ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3046/2022

Ședința publică din data de 26 mai 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de apel Pitești la 15.04.2019, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., judecători în cadrul Curții de Apel București, au chemat în judecată Ministerul Justiției și Curtea de Apel București, solicitând:

- obligarea Ministerului Justiției la emiterea, în termen de 10 zile a unor acte administrative legale, respectiv a unor ordine de salarizare cu o indemnizație de încadrare recalculată, începând cu 09.04.2015 și până la data de 30.11.2015, prin raportare la o valoare de referință sectorială de 440,154, respectiv începând cu 01.12.2015 și în continuare, prin raportare la o valoare de referință sectorială de 484,169 RON (în care s-a inclus și majorarea de 10% potrivit Legii nr. 293/2015), în vederea realizării unei salarizări la nivelul maxim aflat în plată pentru aceeași funcție, grad, gradație, vechime în muncă dacă persoanele își desfășoară activitatea în aceleași condiții;

- obligarea ambilor pârâți la repararea prejudiciului creat prin neacordarea drepturilor de care ar fi trebuit să beneficieze, respectiv obligarea pârâților la plata pentru fiecare lună, până la recunoașterea efectivă a dreptului, a diferenței dintre venitul la care sunt îndreptățiți și venitul efectiv plătit;

- obligarea ambilor pârâți la plata sumei reprezentând actualizarea cu indicele de inflație, în cazul în care acesta este pozitiv și la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibilității fiecărei obligații lunare de plată și până la data plății efective, pentru sumele datorate pentru perioada menționată;

- obligarea pârâților la alocarea fondurilor necesare plății drepturilor salariale solicitate prin acțiune.

Prin sentința civilă nr. 156/F-CONT din 21 noiembrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Pitești – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a fost admisă excepția prescripției pentru perioada 9.04.2015-14.04.2016.

A fost admisă în parte cererea principală formulată de reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției.

A fost obligat Ministerul Justiției la emiterea pentru fiecare dintre reclamanți a unor ordine de salarizare cu o indemnizație de încadrare recalculată, începând cu 15.04.2016 și în continuare, prin raportare la o valoare de referință sectorială de 484,169 RON.

A fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Justiției și a fost respinsă cererea de plată efectivă a diferențelor salariale solicitate împotriva acestuia, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

A fost admisă cererea de plată în contradictoriu cu pârâta Curtea de apel București și s-a dispus obligarea acesteia la plata pentru fiecare lună, a diferențelor dintre veniturile la care sunt îndreptățiți reclamanții și veniturile efectiv plătite, actualizate cu indicele de inflație, în cazul în care acesta este pozitiv și la care se va aplica dobânda legală, calculată de la data exigibilității fiecărei obligații lunare de plată și până la data plății efective, pentru sumele datorate pentru perioada sus menționată.

A fost respinsă excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților cu privire la cererea de obligare a pârâților la alocarea fondurilor necesare plății drepturilor salariale, a fost admisă această cerere și au fost obligați pârâții la alocarea fondurilor necesare plății drepturilor salariale sus menționate.

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond a formulat recurs pârâtul Ministerul Justiției, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului și casarea în parte a sentinței, în sensul înlăturării obligației Ministerului Justiției de emitere a unor noi ordine de salarizare și de alocare a fondurilor necesare plății diferențelor de drepturi salariale acordate intimaților-reclamanți.

În motivarea recursului, a arătat că în mod greșit a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale active cu privire la cererea de obligare a pârâților la alocarea fondurilor necesare plății, în condițiile în care această situație atrage problema raportului juridic de drept financiar stabilit între ordonatorii de credite.

A mai arătat recurentul că a emis Ordinul nr. 4988/C/2019 în temeiul dispozițiilor art. 131 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară și ale prevederilor art. 74 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, ținând seama de faptul că, în sistemul justiției, prin hotărâri judecătorești definitive, a fost acordată valoarea de referință sectorială de 484,18 RON.

