Pitești, la data de 25 ianuarie 2023, în dosar nr. x/2023, reclamanții A., B., C. și D., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției și Înalta Curte de Casație și Justiție, au solicitat cele ce urmează: - Să fie obligat primul pârât să emită, în termen de cel mult 30 de zile de Ia data rămânerii definitive a hotărârii din prezenta cauză, pentru fiecare dintre reclamanți, noi ordine de salarizare, cu includerea în indemnizația de încadrare a coeficientului de multiplicare 19,000, începând cu data de 09.04.2015 și în continuare, astfel cum dreptul salarial le-a fost recunoscut prin hotărâri judecătorești definitive pronunțate în contradictoriu cu Ministerul Justiției; - Să se dispună ca obligația primului pârât de a emite ordinele de salarizare să fie asigurată sub sancțiunea plății unei penalități de întârziere de 1% pentru fiecare zi de întârziere, raportată la termenul de 30 de zile menționat la capătul de cerere anterior.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 91/F-CONT din 14 septembrie 2023, Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a dispus următoarele: "Admite excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de Ministerul Justiției și respinge cererea față de acest pârât ca fiind îndreptată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală. Respinge ca rămase fără interes celelalte excepții invocate de acest pârât. Respinge excepția autorității de lucru judecat, excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată și excepția lipsei de interes, invocate de Înalta Curte de Casație și Justiție. Admite, în parte, cererea introdusă reclamanții A., B., C. și D. în contradictoriu cu pârâta Înalta Curte de Casație și Justiție. Obligă Înalta Curte de Casație și Justiție să emită, în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a sentinței, pentru fiecare reclamant, un nou act de salarizare prin care indemnizația de încadrare să fie stabilită cu valorificarea coeficientului de multiplicare 19,00, începând cu data indicată în hotărârea judecătorească de care se prevalează fiecare reclamant și în condițiile acesteia. Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare."

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile nr. 91/F-CONT din 14 septembrie 2023 pronunțate de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal au declarat recurs, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 3, 4, 5, 7 și 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă Înalta Curte de Casație și Justiție și, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 7 și 8 C. proc. civ., recurenții-reclamanți D., C., B. și A.. 3.1. Recursul declarat de Înalta Curte de Casație și Justiție Recurenta-pârâtă Înalta Curte de Casație și Justiție a formulat recurs în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 3, 4, 5, 7 și 8 C. proc. civ. solicitând instanței casarea hotărârii atacate, și în rejudecare, respingerea acțiunii ca neîntemeiată. În motivare, în ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 din C. proc. civ., recurenta-pârâtă a arătat că, prin hotărârea pronunțată, instanța de fond a respins eronat excepția necompetenței materiale a instanței, excepție de ordine publică invocată în condițiile legii până la primul termen de judecată. În ceea ce privește analiza legalității ordinelor de salarizare pentru personalul din familia ocupaționale "Justiție", atât art. 7, CAP. VIII din Anexa VI la Legea-cadru nr. 284/2010, cât și art. 7, CAP VIII din Anexa V Ia Legea-cadru nr. 153/2017 au instituit aceeași procedură de contestare și o competență speciale, derogatorii de la dispozițiile din materia contenciosului administrativ, stabilind o competență unică de soluționare în favoarea Curții de Apel București. Așadar, recurenta a apreciat că, în mod greșit, Curtea de Apel Pitești a considerat că este competentă să soluționeze acțiunea. A invocat dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 7 din Anexa nr. V din Legea-cadru nr. 153/2017. În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ. "când instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești", recurenta a susținut că potrivit actelor normative succesive în materia salarizării, remunerarea magistraților se realizează în funcție/raport de nivelul instanțelor sau parchetelor (art. 6 din Anexa VI, Secțiunea a II-a a Legii nr. 330/2009, art. 8 alin. (1) din Anexa VI, Secțiunea a II-a a Legii nr. 284/2010). Această modalitate de stabilire și de diferențiere a salariilor în funcție de nivelul instanțelor sau parchetelor este firească, atât timp cât complexitatea și natura cauzelor diferă. A menționat că stabilirea sistemului de salarizare, respectiv acordarea unor drepturi salariale unei categorii sau alteia de personal bugetar, este atributul exclusiv al legiuitorului, singurul în măsură să aprecieze criteriile pe baza cărora fundamentează un anumit sistem salarial, iar instanța de contencios constituțional a constatat neconstituționalitatea unor prevederi legale susceptibile de a genera