ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4940/2023

Ședința publică din data de 31 octombrie 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 29 septembrie 2021, pe rolul Curții de Apel Pitești – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției, a solicitat:

(i) obligarea pârâtului la anularea/modificarea în parte a Ordinului nr. 5283/C/03.02.2021, Ordinului nr. 4988/C/29.11.2019 și a Ordinului nr. 550/C/03.02.2021, emise de Ministrul Justiției sau emiterea unui nou ordin prin care să se dispună recalcularea indemnizației de încadrare și a celorlalte drepturi aferente cuvenite, raportat la o valoare de referință sectorială de 605,225 RON (484,18 RON majorat cu 25%) începând cu 01.08.2016;

(ii) obligarea pârâtului la alocarea fondurilor necesare plății diferențelor salariale rezultate la zi, actualizate cu indicele de inflație și cu dobânda legală penalizatoare, calculate de la data exigibilității fiecărei obligații lunare de plată și până la data plății efective.

1.2. La data de 10 decembrie 2021, reclamanta a depus cerere adițională prin care a chemat în judecată și pe pârâta Curtea de Apel București, solicitând obligarea acesteia la luarea măsurilor ce se impun pentru a asigura repararea prejudiciului creat prin neaplicarea dispozițiilor legale și plata diferenței dintre veniturile efectiv plătite și cele recalculate conform hotărârii ce va fi pronunțată, creanță ce urmează a fi actualizată cu indicele de inflație și cu dobânda legală, de la scadență până la plata efectivă, față de împrejurarea că în întregul interval a avut calitatea de judecător la instanțe din circumscripția Curții de Apel București, respectiv la Judecătoria Sectorului 6 până la data de 31.12.2016 și în continuare la Tribunalul București (în prezent fiind delegată la Tribunalul Teleorman).

Prin încheierea din 26 ianuarie 2022, prima instanță a respins, ca neîntemeiată, excepția necompetenței teritoriale, invocată de pârâtul Ministerul Justiției.

Prin sentința civilă nr. 18 din 18 februarie 2022, Curtea de Apel Pitești – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a dispus următoarele:

(i) a respins excepțiile invocate de pârâtul Ministerul Justiției prin întâmpinare;

(ii) a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției și Curtea de Apel București, astfel cum a fost modificată;

(iii) a obligat pe pârâtul Ministerul Justiției să emită în favoarea reclamantei un nou ordin de încadrare prin care indemnizația de încadrare să fie stabilită prin raportare la o valoare de referință sectorială de 605,225 RON (484,18 RON majorat cu 25%), începând cu 1.08.2016 și să aloce fondurile necesare plății diferențelor salariale rezultate la zi, actualizate cu indicele de inflație și cu dobânda legală penalizatoare, calculate de la data exigibilității fiecărei obligații lunare de plată și până la data plății efective;

(iv) a respins capătul de cerere privind obligarea pârâtei Curtea de Apel București la luarea măsurilor ce se impun pentru a asigura repararea prejudiciului pretins.

Împotriva încheierii din 26 ianuarie 2022 și a sentinței civile nr. 18 din 18 februarie 2022, pronunțate de Curtea de Apel Pitești – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâtul Ministerul Justiției, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 3 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea excepției necompetenței teritoriale și să se constate că revine Curții de Apel București competența de soluționare a cauzei; în subsidiar, a solicitat casarea în tot a sentinței recurate, admiterea excepțiilor invocate, iar pe fond, respingerea cererii ca neîntemeiată, respectiv ca rămasă fără obiect începând cu data de 30.12.2021.

3.1. În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., recurentul-pârât critică greșita respingere a excepției necompetenței materiale a instanței, recalificată ca fiind excepție de necompetență teritorială, apreciind că revine Curții de Apel București competența soluționării acțiunii vizând legalitatea ordinelor de salarizare pentru personalul care aparține familiei ocupaționale "Justiție", în temeiul art. 7 alin. (1) Cap. VIII Secțiunea I din Anexa V la Legea nr. 153/2017, sens în care evocă aspectele statuate prin Decizia nr. 9/2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în examinarea unui recurs în interesul legii.

Totodată, apreciază că în speță nu sunt incidente dispozițiile art. 127 C. proc. civ., față de obiectul cererii reclamantei, care solicită emiterea unui nou ordin de încadrare salarială, recalcularea și plata unor diferențe bănești rezultate în urma luării în calcul a unor componente salariale.

3.2. În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât critică soluția de respingere a excepțiilor tardivității introducerii acțiunii, inadmisibilității acțiunii, lipsei de interes, lipsei calității procesuale active a reclamantei, prescripției dreptului material la acțiune și, totodată, solicită respingerea acțiunii ca rămasă fără obiect, pentru perioada ulterioară datei de 30.12.2021, ca urmare a emiterii Ordinului ministrului justiției nr. 6245/C/30.12.2021.

Consideră că instanța de fond a pronunțat hotărârea cu încălcarea dispozițiilor art. 7 alin. (1) Cap. VIII - Secțiunea 1 din Anexa V la Legea nr. 153/2017, art. 7 lit. c) din Cap. I - Secțiunea 3, art. 8 și 9 din Cap. VIII - Secțiunea 2 din Anexa V la Legea nr. 153/2017, art. 1 alin. (3) Cap. I - Secțiunea 1 din Legea nr. 153/2017, art. 44 pct. 11 și pct. 20 din Legea nr. 153/2017.

Referitor la excepția tardivității și excepția inadmisibilității acțiunii, recurentul-pârât susține că aceste excepții au fost respinse printr-o motivare comună, contrară legii. Deși solicită anularea OMJ nr. 550/C/03.02.2021, reclamanta nu a contestat în termen legal modul de stabilire a indemnizației începând cu data de 01.08.2016, conform art. 7 alin. (1) Cap. VIII Secțiunea 1 din Anexa V la Legea nr. 153/2017, astfel că acțiunea este tardiv formulată în privința acestui ordin. Totodată, reclamanta nu a formulat plângere prealabilă împotriva celorlalte ordine de salarizare contestate, respectiv OMJ nr. 5283/C/2021 și OMJ nr. 4988/C/2019, cererea fiind, astfel, inadmisibilă.