Ținând cont de împrejurarea că ministrul Justiției a emis ordinul menționat, precum și împrejurarea că prevederile acestuia se vor aduce la îndeplinire de către curțile de apel și tribunale, a solicitat recurentul să se constate că pretențiile intimaților-reclamanți sunt satisfăcute, cu consecința respingerii acțiunii ca rămasă fără obiect.

A mai susținut recurentul că în mod netemeinic și nelegal l-a obligat prima instanță la emiterea pentru fiecare dintre reclamanți a unor ordine de salarizare cu o indemnizație de încadrare recalculată, începând cu data de 15.04.2016, prin raportare la o valoare de referință sectorială de 484,169 RON, în temeiul dispozițiilor art. 18 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, în condițiile în care intimații-reclamanți au ales să se adreseze instanței prin acțiunea în despăgubiri întemeiată pe art. 19 din lege.

Sub acest aspect a subliniat că intimații-reclamanți s-au adresat autorității publice emitente cu o cerere pentru despăgubiri în data de 11.03.2019, iar termenul de trei ani anterior înregistrării acțiunii în anulare formulate în temeiul Legii nr. 554/2004, respectiv 15.04.2016, nu satisface exigențele prevăzute în art. 18 alin. (3) din același act normativ.

În sprijinul opiniei exprimate, recurentul a invocat și expus considerentele apreciate relevante din Decizia nr. 22/2019 privind examinarea recursului în interesul legii formulat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 853 din 22 octombrie 2019, prin care s-a concluzionat în sensul că momentul la care persoana vătămată printr-un act administrativ nelegal a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei constituie o împrejurare de fapt care trebuie dovedită printr-un probatoriu serios, nefiind legată în mod direct și aprioric nici de comunicarea actului administrativ nelegal și nici de momentul rămânerii definitive a hotărârii de anulare a acestuia.

Întrucât intimații-reclamanți au formulat acțiune în contencios administrativ în despăgubire, în temeiul dispozițiilor cuprinse în Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, a solicitat recurentul să se constate ca fiind nelegală dispoziția privind obligarea Ministerului Justiției la emiterea pentru fiecare dintre reclamanți a unor ordine de salarizare cu o indemnizație de încadrare recalculată, începând cu data de 15.04.2016, prin raportare la o valoare de referință sectorială de 484,169 RON.

A apreciat recurentul că, în cauză, prima instanță a omis să aplice dispozițiile speciale cu privire la răspunderea administrativ-patrimonială conținute în Legea nr. 554/2004 și a făcut aplicarea regulilor generale cuprinse în dispozițiile Codului muncii și ale C. civ. referitoare la răspunderea pentru paguba cauzată prin fapta ilicită a autorității publice, respectiv a Ministerului Justiției.

Intimații-reclamanți nu au depus întâmpinare la dosarul cauzei. Au formulat concluzii scrise prin care au arătat că emiterea ordinului nr. 4988/2019 invocat de recurent reprezintă o achiesare tacită și parțială la hotărârea primei instanței. Totodată, ordinul invocat stabilește drepturile începând cu 01.12.2016, iar prima instanță a avut în vedere data de 15.04.2016.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport cu motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante.

Reclamanții, judecători în cadrul Curții de Apel București, au învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune prin care au solicitat obligarea Ministerului Justiției la emiterea unor ordine de salarizare cu o indemnizație de încadrare recalculată, începând cu 09.04.2015 și până la data de 30.11.2015, prin raportare la o valoare de referință sectorială de 440,154, respectiv începând cu 01.12.2015 și în continuare, prin raportare la o valoare de referință sectorială de 484,169 RON (în care s-a inclus și majorarea de 10% potrivit Legii nr. 293/2015), în vederea realizării unei salarizări la nivelul maxim aflat în plată pentru aceeași funcție, grad, gradație, vechime în muncă dacă persoanele își desfășoară activitatea în aceleași condiții. Totodată, reclamanții au solicitat obligarea ambilor pârâți la repararea prejudiciului creat prin neacordarea drepturilor de care ar fi trebuit să beneficieze, respectiv obligarea pârâților la plata pentru fiecare lună, până la recunoașterea efectivă a dreptului, a diferenței dintre venitul la care sunt îndreptățiți și venitul efectiv plătit, obligarea ambilor pârâți la plata sumei reprezentând actualizarea cu indicele de inflație, în cazul în care acesta este pozitiv și la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibilității fiecărei obligații lunare de plată și până la data plății efective, pentru sumele datorate pentru perioada menționată, obligarea pârâților la alocarea fondurilor necesare plății drepturilor salariale solicitate prin acțiune.