depășirea competențelor instanțelor judecătorești în detrimentul autorității legiuitoare. Prin urmare, a menționat că instituirea unui alt sistem de salarizare față de cel stabilit de legiuitor nu poate fi permis, deoarece în mod evident, acordarea prin hotărâre judecătorească a indemnizațiilor de încadrare brute lunare corespunzătoare procurorilor D.N.A. și D.I.I.C.O.T. determină o răsturnare a sistemului de salarizare instituit prin legile de salarizare ulterioare. Astfel, a arătat că se ajunge în acest fel ca toți magistrații, indiferent de gradul profesional (judecătorie, tribunal, parchet de pe lângă judecătorie etc.) să primească drepturi salariale corespunzătoare Parchetului de pe lângă Î.C.C.J. Critica privind răsturnarea sistemului de salarizare de către instanțele de judecată care se subrogă competențelor legiuitorului se desprinde și din jurisprudența Curții Constituționale (Decizia nr. 51/2020, Decizia nr. 1325/2008, Deciziile nr. 818/2008, 819/2008, 820/2008, 821/2008, 838/2009), care a statuat că instanțele judecătorești nu au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi, cuprinse în alte acte normative. În aceste condiții, recurenta consideră că prima instanță a depășit limitele puterii judecătorești, arogându-și atribuții de legiferare având în vedere că prin hotărârea atacată a acordat drepturi neprevăzute de actele normative incidente în materia salarizării magistraților. În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurenta-pârâta a susținut că instanța a respins în mod eronat excepția inadmisibilității acțiunii pentru neparcurgerea procedurii prealabile. Intimații-reclamanți nu au învestit instanța de contencios cu controlul legalității hotărârii prin care s-a soluționat contestația împotriva ordinelor prin care i s-a stabilit indemnizația de încadrare, ci au formulat acțiunea șolicitând exclusiv emiterea unui nou ordin de salarizare. A invocat disp. art. 193 alin. (1) și (2) C. proc. civ. și a menționat că întrucât intimata-reclamantă a învestit instanța cu o cerere având ca obiect emiterea unui nou ordin de salarizare, însă fără a contesta modul de stabilire a indemnizației de încadrare și a da instanței competente posibilitatea analizei legalității actelor administrative prin care i s-a stabilit indemnizația de încadrare, Curtea de Apel Pitești a respins în mod greșit excepția inadmisibilității acțiunii. A arătat că în acest fel sunt eludate dispozițiile legale care statuează procedura modificării actelor administrative emise de președintele ÎCCJ pentru stabilirea indemnizațiilor de încadrare, creându-se posibilitatea obligării la emiterea unor noi ordine de reîncadrare cu ocolirea procedurii legale de contestare a actului administrativ de stabilire a indemnizației de încadrare. A învederat că Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut în cuprinsul Deciziei nr. 9/2017 privind examinarea recursului în interesul legii, cu referire expresă la familia ocupațională de funcții bugetare "justiție", că "în această situare, legea instituie o procedură specială în fața ordonatorului de credite, urmată de o procedură judiciară în contencios administrativ." Așadar, în speța de față sunt incidente dispozițiile care impun parcurgerea unei proceduri speciale, astfel că, în mod neîntemeiat, prima instanță a respins excepția inadmisibilității acțiunii pentru neîndeplinirea procedurii prealabile, prevăzută de art. 7 din Anexa V la Legea-cadru nr. 153/2017. În temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii recurate, și, pe fond, respingerea acțiunii, ca neîntemeiată. A arătat că instanța de fond a pronunțat hotărârea recurată cu încălcarea dispozițiilor art. 8 și 9 din Cap. VIII, Secțiunea a 2-a din Anexa nr. V la Legea nr. 153/2017, art. I alin. (3) Cap. 1 Secțiunea I din Legea nr. 153/2017, art. 38 alin. (6), art. 44 pct. 11 și pct. 20 din Legea nr. 153/2017 și că dispozițiile art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014, cu modificările și completările ulterioare aduse prin Legea nr. 71/2015, precum și cele ale art. (3') alin. (1) din O.U.G. nr. 57/2015 sunt abrogate. Recurenta a mai susținut că, pentru a pronunța hotărârea, instanța de fond a reținut Decizia nr. 794/15.12.2016 a Curții Constituționale, Decizia nr. 23/2016 și Decizia nr. 36/2018, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție și faptul că reclamantul deține o hotărâre judecătorească de care nu poate face abstracție, precum și împrejurarea că, în cadrul familiei ocupaționale "Justiție" există judecători cărora le-a fost recunoscută indemnizația de încadrare stabilită prin raportare la un coeficient de multiplicare 19,000 obținut prin hotărâri judecătorești și prin urmare, indiferent dacă a fost sau nu emis ordin de salarizare, indemnizația de încadrare trebuie stabilită la nivelul maxim. Litigiul a fost, a susținut recurenta, unul de dreptul muncii, având ca obiect constatarea stării de discriminare și plata diferențelor salariale, hotărârea executându-se de către instanța angajatoare