Recurentul-pârât Ministerul Justiției invocă și greșita respingere a excepțiilor lipsei de interes și a lipsei calității procesuale active a reclamantei în privința capătului de cerere referitor la obligarea pârâtului la alocarea fondurilor necesare plății. Având în vedere dispozițiile H.G. nr. 34/2009, art. 21 alin. (1) din Legea nr. 500/2002 și art. 25 din O.U.G. nr. 37/2008, susține că instanța de fond nu a avut în vedere împrejurarea că nu este necesară o hotărâre judecătorească pronunțată în contradictoriu cu ordonatorul de credite, pentru ca Ministerul Justiției să repartizeze fondurile necesare punerii în executare a hotărârilor judecătorești; astfel, obligarea Ministerului Justiției în acest sens este redundantă, pronunțarea hotărârii în contradictoriu cu ordonatorii inferiori de credite fiind suficientă pentru alocarea fondurilor.

Pe de altă parte, raportat la dispozițiile art. 131 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, art. 19 din Legea nr. 500/2002, art. 3 alin. (1) pct. 6 din H.G. nr. 34/2009 și art. 64 din Legea nr. 69/2010, intimata-reclamantă nu are calitatea procesuală activă care să-i permită să solicite obligarea Ministerului Justiției la alocarea fondurilor, singurele entități care ar avea dreptul de a solicita ministerului îndeplinirea atribuțiilor ce-i revin de a asigura fondurile necesare ordonatorilor secundari ori terțiari de credite fiind instituțiile angajatoare, în cadrul procedurii bugetare. Intimata-reclamantă este terț în raporturile financiare existente între ordonatorii de credite, neputând solicita îndeplinirea obligațiilor ce revin pârâților autorități publice, cu atât mai mult cu cât obligația de alocare a fondurilor necesare plății diferențelor salariale este una legală, nu judiciară.

Printr-un alt rând de critici, recurentul-pârât Ministerul Justiției invocă greșita respingere a excepției prescripției dreptului material la acțiune, apreciind că raționamentul instanței de judecată, prin care s-a reținut că reclamanta nu a solicitat simpla plată a unor drepturi salariale, ci emiterea unui ordin de salarizare care să corespundă drepturilor salariale deja stabilite altor magistrați cu autoritate de lucru judecat, este greșit.

În prim rând, nu există triplă identitate de părți, obiect și cauză între prezentul dosar și dosarul nr. x/2020, față de care care Ministerul Justiției a emis un ordin de salarizare în vederea punerii în executare a unei hotărâri judecătorești, prin care a calculat indemnizația de încadrare în raport de VRS 605,225 RON. Acest ordin, respectiv OMJ nr. 4158/C/2021, fiind emis în vederea executării unei hotărâri judecătorești, produce efecte doar între părțile cauzei soluționate prin sentința civilă nr. 113/01.10.2020, pronunțată de Curtea de Apel Pitești – secția de contencios administrativ și fiscal.

În al doilea rând, arată recurentul-pârât că reclamanta solicită emiterea unui ordin de salarizare raportat la VRS de 605,225 RON cu începere de la data de 01.08.2016, precum și plata diferențelor salariale aferente, însă dreptul material la acțiune s-a prescris, conform art. 2500 coroborat cu art. 2517 C. civ.. Potrivit art. 2523 C. civ., prescripția a început să curgă de la data la care titularul dreptului la acțiune a cunoscut sau trebuia să cunoască nașterea lui, astfel că, luând în considerare data introducerii acțiunii, dreptul reclamantei este prescris.

Pe fondul cauzei, recurentul-pârât susține că prin sentința recurată au fost încălcate prevederile art. 44 pct. 11 și 20 din Legea nr. 153/2017, art. II alin. (1) din Legea nr. 293/2015, art. III din O.U.G. nr. 20/2016, art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017.

Învederează că, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 153/2017, nu se mai poate vorbi despre un nivel maxim al salariului stabilit în afara plafonului prevăzut de această lege, iar textele analizate de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 794/2016 sunt abrogate, nemaiputând constitui temei pentru acordarea drepturilor solicitate prin acțiune. Prin art. 44 pct. 11 din Legea nr. 153/2017 au fost abrogate dispozițiile art. 1 alin. (5)

1

din O.U.G. nr. 83/2014, iar prin art. 44 pct. 20 au fost abrogate și prevederile O.U.G. nr. 57/2015, cu modificările aduse prin O.U.G. nr. 20/2016.

Totodată, consideră că prima instanță a dispus stabilirea drepturilor salariale cu luarea în considerare a VRS 605,225 RON începând cu data de 01.08.2016, fără a ține cont de prevederile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, potrivit cărora persoanelor care au atins plafonul maxim prevăzut de această lege în aplicarea etapizată, li se acordă începând cu data de 01.01.2018 sau o dată ulterioară drepturile prevăzute de noua lege de salarizare, nemaiavând relevanță valoarea de referință sectorială.

Apreciază recurentul-pârât că este nelegală stabilirea unei VRS de 605,225 RON pentru perioada anterioară datei de 30.12.2021 (anterior emiterii OMJ nr. 6245/30.12.2021), întrucât majorarea VRS de 25%, prevăzută de art. III din O.U.G. nr. 20/2016 a vizat doar categoria profesională a consilierilor de probațiune, iar nu toată familia ocupațională "Justiție". Acordând drepturi neprevăzute de actele normative incidente în materia salarizării magistraților, prima instanță a depășit limitele puterii judecătorești și și-a arogat atribuții de legiferare.

Mai susține recurentul-pârât că acțiunea a rămas fără obiect pentru perioada de după data de 30.12.2021, ca urmare a emiterii OMJ nr. 6245/C/30.12.2021 și OMJ nr. 401/C/07.02.2022, anexate cererii de recurs.