Soluționând cauza, prima instanță a admis excepția prescripției pentru perioada 9.04.2015-14.04.2016. A admis în parte cererea principală formulată în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției și a obligat acest pârât la emiterea pentru fiecare dintre reclamanți a unor ordine de salarizare cu o indemnizație de încadrare recalculată, începând cu 15.04.2016 și în continuare, prin raportare la o valoare de referință sectorială de 484,169 RON. A fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Justiției și a fost respinsă cererea de plată efectivă a diferențelor salariale solicitate împotriva acestuia, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. A fost admisă cererea de plată în contradictoriu cu pârâta Curtea de apel București și s-a dispus obligarea acesteia la plata pentru fiecare lună, a diferențelor dintre veniturile la care sunt îndreptățiți reclamanții și veniturile efectiv plătite, actualizate cu indicele de inflație, în cazul în care acesta este pozitiv și la care se va aplica dobânda legală, calculată de la data exigibilității fiecărei obligații lunare de plată și până la data plății efective, pentru sumele datorate pentru perioada sus menționată. Totodată, a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților cu privire la cererea de obligare a pârâților la alocarea fondurilor necesare plății drepturilor salariale, a fost admisă această cerere și au fost obligați pârâții la alocarea fondurilor necesare plății drepturilor salariale sus menționate.

O primă critică invocată de recurentul-pârât Ministerul Justiției prin memoriul de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., privește faptul că, în opinia acestuia, instanța de fond ar fi respins în mod greșit excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților cu privire la cererea de obligare a pârâților la alocarea fondurilor necesare plății.

Înalta Curte reține că aceste susțineri sunt neîntemeiate, întrucât, în raport de alocarea efectivă a fondurilor necesare plății drepturilor salariale solicitate prin acțiune, recurentul Ministerul Justiției are atribuții concrete prevăzute de lege. Deși recurenții-reclamanți nu pot impune direct acestei autorități îndeplinirea obligațiilor legale pentru sumele obținute prin hotărâri judecătorești pentru care justifică un interes în primirea plăților, pot pretinde în justiție obligarea Ministerului Justiției la luarea măsurilor legale pentru asigurarea fondurilor necesare, respectiv alocarea fondurilor către Curtea de Apel București.

Cu privire la emiterea ordinului nr. 4988/C/2019, aspect față de care apreciază recurentul că acțiunea ar fi rămas fără obiect, instanța de control judiciar constată că acest ordin a fost emis în cursul judecății, astfel că obiectul acțiunii exista, atât la data introducerii cererii, cât și la data pronunțării hotărârii de fond. De altfel, emiterea acestui ordin după soluționarea cauzei în primă instanță nu reprezintă o împrejurare de natură a lipsi de obiect acțiunea, ci, dimpotrivă, reprezintă o punere în executare a dispozițiilor instanței de fond, având efectul unei achiesări la dispozițiile din hotărâre referitoare la emiterea ordinului de salarizare.

Înalta Curte apreciază neîntemeiate și criticile recurentului în sensul că în mod netemeinic și nelegal a fost obligat de prima instanță la emiterea pentru fiecare dintre reclamanți a unor ordine de salarizare cu o indemnizație de încadrare recalculată, prin raportare la o valoare de referință sectorială de 484,169 RON, în temeiul dispozițiilor art. 18 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, în condițiile în care intimații-reclamanți au ales să se adreseze instanței prin acțiunea în despăgubiri întemeiată pe art. 19 din lege.