care are atribuții cu privire la operațiunile de recalculare și plată a diferențelor de drepturi salariale. De aceea, a subliniat faptul că aceste drepturi au fost recunoscute reclamanților strict sub forma unor despăgubiri pentru starea de discriminare pe care aceștia au invocat-o în raport cu procurorii DNA și DIICOT. Aceste despăgubiri au natura juridică reglementată de dispozițiile art. 2 din O.U.G. nr. 137/2000, astfel încât acestea nu pot fi incluse în indemnizația de încadrare brută lunară, decât cu modificarea nepermisă a regimului lor juridic. În plus, a susținut că obligarea la includerea, prin ordin al președintelui Înaltei Curți de Casație și Justiție, a acestor despăgubiri în baza de calcul a indemnizației de încadrare brute lunare, ar presupune o încălcare gravă a cadrului legal care stabilește organizarea judiciară (organizarea de tip ierarhic), precum și prevederilor legale în materia salarizării. A mai arătat că prin Decizia nr. 861 din 28 iulie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 517 din 28 iulie 20091 Curtea Constituțională a respins ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 3 alin. (1) și art. 11 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006 privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției. S-a reținut în considerentele deciziei menționate că: "esențială în definirea cadrului juridic analizat este stabilirea gradului instanțelor sau parchetelor pe lângă care magistrații, fie ei procurori, judecători sau magistrați-asistenți, funcționează ". Astfel, atât Direcția Națională Anticorupție, cât și Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism funcționează în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, pe când instanțele care judecă cauzele instrumentate de aceste structuri nu sunt întotdeauna la nivelul Înaltei Curți de Casație și Justiție (spre exemplu, competența de judecată în cazul infracțiunilor împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene aparține judecătoriilor, iar cea de urmărire penală Direcției Naționale Anticorupție). Conferirea acestei poziții superioare în ierarhia parchetelor a celor două structuri legitimează din punct de vedere constituțional salarizarea diferită a procurorilor care le compun în raport cu alți magistrați aflați la parchete sau instanțe superioare, chiar dacă, în fapt, aceștia au aceeași vechime în funcția de judecător sau procuror. Rezultă că aceste categorii de magistrați nu se află în aceeași situație juridică, astfel încât tratamentul juridic aplicat acestora din punct de vedere al salarizării nu poate fi decât diferit. A mai învederat considerentele Deciziei nr. 794/15.12.2016 a Curții Constituționale publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1029 din 21 decembrie 2016 prin care s-a statuat că "nivelul maxim al salariului de bază/indęmnizației de încadrare urmează să se stabilească prin raportare la aceeasi functie grad, gradare, vechime în muncă și în specialitate, aceleași condiții de studii, din cadrul întregii categorii profesionale, respectiv familii ocupaționale, indiferent de instituție sau autoritate publică. În reglementarea instituită prin Ordonanța de Urgentă a Guvernului nr. 27/2006 - cu unele efecte și în prezent - în stabilirea indemnizației de încadrare erau determinante valoarea de referință sectorială și coeficienții de multiplicare. Valoarea de referință sectorială era (și este pentru personalul care nu a atins nivelul de salarizare prevăzut în grila de salarizare din Legea-cadru nr. 153/2017 pentru anul 2022) un element de bază și comun al salarizării personalului care intra în sfera de reglementare a ordonanței menționate. A mai arătat că sunt aplicabile în cauză Decizia nr. 13/13.03.2023, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în M. Of. nr. 401/10.05.2023 și Decizia nr. 36 din 4 iunie 2018, pronunțată în Dosarul nr. x/2018 de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept 3.2. Recursul declarat de D., C., B. și A. În motivare, recurenții-reclamanți au arătat că prevederile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 vizează numai drepturile salariale stabilite prin această lege, respectiv creșterile salariale ce decurg din aplicarea etapizată a legii, conform distincțiilor de la art. 38 alin. (2) - alin. (5), iar nu reducerea drepturilor salariale ori neacordarea în totalitate a unor drepturi salariale, stabilite prin hotărâri judecătorești definitive, drepturi care sunt recunoscute în temeiul unor prevederi legale anterioare Legii nr. 153/2017, cum este cazul drepturilor salariale ce le-au fost deja recunoscute, cu putere de lucru judecat, prin hotărârile pe care și-au întemeiat acțiunea de față. Astfel, au susținut că instanțele de judecată, cu putere de lucru judecat, au apreciat deja că drepturile salariale ce le-au fost recunoscute nu se supun dispozițiilor Legii nr. 153/2017, deci că, în mod greșit, prin sentința recurată, s-a reținut incidența dispozițiilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017.