Prin întâmpinarea înregistrată în dosarul instanței de recurs, intimata-reclamantă A. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Referitor la excepțiile tardivității și inadmisibilității acțiunii, apreciază că susținerile recurentului-pârât sunt contradictorii, acțiunea neputând fi considerată tardivă dacă nu s-a urmat procedura prealabilă.

Pe de altă parte, consideră corectă soluția de respingere a excepției inadmisibilității, întrucât a adresat Ministerului Justiției o cerere prin care a solicitat modificarea ordinelor de salarizare în sensul stabilirii drepturilor salariale prin raportare la VRS 484,18 RON majorată cu 25%, iar prin răspunsul comunicat, ministerul a refuzat să dea curs acestei solicitări. Așadar, a fost urmată procedura prealabilă conform art. 8 alin. (1) și art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004.

Arată că cererea de chemare în judecată nu este fondată pe prevederile art. 7 Cap. VIII din Anexa VI la Legea nr. 284/2010 și dispozițiile similare din Legea nr. 153/2017, ci pe prevederile Legii nr. 554/2004, fiind invocat refuzul nejustificat al autorității publice de a emite un act administrativ. Din actele dosarului rezultă că reclamanta a contestat OMJ nr. 550/C/03.02.2021, iar pârâtul a refuzat să modifice ordinul în sensul solicitat, sesizarea instanței fiind făcută în termenul de 6 luni prevăzut de art. 11 alin. (1) lit. b) din legea nr. 554/2004, astfel că excepțiile tardivității și inadmisibilității nu sunt întemeiate.

Referitor la excepția prescripției dreptului material la acțiune, intimata-reclamantă învederează că prin acțiune nu a solicitat doar obligarea pârâtului la plata unor drepturi salariale, ci la emiterea unui ordin de salarizare care să corespundă drepturilor salariale deja stabilite în favoarea altor magistrați, cu autoritate de lucru judecat.

Consideră că, în măsura în care ar fi reținută incidența art. 2500 și art. 2517 C. civ., aceste prevederi trebuie coroborate cu art. 27 alin. (2) din O.G. nr. 137/2000, termenul de prescripție de 3 ani începând să curgă de la data la care reclamanta a luat cunoștință de săvârșirea faptei discriminatorii, materializată în pronunțarea unor hotărâri judecătorești prin care altor persoane din familia ocupațională "Justiție" le-a fost recunoscut dreptul la calcularea indemnizației de încadrare prin raportare la VRS 605,225 RON.

Susține intimata-reclamantă că nu a stat în pasivitate, ci nu a avut posibilitatea de a-i fi admisă o acțiune ca cea de față, câtă vreme nici consilierilor de probațiune nu li s-a recunoscut dreptul stabilit în favoarea lor prin art. III din O.U.G. nr. 20/2016 decât după pronunțarea sentinței civile nr. 1668/12.11.2019, dată de Tribunalul Caraș-Severin în dosarul nr. x/2019, definitivă prin decizia nr. 286/24.06.2020 a Curții de Apel Timișoara. Așadar, dreptul la calcularea indemnizației în raport de VRS 605,225 RON nu a fost recunoscut și stabilit prin acte administrative ale ordonatorilor de credite anterior pronunțării primei hotărâri judecătorești în materie, astfel că termenul de prescripție nu a început să curgă de la data de 01.08.2016. În prezentul dosar, s-a solicitat recunoașterea stării de discriminare în care reclamanta se află în raport de alți colegi judecători, fiind invocate prevederile din materia salarizării, astfel cum au fost interpretate prin Decizia Curții Constituționale nr. 794/2016, Decizia nr. 36/2018 a ÎCCJ și dispozițiile O.G. nr. 137/2000.

Chiar dacă în speță nu ar fi incidente prevederile art. 27 din O.G. nr. 137/2000, excepția prescripției ar trebui respinsă, întrucât termenul de prescripție de 3 ani, prevăzut de art. 2517 C. civ., începe să curgă de la data când titularul a cunoscut sau trebuia să cunoască nașterea lui. În speță, această dată este reprezentată de data pronunțării primei hotărâri judecătorești în care a fost recunoscut dreptul la calcularea indemnizației de încadrare în raport de VRS 605,225 RON, respectiv sentința civilă nr. 1668/12.11.2019, dată de Tribunalul Caraș-Severin în dosarul nr. x/2019, definitivă prin decizia nr. 286/24.06.2020 a Curții de Apel Timișoara.

Mai arată intimata-reclamantă că, prin OMJ nr. 6245/2022 și ordinul subsecvent nr. 401/2022, s-a dispus calcularea drepturilor salariale în raport de VRS 605,225 RON începând cu data de 30.12.2021. La emiterea primului ordin au fost avute în vedere hotărârile judecătorești definitive, precum și prevederile deciziei nr. 55/2021, pronunțată de ÎCCJ – Completul pentru soluționarea unor chestiuni de drept. Astfel fiind, art. 1 al OMJ nr. 6245/2022 reprezintă o recunoaștere expresă a dreptului reclamantei și, implicit, o renunțare la prescripție, cu efectul începerii cursului unei noi prescripții, raportat la art. 2506 alin. (4), art. 2507 și art. 2510 alin. (1) C. civ., situație în care termenul începe să curgă de la data de 30.12.2021.

În ceea ce privește excepția lipsei de obiect, intimata-reclamantă solicită respingerea, ca neîntemeiată, învederând că judecătorii care au obținut recunoașterea dreptului la calcularea indemnizației în raport de VRS 605,225 prin hotărâri judecătorești vor beneficia de această valoare cu începere de la 01.08.2016, pe când cei cărora li s-a recunoscut acest drept pe cale administrativă beneficiază de el doar începând cu data de 30.12.2021.

Consideră intimata-reclamantă că este neîntemeiată și critica referitoare la excepția lipsei de interes în promovarea acțiunii, câtă vreme justifică un interes legitim, ce trebuie ocrotit pe calea contenciosului administrativ.

Pe fondul cauzei, intimata-reclamantă solicită respingerea criticilor formulate de recurentul-pârât, ca nefondate, apreciind că acestea sunt în contradicție atât cu dispozițiile legale în materie de salarizare, cât și cu comportamentul instituțional al ministerului, în materia salarizării judecătorilor.