Sub acest aspect este important a se aminti că legislația în privința salarizării personalului din sistemul justiției a parcurs mai multe etape, iar salarizarea a fost realizată inițial prin Legea nr. 284/2010 (în prezent abrogată prin Legea nr. 153/2017) și prin Legea nr. 71/2015, publicată în Monitorul Oficial nr. 233 din 06.04.2015, care a intrat în vigoare la data de 09.04.2015 și prin care a fost aprobată O.U.G. nr. 83/2014.

Prin acest din urmă act normativ s-a stabilit obligația egalizării indemnizațiilor pentru personalul din cadrul autorităților și instituțiilor publice la nivelul maxim aflat în plată în cadrul aceleiași autorități sau instituții. Ulterior, prin Legea nr. 293/2015 pentru modificarea și completarea O.U.G. nr. 83/2014, publicată în Monitorul Oficial nr. 884 din 25 noiembrie 2015, a fost stabilită o majorare cu 10% a indemnizațiilor, inclusiv pentru Familia ocupațională de funcții bugetare "Justiție".

Prin O.U.G. nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016 s-a prevăzut că în anul 2016 cuantumul brut al salariilor de bază/soldelor funcției de bază/salariilor funcției de bază/indemnizațiilor de încadrare de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice se menține la același nivel cu cel ce se acordă pentru luna decembrie 2015, în măsura în care personalul își desfășoară activitatea în aceleași condiții și nu se aplică valoarea de referință și coeficienții de ierarhizare corespunzători claselor de salarizare prevăzuți în anexele la Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare.

La data de 01.07.2016 a intrat în vigoare O.U.G. nr. 20/2016 pentru modificarea și completarea O.U.G. nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prin care a fost introdus art. 31, în temeiul căruia, avându-se în vedere diferențele nejustificate ale veniturilor din sistemul bugetar pentru persoanele care își desfășurau activitatea în aceleași condiții, a fost stabilită obligația egalizării nivelului veniturilor în raport de nivelul maxim aflat în plată.

În fine, prin O.U.G. nr. 43/2016, publicată în Monitorul Oficial nr. 673 din 31 august 2016, a fost modificată O.U.G. nr. 57/2015, în sensul înlocuirii principiului egalizării indemnizațiilor în raport de nivelul maxim existent, cu regula conform căreia acest nivel se va stabili fără a se ține seama de drepturile salariale stabilite prin hotărâri judecătorești.

Textele legale care prevăd regula amintită au făcut obiectul controlului de constituționalitate, prin Decizia nr. 794/2016 din data de 15 decembrie 2016 a Curții Constituționale statuându-se în sensul constatării neconstituționalității dispozițiilor art. 31 alin. (12) din O.U.G. nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum și unele măsuri fiscal-bugetare.

Instanța de contencios constituțional a reținut, în esență, că dispozițiile legale în discuție contravin principiului egalității în fața legii, consacrat prin art. 16 din Constituție, astfel că pentru respectarea acestuia nivelul maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare, prevăzut de O.U.G. nr. 57/2015, corespunzător fiecărei funcții, grad/treaptă, gradație, vechime în funcție sau în specialitate, trebuie să includă majorările (indexările) stabilite prin hotărâri judecătorești și să fie aceleași pentru tot personalul salarizat potrivit dispozițiilor de lege aplicabile în cadrul aceleiași categorii profesionale, respectiv familii ocupaționale prevăzute de Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice.

În acest context normativ și ținând cont de faptul că printr-o hotărâre pronunțată de Tribunalul Dâmbovița în dosarul nr. x/2018, definitivă prin decizia nr. 2137/23.09.2019 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, a fost admisă acțiunea formulată de reclamanți, printre care se află și judecători, și au fost obligat pârâții la stabilirea și recalcularea indemnizației de încadrare și a celorlalte drepturi aferente, raportat la o valoare de referință sectorială în cuantum de 440,154 RON începând cu 9.04.2015, respectiv de 484,169 RON, începând cu 1.12.2015, în mod just a apreciat instanța de fond că drepturile recunoscute prin hotărâri judecătorești altor judecători, cu privire la valoarea VRS, se impun a fi recunoscute și reclamanților.