Apărările formulate în cauză Nu s-a formulat întâmpinare.

Procedura de soluționare a recursului S-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs și de comunicare a actelor de procedură între părți, prin intermediul grefei instanței, în conformitate cu dispozițiile art. 486 și art. 490 C. proc. civ. În temeiul dispozițiilor art. 490 alin. (2) C. proc. civ. a fost fixat primul termen pentru judecata recursului la data de 06.12.2024, în ședință publică, cu citarea părților.

Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de recurenta-pârâtă Înalta Curte de Casație și Justiție este fondat în privința motivului de casare invocat în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pentru următoarele considerente: În ceea ce privește solicitarea de obligare a pârâtului să emită, în termen de cel mult 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii din prezenta cauză, pentru fiecare dintre reclamanți, noi ordine de salarizare, cu includerea în indemnizația de încadrare a coeficientului de multiplicare 19,000, începând cu data de 09.04.2015 și în continuare, astfel cum dreptul salarial le-a fost recunoscut prin hotărâri judecătorești definitive pronunțate în contradictoriu cu Ministerul Justiției, precum și cea de obligare a pârâtului ca emiterea ordinelor de salarizare să fie asigurată sub sancțiunea plății unei penalități de întârziere de 1% pentru fiecare zi de întârziere, raportată la termenul de 30 de zile menționat la capătul de cerere anterior, Înalta Curte constată că instanța de fond, în mod nelegal, a admis acest capăt de cerere, criticile recurentei-pârâte, sub acest aspect, fiind fondate. Înalta Curte are în vedere în cele ce urmează și recursul formulat de către recurenții-reclamanți D., C., B. și A., care critică soluția de respingere a cererii completatoare, prin care s-a solicitat emiterea ordinului de salarizare fără aplicarea art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, pe care îl va respinge pentru considerentele arătate în continuare. Pretenția recunoașterii prin ordin a dreptului de a fi salarizat prin raportare la coeficientul 19 este neîntemeiată, în raport cu distincția care se impune a fi făcută între cele două componente ale sistemului de salarizare stabilit prin O.U.G. nr. 27/2006, respectiv: - VRS - element de generalitate (această valoare fiind unică și aplicabilă indiferent de funcția deținută de persoana salarizată potrivit O.U.G. nr. 27/2006 și indiferent de nivelul instanței sau parchetului în cadrul căreia/căruia își desfășoară respectiva persoană activitatea); - Coeficientul de multiplicare - element cu caracter variabil (fiind determinat de legiuitor în raport cu nivelul instanțelor și parchetelor și cu funcția deținută în cadrul acestora - de conducere sau de execuție - aspect care îi oferă caracter de element comun, însă în limitele criteriilor menționate, fără a avea caracteristica de aplicabilitate la nivelul întregii Familii ocupaționale "Justiție"); Astfel fiind, acest element, chiar în condițiile în care a fost dobândit prin hotărâri judecătorești de către o parte din personalul salarizat prin O.U.G. nr. 27/2006 sub forma despăgubirilor salariale pentru discriminare prin raportare la procurorii DNA-DIICOT - nu poate fi luat în considerare pentru stabilirea nivelului maxim aflat în plată, la care ordonatorii de credite din sistemul de justiție au obligația legală să alinieze indemnizațiile pentru fiecare funcție/grad/treaptă și gradație dacă persoanele își desfășoară activitatea în aceleași condiții. Înalta Curte are în vedere faptul că prin Decizia nr. 80 din 11 decembrie 2023, pronunțată în dosarul nr. x/2023 de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, s-a statuat că aplicabilitate generală are doar elementul component al indemnizației de încadrare/salariului de bază al valorii de referință sectorială, ca reper "unic, de referință în sectorul în care este incident" spre deosebire de celălalt element component al indemnizației de încadrare/salariului de bază, coeficientul de multiplicare - care reprezintă reperul în funcție de care se realizează dezideratul diferențierii veniturilor magistraților și ale altor categorii de personal din sistemul justiției, în considerarea fie a nivelului instanței/parchetului la care își desfășoară activitatea, fie a funcției pe care o ocupă. Ca atare, el nu are o aplicabilitate