Arată intimata că recurentul-pârât a emis OMJ nr. 6245/C/30.12.2021 și OMJ nr. 401/C/07.02.2022, prin care a dispus calcularea drepturilor salariale în raport de VRS 605,225 RON, începând cu data de 30.12.2021, cu respectarea prevederilor art. 38 alin. (6) și art. 25 din Legea nr. 153/2017. În motivarea acestor ordine, pârâtul face trimitere la principiile nediscriminării și egalității, reglementate de art. 6 din Legea nr. 153/2017 și confirmate de jurisprudența instanțelor judecătorești, Curții Constituționale, dar și de deciziile administrative ale altor ordonatori de credite. Aceste ordine au fost emise în scopul eliminării situațiilor discriminatorii create în cadrul aceleiași familii ocupaționale, la nivelul angajatorului, prin punerea în executare a unor hotărâri judecătorești.

Anterior, recurentul-pârât a emis și OMJ nr. 4158/C/11.08.2021, prin care a pus în executare sentința civilă nr. 113/2020, dată în dosarul nr. x/2020 de Curtea de Apel Pitești – secția de contencios administrativ și fiscal, definitivă prin decizia ÎCCJ nr. 3021/2021, prin care a stabilit drepturile salariale în favoarea judecătorilor din cadrul Tribunalului București – secția a VII-a civilă prin raportare la VRS 484,18 RON, la care se adaugă majorarea de 25% începând cu data de 01.08.2016.

Ideea egalizării salariilor pentru persoane care ocupă aceeași funcție, au același grad/treaptă/gradație și își desfășoară activitatea în aceleași condiții a fost introdusă în legislație prin Legea nr. 71/2015, fiind aplicabilă de la 09.04.2015. Așadar, Ministerul Justiției nu poate nega dreptul reclamantei de a fi salarizată și anterior datei de 30.12.2021 în raport de VRS 605,225 RON, câtă vreme la nivelul aceluiași angajator există judecători, personal auxiliar și conex cărora li s-au stabilit drepturile salariale prin raportare la această valoare.

În ceea ce privește excepția lipsei de obiect a cererii pentru perioada ulterioară datei de 30.12.2021, ca urmare a emiterii OMJ nr. 6245/C/30.12.2021 și OMJ nr. 401/C/07.02.2022, consideră intimata-reclamantă că aceste ordine nu produc niciun efect, câtă vreme nu stabilesc VRS 605,225 RON începând cu data de 01.08.2016. Ordinele de salarizare, deși au fost emise pentru înlăturarea inechităților salariale, în realitate perpetuează aceste inechități, tratând în mod diferit personalul care are recunoscut dreptului la calcularea indemnizației în raport de VRS 605,225 prin hotărâri judecătorești cu începere de la 01.08.2016, față de personalul căruia i s-a recunoscut acest drept pe cale administrativă începând cu data de 30.12.2021. Astfel fiind, în speță sunt incidente dispozițiile art. 1 alin. (2) lit. i) și art. 2 alin. (1) – (4) din O.U.G. nr. 137/2000, precum și art. 5 alin. (1) și art. 159 alin. (3) Codul muncii, în aplicarea principiului egalității de tratament în salarizare.

Prin dispozițiile art. 142 alin. (6) din Legea nr. 304/2022, Înalta Curte de Casație și Justiție s-a subrogat în drepturile și obligațiile Ministerului Justiției ce decurg din calitatea acestuia de ordonator principal de credite, sens în care, la termenul de judecată din 18 octombrie 2023, Înalta Curte a luat act de transmiterea calității procesuale de recurent-pârât de la Ministerul Justiției la Înalta Curte de Casație și Justiție (n.r.: pentru a ușura lecturarea prezentei decizii, mențiunile referitoare la autoritatea pârâtă se vor raporta în continuare la pârâtul inițial Ministerul Justiției, emitent al actelor administrative de salarizare la care se va face referire în cele ce urmează).

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și încheierea și sentința recurate, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul este fondat, în următoarele limite și pentru următoarele considerente:

II.1. Referitor la criticile aduse încheierii din 26 ianuarie 2022, prin care a fost soluționată excepția necompetenței teritoriale a instanței de fond, subsumate cazului de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., precum și la criticile aduse soluției de respingere a excepțiilor tardivității și inadmisibilității acțiunii din cuprinsul sentinței instanței de fond, circumscrise cazului de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Toate cele trei excepții au fost întemeiate de recurentul-pârât pe dispozițiile art. 7 alin. (1) Cap. VIII Secțiunea I din Anexa V la Legea nr. 153/2017, susținând că, raportat la obiectul cauzei, competența de soluționare a cauzei este una teritorială, exclusivă, stabilită în favoarea Curții de Apel București, iar anterior formulării acțiunii, reclamanta era obligată să urmeze procedura prealabilă prevăzută de acest text de lege în ceea ce privește contestarea ordinelor de salarizare emise de ministrul justiției sub nr. x/03.02.2021 și nr. 4988/C/2019. În ceea ce privește Ordinul ministrului justiției nr. 550/C/03.02.2021, s-a susținut că, deși a fost urmată procedura prealabilă, acțiunea a fost tardiv introdusă, cu depășirea termenului de 30 de zile prevăzut de alin. (2) al textului de lege amintit, în raport de data comunicării către reclamantă a răspunsului nr. x/31.03.2021 la plângerea prealabilă.

Înalta Curte reține că instanța de contencios administrativ este învestită, în esență, cu analiza refuzului pârâtului de a stabili drepturile salariale cuvenite reclamantei într-o modalitate nediscriminatorie, care să asigure egalizarea indemnizațiilor de încadrare la nivelul maxim stabilit la nivelul familiei ocupaționale "Justiție" în raport de fiecare funcție, grad/treaptă, gradație, vechime în funcție sau în specialitate. Reclamanta a susținut existența unui refuz nejustificat al pârâtului Ministerul Justiției e a emite un act administrativ/ordin de salarizare prin care indemnizația sa de încadrare să fie recalculată prin raportare la o valoare de referință sectorială de 605,225 RON, valoare de care beneficiază alți angajați din aceiași familie ocupațională, al căror drept a fost recunoscut prin hotărâri judecătorești definitive, puse în executare de către ministerul pârât.