Așadar, în mod corect s-a reținut că egalizarea remunerațiilor trebuia efectuată de la data intrării în vigoare a actului normativ menționat, adică de la data de 9 aprilie 2015, astfel încât nu poate fi primită susținerea recurentului-pârât Ministerul Justiției referitoare la nelegala soluție a primei instanțe de obligare la emiterea de noi ordine de salarizare pentru fiecare dintre reclamanți, care să prevadă o indemnizație de încadrare recalculată, începând cu data de 15.04.2016, prin raportare la o valoare de referință sectorială de 484,169 RON.

Concluzia instanței de fond este în sensul interpretării pe care Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a realizat-o prin Decizia nr. 36/2018, și anume: "(…) Nivelul de salarizare determinat prin aplicarea art. 1 alin. (1) și alin. (2) din O.U.G. nr. 83/2014, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările și completările ulterioare, este cel ce interesează în aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. (51) din aceeași ordonanță de urgență, astfel încât personalul din cadrul autorităților și instituțiilor publice care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază și al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiași instituții sau autorități publice pentru fiecare funcție/grad/treaptă și gradație va fi salarizat la nivelul maxim dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții. Prin urmare, în acest caz, nu va funcționa regula menținerii în anul 2015 a aceluiași nivel de salarizare din 2014 (salariul de bază și sporuri) pentru personalul din cadrul autorităților și instituțiilor publice salarizate la un nivel inferior în comparație cu salariile de bază și sporurile stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiași instituții sau autorități publice pentru fiecare funcție/grad/treaptă și gradație, dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții cu cel care beneficiază de un nivel de salarizare superior, urmând ca și acesta să fie salarizat la nivelul maxim, prin urmare, să beneficieze de o creștere salarială, prin derogare de la art. 1 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 83/2014, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările și completările ulterioare."

În același sens a fost avută în vedere și Decizia nr. 36/04.06.2018 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin care s-a stabilit că: "În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. (51) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările și completările ulterioare, soluția egalizării indemnizațiilor la nivel maxim are în vedere și majorările și indexările recunoscute prin hotărâri judecătorești unor magistrați sau membri ai personalului auxiliar, indiferent dacă ordonatorul de credite a emis sau nu ordine de salarizare corespunzătoare".

Totodată, concluzia instanței de fond nu contrazice nici aplicarea deciziei CCR nr. 794/15.12.2016, care evidențiază principiul egalității în fața legii a tuturor categoriilor de salariați, inclusiv a magistraților, eliminând o serie de interpretări contradictorii cu privire la aplicarea legilor de salarizare, raportate la punerea în aplicarea a unor hotărâri judecătorești obținute anterior și incluse în baza de salarizare.

Așa cum s-a arătat în precedent, decizia Curții Constituționale consacră soluția adoptată prin Legea nr. 71/2015, clarificările aduse fiind de natură să susțină aplicarea legii menționate în forma intrată în vigoare la data de 09 aprilie 2015. De altfel, instanța de contencios constituțional nu a făcut decât să elimine disparitățile de interpretare, fără să introducă un nou criteriu de calcul al indemnizațiilor.

În concret, Curtea Constituțională a statuat în cuprinsul paragrafului 21 că soluția legislativă a egalizării indemnizațiilor la nivel maxim s-a adoptat începând cu Legea nr. 71/2015, care a intrat în vigoare la 9 aprilie 2015.

Totodată, instanța de contencios constituțional a statuat că efectul neconstituționalității art. 31 alin. (1)2 din O.U.G. nr. 57/2015 constă în faptul că nivelul maxim al salariului de bază/indemnizația de încadrare la care se face egalizarea trebuie să includă și drepturile stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătorești. În consecință, personalul care lucrează în aceleași condiții trebuie să fie salarizat la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizației aflate în plată, indiferent de instituție sau autoritate publică.