generală, ci dimpotrivă, una restrânsă la sfera anumitor beneficiari ai legii. Soluția se impune și în raport cu necesitatea respectării principiului ierarhizării pe verticală, cât și pe orizontală, în cadrul aceluiași domeniu, în funcție de complexitatea și importanța muncii desfășurate, reglementat de art. 6 lit. f) din Legea nr. 153/2017. De asemenea, instanța de control judiciar reține că prin decizia nr. 4/11.03.2024 pronunțată în cadrul dosarului nr. x/2023 de către Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să soluționeze recursul în interesul legii s-a stabilit că: "În interpretarea și aplicarea unitară a prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare, drepturile acordate judecătorilor și procurorilor, prin hotărâri judecătorești definitive, reprezentând diferențe rezultate din utilizarea coeficienților de multiplicare prevăzuți la nr. crt. 6-13 de la lit. A) din anexa la Ordonanța de urgentă a Guvernului nr. 27/2006 privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 45/2007, cu modificările și completările ulterioare pentru procurorii din cadrul Direcției Naționale Anticorupție și cei din cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, au natura juridică a unor despăgubiri. Cuantumul acestor despăgubiri este supus plafonului prevăzut de art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, dacă depășirea acestuia este determinată de utilizarea coeficienților de multiplicare menționați. Indemnizațiile de încadrare la care se face raportarea sunt cele cuprinse în anexa nr. V cap. I din Legea-cadru nr. 153/2017 și care corespund funcției gradului profesional, vechimii în funcție și gradației fiecărui judecător sau procuror în parte." Prin decizia nr. 3/11.03.2024 pronunțată în cadrul dosarului nr. x/2023 de către Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să soluționeze recursul în interesul legii a stabilit că: "în interpretarea și aplicarea unitară a prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare, și a prevederilor art. 82 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, drepturile acordate prin hotărâri judecătorești definitive reprezentând diferențe rezultate din utilizarea coeficienților de multiplicare prevăzuți la lit. A) nr. crt. 6-13 din anexa la Ordonanța de urgentă a Guvernului nr. 27/2006 privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 45/2007, cu modificările și completările ulterioare, pentru procurorii din cadrul Direcției Naționale Anticorupție și Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, au natura juridică a unor despăgubiri și, prin urmare, nu sunt incluse în cuantumul indemnizațiilor de încadrare ale magistraților și nu pot fi avute în vedere pentru stabilirea bazei de calcul al pensiei de servici. Cuantumul acestor despăgubiri este supus plafonului prevăzut de art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 dacă depășirea acestuia este determinată de utilizarea coeficienților de multiplicare menționați. Astfel fiind, Înalta Curte apreciază că instanța de fond a pronunțat o hotărâre cu greșita interpretare a normelor de drept material, impunându-se casarea acesteia și respingerea cererii privind acordarea coeficientului 19,000 ca neîntemeiată. Totodată, Înalta Curte reține că recursul declarat de recurenții-reclamanți D., C., B. și A. este nefondat, astfel că menține soluția pronunțată de prima instanță în ceea ce privește solicitarea de emitere a ordinului fără aplicarea art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, pentru motivele mai sus-învederate. Având în vedere soluția dată prezentei cauze, Înalta Curte apreciază că nu se mai impune analizarea motivelor de recurs întemeiate pe cazurile de casare de la punctele 3, 4, 5 și 7 ale alin. (1) din articolul 488 C. proc. civ., invocate prin cererea de recurs formulată de recurenta-pârâtă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Temeiul de drept al soluției pronunțate în recurs Pentru toate aceste considerente, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va admite recursul declarat de recurenta-pârâtă Înalta Curte de Casație și Justiție în privința motivului de casare invocat în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., va casa în parte sentința recurată și va respinge acțiunea formulată de reclamanții D., C., B. și A., ca neîntemeiată, menținând celelalte dispoziții ale sentinței recurate.