Potrivit art. 8 din Legea nr. 554/2004 " (...) De asemenea se poate adresa instanței de contencios administrativ și cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluționarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri, precum și prin refuzul de efectuare a unei anumite operațiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim. (...)".

Potrivit art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, prin refuz nejustificat de a soluționa o cerere se înțelege exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinței de a nu rezolva cererea unei persoane; este asimilată refuzului nejustificat și nepunerea în executare a actului administrativ emis ca urmare a soluționării favorabile a cererii sau, după caz, a plângerii prealabile, iar potrivit art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, se asimilează actelor administrative unilaterale și refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim ori, după caz, faptul de a nu răspunde solicitantului în termenul legal.

Înalta Curte are în vedere că, anterior formulării acțiunii, reclamanta a solicitat Ministerului Justiției emiterea unui ordin de încadrare în care indemnizația de încadrare să fie stabilită prin raportare la o valoare de referință sectorială de 605,225 RON, iar prin adresa nr. x/2021, pârâtul a comunicat reclamantei refuzul emiterii unui nou ordin de încadrare în sensul solicitat.

Este de observat că, deși în petitul acțiunii introductive reclamanta face referire la trei ordine de salarizare, emise în anii 2019 și 2021, cerând anularea/modificarea lor sau înlocuirea cu un alt ordin, din argumentația cererii rezultă că ceea ce se contestă este practica administrativă a pârâtului minister în sensul refuzului de emitere a unui act administrativ prin care drepturile salariale ale reclamantei să fie recalculate, în temeiul principiului egalizării, în raport de aceeași VRS pe baza căreia s-au calculat drepturile salariale ale altor persoane din familia ocupațională "Justiție".

Raportat la cauza acțiunii și la temeiul de drept pe care se sprijină, Înalta Curte constată că în speță nu sunt incidente dispozițiile art. 7 alin. (1) Cap. VIII Secțiunea I din Anexa V la Legea nr. 153/2017, ci prevederile art. 8 și art. 2 alin. (1) lit. i) și alin. (2) din Legea nr. 554/2004, anterior citate, astfel încât competența de soluționare a cauzei este stabilită potrivit art. 10 alin. (3) din acest act normativ, care dispune că reclamantul se adresează instanței de la domiciliul sau sediul său.

Cum, în speță, intimata-reclamantă A. are domiciliul pe raza Curții de Apel București, este judecătoare la o instanță din aceeași circumscripție teritorială, iar această curte de apel este pârâtă în cauză, în mod corect prima instanță a constatat incidența prevederilor art. 127 alin. (1) și (2)

1

C. proc. civ., reclamanta sesizând instanța de același grad aflată în circumscripția teritorială cu curtea de apel în a cărei circumscripție își desfășoară activitate, respectiv Curtea de Apel Pitești.

În consecință, Înalta Curte va respinge, ca nefondate, criticile recurentului-pârât referitoare la necompetența teritorială a instanței de fond.

În continuarea acestui raționament, Înalta Curte constată că sunt nefondate și criticile referitoare la inadmisibilitatea și tardivitatea formulării acțiunii, câtă vreme se întemeiază pe conținutul aceluiași text de lege, respectiv art. 7 alin. (1) Cap. VIII Secțiunea I din Anexa V la Legea nr. 153/2017, față de care instanța de recurs a constatat deja că nu se aplică pricinii de față.

Înalta Curte observă că problema formulării unei cereri/plângeri prealabile în situația refuzului angajatorului de a acorda drepturile salariale solicitate de angajați a făcut și obiectul unei sesizări pentru pronunțarea recursului în interesul legii, soluționat prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 22/2020, prin care s-a stabilit că: "În litigiile de funcție publică vizând obligarea angajatorului la plata unor drepturi salariale neacordate, precum și atunci când angajatorul nu a emis un act administrativ ori actul respectiv nu a fost comunicat funcționarului public, acesta se poate adresa direct instanței de contencios administrativ, fără a fi necesar ca anterior sesizării instanței să fi solicitat angajatorului acordarea acelorași drepturi."

De asemenea, prin decizia nr. 9/2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, s-a stabilit că: "În interpretarea unitară a dispozițiilor art. 34 din Legea nr. 330/2009, art. 30 din Legea nr. 284/2010, art. 7 din Legea nr. 285/2010 și a art. 11 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014, dispozițiile legale nu instituie o procedură prealabilă sesizării instanțelor din cadrul jurisdicției muncii cu acțiuni având ca obiect obligarea angajatorilor la plata, în temeiul legii, a unor drepturi salariale care nu sunt recunoscute prin acte ale ordonatorilor de credite ori prin contracte individuale de muncă sau acte adiționale la acestea din urmă."

Aceste decizii pronunțate în recurs în interesul legii stabilesc că nu este necesară adresarea unei cereri angajatorului ori formularea unei plângeri/contestații prealabile în situația în care reclamanții salariați invocă neacordarea/nerecunoașterea de către angajator a unor drepturi salariale de care ar trebui să beneficieze. Deși privesc relația dintre angajator și angajați, considerentele acestor decizii sunt incidente și în cazul Ministerului Justiției care, în exercitarea atribuțiilor sale de ordonator principal de credite, a emis ordine prin care a stabilit cuantumul drepturilor salariale de care beneficiază reclamanta, având atribuții partajate în acest domeniu cu instanțele angajatoare (cărora le revine obligația de plată a salariilor astfel stabilite) la care a funcționat reclamanta în intervalele de timp indicate în acțiune.

În concluzie, în situația în care nu se contestă un anumit ordin de salarizare emis de angajator, ci refuzul pârâtului Ministerul Justiției de acordare a drepturilor salariale solicitate de reclamantă, nu este necesară urmarea procedurii de contestare speciale, prevăzute de art. 7 alin. (1) Cap. VIII Secțiunea I din Anexa V la Legea nr. 153/2017.