Așadar, reglementările O.U.G. nr. 83/2004 cu modificările și completările aduse de Legea nr. 71/2015 sau O.U.G. nr. 57/2015 cu modificările și completările aduse de O.U.G. nr. 20/2016 și O.U.G. nr. 43/2016 au ca scop ca personalul care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază și al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiași instituții sau autorități publice pentru fiecare funcție/grad/treaptă și gradație, să fie salarizat la nivelul maxim, dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții, premisa de aplicare a textului legal fiind stabilirea la autoritatea/instituția publică a unui nivel maxim de salarizare, în raport de care să fie uniformizate și celelalte drepturi salariale, având un cuantum inferior, plătite pentru fiecare funcție/grad/treaptă și gradație, atunci când titularii își desfășoară activitatea în aceleași condiții.

Totodată, este de observat faptul că, raportat la familia ocupațională "Justiție" stabilită de actele normative menționate și de instanța de contencios constituțional prin Decizia nr. 794/15.12.2016, Curtea de apel a avut în vedere, în mod corect, situația de fapt existentă la data pronunțării hotărârii recurate.

Astfel, în acord cu opinia judecătorului fondului, se observă că, deși pârâtul a aplicat dispozițiile legale antereferite prin emiterea succesivă a actelor administrative de salarizare, era necesar ca acesta să aibă în vedere valoarea concretă a valorii de referință sectorială, care trebuia să fie de 440,16 și de 484,18 RON, în acord cu dispozițiile O.G nr. 13/2008.

Cât privește critica recurentului-pârât vizând încălcarea dispozițiilor art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 și omisiunea aplicării dispozițiilor speciale cu privire la răspunderea administrativ-patrimonială din cuprinsul Legii nr. 554/2004, în susținerea căreia a invocat Decizia nr. 22/2019 privind examinarea recursului în interesul legii, Înalta Curte reține că nici aceasta nu este fondată.

În speță sunt incidente dispozițiile art. 1535 din C. civ. conform cărora, în cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadență, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadență până la momentul plății, în cuantumul convenit de părți sau în cel prevăzut de lege, dobânda legală urmând a fi stabilită conform art. 2 și art. 3 din O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești, precum si pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar.

În conformitate cu art. 1381 alin. (3) din C. civ., în cazul executării cu întârziere a obligației de plată a unei sume de bani, indiferent de izvorul contractual ori delictual al obligației, daunele-interese sub forma dobânzii legale se datorează, fără a se face dovada unui prejudiciu și fără ca principiul reparării integrale a prejudiciului sa poată fi nesocotit.

Prin urmare, art. 1531 și art. 1535 din C. civ. consacră principiul reparării integrale a prejudiciului suferit de creditor și, cum obligația de plată a dobânzii izvorăște din lege (răspunderea civilă delictuală) intimații-reclamanți sunt îndreptățiți și la plata dobânzii legale penalizatoare calculate de la data exigibilității fiecărei obligații lunare de plată până la data plății efective, ce se impune a fi calculată în raport de diferențele salariale rezultate din recalculare, sume ce vor fi actualizate cu indicele de inflație, în vederea asigurării reparării integrale a prejudiciului cauzat prin întârzierea plății despăgubirii cuvenite.

Înalta Curte reține că este relevantă în acest sens Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 2/2014 din 17 februarie 2014 (Completul competent să judece recursul în interesul legii), publicată in Monitorul Oficial, Partea I, nr. 411 din 3 iunie 2014, în care s-a reținut că plata dobânzii legale acoperă beneficiul de care a fost lipsit creditorul (lucrum cessans), dând astfel expresie principiului reparării integrale a prejudiciului suferit de creditor, principiu consacrat de art. 1531 alin. (1), alin. (2) teza I și art. 1535 alin. (1) din C. civ. din 2009.

În aceste condiții, Înalta Curte constată că sentința recurată este legală și urmează să o mențină în consecință, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de Ministerul Justiției împotriva sentinței nr. 156/F-CONT din 21 noiembrie 2019 pronunțate de Curtea de Apel Pitești – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Ministerul Justiției împotriva sentinței nr. 156/F-CONT din 21 noiembrie 2019 pronunțate de Curtea de Apel Pitești – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Soluția va fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.

Pronunțată astăzi, 26 mai 2022.