Cât privește termenul de introducere a acțiunii, este evident că în cauză nu poate fi avut în vedere termenul de 30 de zile prevăzut de art. 7 alin. (2) Cap. VIII Secțiunea I din Anexa V la Legea nr. 153/2017, ci termenul de 6 luni prevăzut de art. 11 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004. Adresa nr. x/2021, apreciată a reprezenta refuzul nejustificat contestat prin acțiune, a fost comunicată reclamantei la 31 martie 2021, iar acțiunea a fost depusă prin poștă la data de 28 septembrie 2021, cu respectarea termenului legal.

Pentru toate aceste considerente, constatând că nu este incident niciunul dintre cazurile de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat împotriva încheierii din 26 ianuarie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Pitești – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

II.2. O cu totul altă soluție se impune în ceea ce privește criticile aduse sentinței atacate, din perspectiva excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei, pe care Înalta Curte le apreciază a fi fondate.

Această excepție a fost invocată de pârâtul Ministerul Justiției, alături de excepția lipsei de interes a reclamantei, în raport de cel de-al doilea petit al acțiunii introductive, prin care s-a cerut obligarea ministerului la alocarea fondurilor necesare plății diferențelor salariale rezultate din hotărârea ce se va pronunța. Prima instanță a respins ambele excepții, apreciind că reclamanta justifică atât interesul de a formula o astfel de cerere, cât și calitatea procesuală, având în vedere atribuțiile Ministerului Justiției de ordonator principal de credite.

Înalta Curte nu împărtășește soluția instanței de fond, constatând, în sens contrar, că intimata-reclamantă nu are calitatea procesuală activă care să-i permită să solicite obligarea Ministerului Justiției la alocarea fondurilor necesare plății drepturilor sale salariale de către instanțele angajatoare.

Această obligație legală derivă din calitatea ministerului de ordonator principal de credite (obligație transmisă, în prezent, Înaltei Curți de Casație și Justișie), fiind prevăzută de art. 21 alin. (1) din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, potrivit căruia: "Ordonatorii principali de credite repartizează creditele de angajament și creditele bugetare aprobate pentru bugetul propriu și pentru bugetele instituțiilor publice din subordine sau coordonare, ai căror conducători sunt ordonatori secundari sau terțiari de credite, după caz, în raport cu sarcinile acestora, potrivit legii.". Îndeplinirea atribuțiilor ce-i revin ordonatorului principal de credite, de a asigura fondurile necesare ordonatorilor secundari ori terțiari în cadrul procedurii bugetare, nu implică în nicio modalitate participarea la procedură a beneficiarilor drepturilor salariale în discuție (angajații). Intimata-reclamantă este terț în raporturile financiare existente între ordonatorii de credite, neputând solicita îndeplinirea obligațiilor ce revin pârâților autorități publice, de alocare a fondurilor necesare plății diferențelor salariale.

Calitatea procesuală activă a reclamantei nu poate fi susținută nici din perspectiva pretențiilor de plată a diferențelor salariale. Raportul obligațional care are ca obiect plata salariului se desfășoară, în speță, între intimata-reclamantă și instituția angajatoare, fără ca această împrejurare să-i confere legitimare procesuală activă în raportul juridic financiar care implică ordonatorii de credite, potrivit atribuțiilor prevăzute de Legea nr. 500/2002. Prin urmare, chiar dacă pârâtul Ministerul Justiției (actual Înalta Curte de Casație și Justiție) are calitatea de ordonator principal de credite, gestionând bugetele instanțelor judecătorești, plata efectivă a drepturilor salariale se face de către curtea de apel/tribunal, ordonatori secundari/terțiari de credite, în baza ordinelor de salarizare individuale. Astfel fiind, intimata-reclamantă are calitate procesuală activă și poate formula pretenții în contradictoriu cu pârâții ordonator principal și secundar de credite doar în ceea ce privește recalcularea indemnizației de încadrare și plata efectivă a diferențelor salariale, dar nu și în ceea ce privește raporturile derulate între ordonatorii de credite în procedura bugetară.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată că soluția primei instanțe cu privire la excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei A. este dată cu greșita aplicare a art. 36 din C. proc. civ., sens în care, constatând incidența cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va admite excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei A. pe capătul de cerere referitor la obligarea pârâtului Ministerul Justiției să asigure fondurile necesare pentru plata drepturilor salariale și va respinge acest petit pentru lipsa calității procesuale active.

Pe cale de consecință, Înalta Curte constată că nu mai este necesară examinarea excepției lipsei de interes a reclamantei în susținerea acestui capăt de cerere, constatarea inexistenței legitimării procesuale active făcând inutilă o astfel de analiză.

II.3. Înalta Curte constată că sunt fondate și criticile recurentului-pârât referitoare la excepția prescripției dreptului material la acțiune.

În fond, pârâtul a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru pretențiile anterioare datei de 29.09.2018, în raport de prevederile art. 2500, 2517 și 2524 C. civ. și art. 171 alin. (1) Codul muncii. Instanța de fond a respins excepția, motivat de împrejurarea că prin acțiune nu se solicită obligarea pârâtului la plata unor drepturi salariale pentru a fi incidente prevederile C. civ., ci se solicită emiterea unui nou ordin de salarizare prin care să se dispună recalcularea indemnizației de încadrare.

În prim rând, Înalta Curte constată că aceste considerente sunt doar parțial corecte, întrucât, deși este de necontestat că pretenția principală a reclamantei este aceea de emitere a unui act administrativ prin care drepturile sale salariale să fie stabilite în raport de VRS 605,225 RON, s-a omis a se observa că există și un capăt de cerere accesoriu, introdus prin cererea adițională depusă la 10 decembrie 2021, prin care solicită repararea prejudiciului și plata diferenței dintre veniturile efectiv plătite și cele recalculate conform hotărârii ce se va da, actualizate cu indicele de inflație, precum și plata dobânzii legale de la scadență până la plata efectivă.

În al doilea rând, Înalta Curte constată că dreptul material la acțiune este prescris chiar în ceea ce privește capătul de cerere principal, vizând emiterea unui ordin de salarizare în coordonatele solicitate de intimata-reclamantă.

Potrivit dispozițiilor art. 2500, coroborat cu art. 2517 din C. civ., dreptul material la acțiune se prescrie dacă nu a fost exercitat în termenul de 3 ani, iar art. 2523 C. civ. prevede că "Prescripția începe să curgă de la data când titularul dreptului la acțiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască nașterea lui."

În cauza de față, intimata-reclamantă a solicitat recalcularea indemnizației de încadrare în raport de VRS 605,225 RON, susținând că acest mod de calcul este deja aplicat în cazul altor angajați ai aceleiași familii ocupaționale, în urma pronunțării unor hotărâri judecătorești definitive, pe care Ministerul Justiției le-a pus în executare, emițând ordine de salarizare în acest sens.

Înalta Curte constată că dreptul la calcularea indemnizației de încadrare în raport de valoarea de referință sectorială de 605,225 RON este prevăzut de dispozițiile O.U.G. nr. 20/2016, aplicate în lumina Deciziei Curții Constituționale nr. 794/2016 și a deciziilor interpretative ale Înaltei Curți, date în dezlegarea unor chestiuni de drept (aspecte ce urmează a fi detaliate în considerentele vizând analiza fondului cauzei). Cum dreptul decurge dintr-o normă legală, intimata-reclamantă cunoștea sau trebuia să cunoască încă de la adoptarea și publicarea O.U.G. nr. 20/2016 că are posibilitatea de a solicita pârâtului minister recalcularea drepturilor salariale ce i se cuvin și, în eventualitatea unui refuz, să formuleze acțiune în contencios administrativ.

Nu se pot reține argumentele intimatei-reclamante în sensul că a cunoscut existența dreptului abia în anul 2019, la data pronunțării primei hotărâri judecătorești care confirma dreptul la calcularea drepturilor salariale în raport de VRS 605,225, atât timp cât dreptul izvora din O.U.G. nr. 20/2016, iar instanțele de judecată nu au făcut decât să constate existența lui și să oblige ordonatorul de credite la respectarea normei legale.

Înalta Curte reține, astfel, că dreptul la acțiune era deschis reclamantei încă de la data de 1 august 2016, aceasta fiind și data de început de la care solicită a-i fi recalculate drepturile salariale, iar cererea de chemare în judecată a fost depusă prin poștă, la data de 28.09.2021. În consecință, raportat la termenul de 3 ani prevăzut de art. 2523 C. civ., instanța de recurs constată că excepția prescripției dreptului material la acțiune este întemeiată, fiind prescrise pretențiile reclamantei aferente perioadei 01.08.2016 – 27.09.2018 (perioada ce excede celor 3 ani anterior depunerii acțiunii).

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, consecutiv admiterii recursului și casării sentinței atacate în privința soluției date asupra exceptiei prescripției dreptului material la acțiune, va admite excepția pentru pretențiile aferente perioadei 01.08.2016 – 27.09.2018 și va respinge aceste pretenții, ca fiind prescris dreptul material la acțiune.

II.4. Înalta Curte constată că este întemeiată excepția lipsei de obiect pentru pretențiile ulterioare datei de 30.12.2021, invocată de recurentul-pârât în calea de atac, cu consecința respingerii acțiunii, ca rămasă fără obiect, pentru aceste pretenții.

În recurs, pârâtul Ministerul Justiției a învederat că dreptul intimatei-reclamante la calcularea indemnizației de încadrare în raport de VRS 605,225 RON a fost recunoscut pentru perioada ulterioară datei de 30.12.2021, prin emiterea a două acte administrative și anume: Ordinul ministrului justiției nr. 6245/C/30.12.2021, aplicabil tuturor judecătorilor din cadrul judecătoriilor, tribunalelor și curților de apel, precum și asistenților judiciari, respectiv Ordinul ministrului justiției nr. 401/C/07.02.2022, prin care se stabilesc drepturile salariale ale judecătorilor din Curtea de Apel București, în care se include și reclamanta A., conform Anexei nr. 2 la ordin .

Instanța de control judiciar are în vedere prevederile art. 29 din C. proc. civ., potrivit cărora acțiunea civilă este reprezentată de ansamblul mijloacelor procesuale prin care se asigură protecția judiciară a drepturilor și intereselor civile legal ocrotite, precum și cele ale art. 32 din același cod, care reglementează condițiile necesare pentru existența dreptului la acțiune, una dintre acestea fiind cea privind formularea unei pretenții.

Așadar, unul dintre elementele acțiunii civile, este, alături de părți și cauză, obiectul acțiunii, respectiv pretenția concretă a reclamantului, condiție generală care vizează orice cerere în justiție și care se impune a fi îndeplinită în cadrul oricărui proces civil, pe tot parcursul soluționării cauzei, atât la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, cât și la momentul soluționării cererii.

Înalta Curte constată că, prin emiterea celor două ordine de salarizare, ministerul pârât a îndeplinit parțial obligația principală ce face obiectul cererii de chemare în judecată, constând în recalcularea indemnizației de încadrare în raport de valoarea de referință sectorială pretinsă, respectiv doar cu începere de la data de 30.12.2021.

Întrucât ordinele ministrului justiției au fost emise anterior pronunțării sentinței civile recurate, se constată că, la data soluționării cauzei de prima instanță, cererea de chemare în judecată era lipsită de obiect pentru perioada ulterioară datei de 30.12.2021, nefiind îndeplinită una dintre condițiile exercitării acțiunii civile și anume existența unei pretenții a cărei îndeplinire să poată fi dispusă prin hotărâre judecătorească.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, raportat la prevederile art. 29 și 32 C. proc. civ., va admite excepția lipsei de obiect a cererii pentru perioada ulterioară datei de 30.12.2021, respingând cererea de chemare în judecată în consecință.

II.5. Pe fondul cauzei, Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile recurentului-pârât Ministerul Justiției, instanța de fond constatând în mod corect caracterul întemeiat al acțiunii

Cu caracter prealabil, Înalta Curte reține că, în raport de limitele în care au fost admise excepțiile prescripției dreptului material la acțiune și lipsei de obiect a acțiunii, conform considerentelor de la pct. II.3 și II.4 din prezenta decizie, criticile de fond formulate de recurentul-pârât vor fi analizate cu privire la dreptului intimatei-reclamante la calcularea indemnizației de încadrare pentru perioada 28.09.2018 – 29.12.2021.

În esență, recurentul-pârât a susținut că sentința instanței de fond, prin care se stabilește dreptul reclamantei la calcularea salariului în raport de VRS 605,225 RON este nelegală pentru perioada anterioară datei de 30.12.2021 (anterior emiterii OMJ nr. 6245/30.12.2021), întrucât:

(i) majorarea VRS de 25%, prevăzută de art. III din O.U.G. nr. 20/2016, a vizat doar categoria profesională a consilierilor de probațiune, iar nu toată familia ocupațională "Justiție";

(ii) Decizia Curții Constituționale nr. 794/2016 nu poate constitui temei pentru acordarea drepturilor solicitate prin acțiune, întrucât textele pe care le-a analizat au fost abrogate prin Legea nr. 153/2017;

(iii) prima instanță a dispus stabilirea drepturilor salariale cu luarea în considerare a VRS 605,225 RON fără a ține cont de împrejurarea că valoarea de referință sectorială nu mai prezintă relevanță după intrarea în vigoare a Legii nr. 153/2017, iar prevederile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 stabilesc un plafon maxim al nivelului salarizării, care nu mai poate fi depășit.

Potrivit art. III din O.U.G. nr. 20/2016, "Începând cu luna august 2016, prevederile art. II alin. (1) din Legea nr. 293/2015 privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 35/2015 pentru modificarea și completarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, precum și pentru modificarea și completarea Legii nr. 152/1998 privind înființarea Agenției Naționale pentru Locuințe se aplică și personalului de probațiune, prin raportare la cuantumul brut al salariilor de bază aferent lunii iulie 2016".

Totodată, conform art. II alin. (1) din Legea nr. 293/2015 privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 35/2015 pentru modificarea și completarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, "(1) Începând cu drepturile aferente lunii decembrie 2015, cuantumul brut al salariilor de bază/soldelor funcției de bază/salariilor funcției de bază/indemnizațiilor de încadrare de care beneficiază personalul din cadrul sistemului public de asistență socială, astfel cum este definit în Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 70/2014 privind salarizarea personalului din cadrul sistemului public sanitar și sistemului public de asistență socială în anul 2015, cu modificările ulterioare, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 185/2015, se majorează cu 25% față de nivelul acordat pentru luna septembrie 2015."

Din textele de lege precitate rezultă că, într-adevăr, majorarea VRS în cuantum de 25% a fost stabilită în favoarea personalului de probațiune, iar nu și pentru celelalte categorii profesionale din familia ocupațională "Justiție", reclamanta făcând parte din categoria profesională a judecătorilor.

Însă, în stabilirea sferei de aplicare a acestei majorări, respectiv de extindere a efectelor sale și la celelalte categorii profesionale, nu se poate face abstracție de modificările legislative ulterioare, de hotărârile judecătorești pronunțate în spețe similare ori de actele administrative emise de alți ordonatori de credite, de hotărârile interpretative ale Înaltei Curți și de considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 794/2016, din care rezultă că valoarea de referință sectorială este o constantă, care se înmulțește cu coeficienții de încadrare aplicabili fiecărei categorii (judecători, procurori, personal auxiliar de specialitate) și trebuie să fie unică pentru întreaga familie ocupațională justiție.

Se are în vedere că salarizarea personalului din sistemul bugetar a fost stabilită prin Legea nr. 284/2010 (în prezent abrogată prin Legea nr. 153/2017), care a suferit o serie de modificări și completări până la abrogare.

Prin Legea nr. 71/2015, care a intrat în vigoare la data de 09.04.2015, a fost aprobată O.U.G. nr. 83/2014, cu următoarele modificări și completări:

"1. La articolul 1, după alin. (5) se introduce un nou alineat, alin. (5^1), cu următorul cuprins: (5^1) Prin excepție de la prevederile alin. (1) și (2), personalul din aparatul de lucru al Parlamentului și din celelalte instituții și autorități publice, salarizat la același nivel, precum și personalul din cadrul Consiliului Concurenței și al Curții de Conturi, inclusiv personalul prevăzut la art. 5 din aceste instituții, care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază și al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiași instituții sau autorități publice pentru fiecare funcție/grad/treaptă și gradație, va fi salarizat la nivelul maxim dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții."

Așadar, prin acest act normativ s-a stabilit obligația egalizării indemnizațiilor pentru personalul din cadrul autorităților și instituțiilor publice la nivelul maxim aflat în plată în cadrul aceleiași autorități sau instituții.

Ulterior, prin art. 1 și 2 din Legea nr. 293/2015 pentru modificarea și completarea O.U.G. nr. 83/2014, a fost stabilită o majorare cu 10% a indemnizațiilor de încadrare inclusiv pentru familia ocupațională de funcții bugetare "Justiție".

Prin art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum și unele măsuri fiscal-bugetare, publicată în Monitorul Oficial nr. 923 din 11 decembrie 2015, s-a stabilit că: "În anul 2016, cuantumul brut al salariilor de bază/soldelor funcției de bază/salariilor funcției de bază/indemnizațiilor de încadrare de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice se menține la același nivel cu cel ce se acordă pentru luna decembrie 2015, în măsura în care personalul își desfășoară activitatea în aceleași condiții și nu se aplică valoarea de referință și coeficienții de ierarhizare corespunzători claselor de salarizare prevăzuți în anexele la Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare."

În anul 2016 a intrat în vigoare O.U.G. nr. 20/2016 pentru modificarea și completarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum și unele măsuri fiscal-bugetare și pentru modificarea și completarea unor acte normative, care, pe lângă art. III, care a prevăzut maj